Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

„De la film la teatru şi de la document la documentar” de Oana Medrea

„De la film la teatru şi de la document la documentar” de Oana Medrea

În cadrul Festivalului de film documentar dedicat drepturilor omului „One World Romania“ (Bucureşti, 17–23 martie), teatrul a fost invitatul filmului sub sloganul celei de-a şaptea ediţii, „Cine-Luptă“. Întrebarea a plutit în aer şi la Clubul Ţăranului Român, acolo unde trei dintre cei mai activi regizori-dramaturgi ai momentului au participat la o discuţie despre consecinţele recursului, în teatru, la tehnicile specifice documentarului. În ciuda faptului că publicul de teatru şi cel de film nu se prea întâlnesc, e evident că subiectele alese îi apropie nu doar pe spectatori, ci şi pe creatori, a remarcat la început moderatorul Alexandru Solomon, fondatorul şi directorul Festivalului OWR, el însuşi remarcabil creator de film documentar. Mihaela Michailov, Gianina Cărbunariu şi Andreea Vălean, cele din urmă şi membre ale grupului dramAcum (autointitulat „teatru de urgenţă“) au vorbit despre spectacolele proprii care au avut ca punct de plecare istorii decupate din trecutul recent (dosarele de securitate ale unor opozanţi ai regimului comunist, vânzarea etnicilor germani din România, Mineriada din iunie 1990) sau din actualitatea social-politică („cazul Roşia Montană“).

Mihaela Michailov a relatat experienţa realizării proiectului independent şi autofinanţat 13-15 iunie 1990. Capete înfierbântate. Iniţiată în decembrie 2009, documentarea primei Mineriade a urmărit „cercetarea şi performarea istoriei recente“, cu două dimensiuni complementare: spectacolul de teatru şi arhiva audio-video constituită, interviuri realizate cu actanţi ai evenimentelor. Mărturiile au fost „culese“ de David Schwartz, Cinty Ionescu şi Mihaela Michailov, intervenţia asupra materialului constând strict în „editarea“ acestuia. Redate verbatim de actorul Alexandru Potoceanu, discursurile celor opt „personaje“ (de la notoriii Ion Iliescu, Marian Munteanu ori Miron Cozma, la „anonimii“ evenimentelor din iunie 1990) au construit o perspectivă distanţată, complexă şi contradictorie asupra unui fapt istoric care pare îndeobşte cunoscut.

De la documentarea unui moment istoric la cea a unei comunităţi, acesta a fost pasul făcut de Mihaela Michailov şi David Schwartz odată cu proiectul SubPământ. Valea Jiului după 1989, realizat în 2012, cu aportul fotografului Vlad Petri, în urma cercetării întreprinse în cinci oraşe din Valea Jiului. Demersul continuă, într-un fel, povestea „capetelor înfierbântate“, însă din perspectiva comunităţii incriminate în timpul Mineriadelor, o categorie socială distrusă iremediabil de criza economică şi de deciziile aberante ale politicului. Dacă spectacolul îşi propunea o radiografie a cotidianului postsocialist din Valea Jiului, proiectul mai viza şi un turneu în oraşele miniere vizate, turneu care a prilejuit emoţionante întâlniri ale actorilor cu „personajele“ lor, urmate de discuţii cu membrii comunităţilor respective. Miza era, de această dată, „extracţia“ şi aducerea la suprafaţă a poveştilor despre un spaţiu şi despre locuitorii săi abandonaţi, ca şi inexistenţi în societatea actuală.

Gianina Cărbunariu şi Andreea Vălean au detaliat experienţa documentării colective pentru spectacolul Roşia Montană – pe linie fizică şi pe linie politică, proiect finanţat de AFCN şi finalizat în 2010 prin includerea (pentru scurt timp) în repertoriul Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca. Nu intenţia arhivării, ci „simplul“ interes pentru un subiect care „nu era încă la modă“ i-a determinat pe cei patru tineri creatori cu personalităţi, viziuni şi afinităţi diferite (Cărbunariu, Vălean au lucrat împreună cu regizorul Radu Apostol şi dramaturgul Peca Ştefan) să se deplaseze în zona afectată de exploatările miniere. „Relocarea“ însăşi, contactul cu realităţile de „la faţa locului“ (poveştile spuse de locuitorii satelor, poveştile locurilor) a constituit pentru ei etapa de lucru cea mai fascinantă. „Poziţia privilegiată“ de outsideri şi condiţia asumată a „cercetării fără ţintă“ au dat o turnură de experiment întregului proiect. Practic, aşa cum observa Gianina Cărbunariu, documentarea pe teren a influenţat decisiv nu doar percepţia realizatorilor asupra „cazului“, ci şi interpretarea actorilor (care au improvizat pe baza materialului oferit de „portretele“ locuitorilor intervievaţi), conceptul de spaţiu scenic, modul eteroclit în care s-a dezvoltat scenariul (în episoade, cu materiale utilizate când verbatim, când ficţionalizate, când realist, când suprarealist, ca răspuns direct la absurdul situaţiilor întâlnite).

