Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

„Albastrul de Hedda” de Mircea Morariu („Hedda Gabler” de Henrik Ibsen – Televiziunea Română, Teatru TV, Casa de producţie)

Nu ne vin prea adesea veşti bune de la Televiziunea Română, instituţie aflată nu doar în criză financiară, ci şi în una identitară. Ambele grefate pe o profundă criză morală pe care i-a fost imposibil instituţiei să o soluţioneze de 23 de ani încoace. Tocmai de aceea nu poate decât să ne bucure ştirea, transformată între timp în realitate, că odată cu intrarea în grila de toamnă-iarnă 2013–2014, ceva cu adevărat bun se va întâmpla în instituţia din Calea Dorobanţi. E vorba despre o regăsire. Regăsirea teatrului de televiziune. Mai exact, în fiecare luni seara, pe programul 2, la oră fixă, 20.10