Documentarul nu se poate dispensa de apelul la memorie. Tema a revenit adesea în dialogul de la Clubul Ţăranului Român. Toate proiectele invocate pornesc dintr-o nevoie acută a creatorilor de a nuanţa, sau chiar contrazice, ideea unei memorii „muzeificate“ în discurs oficial, istoric, politic, „instituţionalizat“. Memoria indivizilor, memoria vie, cu blurajele, reevaluările şi contradicţiile ei inerente, este privilegiată. Lucrând la spectacolul 20/20, o producţie independentă a Yorick Stúdió şi dramAcum pusă în scenă la Târgu Mureş, chiar în spaţiul confruntărilor interetnice din martie 1990, Gianina Cărbunariu expune fără niciun parti-pris adevărurile (motivaţiile, justificările) mai multor participanţi la un episod care nu întruneşte nici azi consensul istoricilor. În X mm din Y km, produs de Asociaţia Colectiv A la Fabrica de Pensule din Cluj, metoda de lucru se schimbă, căci, pornind de la o stenogramă (documentul istoric al discuţiei dintre scriitorul disident Dorin Tudoran şi reprezentanţii Comitetului Municipal de Partid, din anul 1985), regizoarea pune sub semnul întrebării, prin jocul actorilor şi tehnicile de decupaj, acurateţea „adevărului istoric“. În Tipografic Majuscul, coproducţie dramAcum şi Festivalul Internaţional de Teatru de la Nitra, Slovacia, în parteneriat cu Teatrul Odeon, cel mai recent spectacol al Gianinei Cărbunariu, un document „clasat“ – dosarul de urmărire deschis de Securitate, în anii ’80, elevului de liceu Mugur Călinescu, disident sui-generis – serveşte nu atât înţelegerii trecutului recent, cât mai ales a prezentului, a mecanismelor care asigură perpetuarea vechilor mentalităţi şi structuri politice.

Documentarul îşi are, fără îndoială, propriile paradoxuri, după cum a lăsat să se înţeleagă dialogul dintre Alexandru Solomon şi invitatele sale. Teatrul realizat cu tehnicile documentarului „e un teatru care încearcă să transpună scenic întâlnirea noastră cu o realitate, nu realitatea însăşi“ (Cărbunariu); el nu rezolvă nimic, nu furnizează un adevăr unic şi nici măcar un „mesaj“. Dimpotrivă, pe măsură ce afli mai multe, misterul sporeşte, căci „ceea ce facem noi nu e o încercare de a acoperi exhaustiv un subiect“, ci de a oferi o perspectivă problematizantă asupra lui (Michailov), astfel încât, după spectacol, „oamenii să simtă imboldul de a afla mai multe şi pe cont propriu, de a-şi formula propriile întrebări“ (Vălean). Dacă rezultatul documentării este „subiectiv“ şi în film, dacă şi filmului documentar i se reproşează „aportul informaţional redus“ (cu toate că, evident, nu acesta este scopul lui), aşa cum puncta Alexandru Solomon, există şi un teritoriu în care cele două arte se despart, fapt evidenţiat de fiecare proiect evocat. E vorba de relaţia activă cu publicul, de apelul la conştiinţa şi reacţia imediată a spectatorilor, o relaţie care, graţie discuţiilor şi dezbaterilor concepute de cele mai multe ori ca parte integrantă a spectacolelor, are capacitatea de a modifica, la rândul ei, percepţia creatorilor asupra celor documentate şi aduse pe scenă, nuanţând poate chiar jocul actorilor, clarificând detalii, aruncând lumini mai vii asupra altora. Spre deosebire de filmul documentar, spectacolul are, astfel, posibilitatea de „a activa un alt tip de dinamică a comunităţii în care este prezentat“ (Mihaela Michailov).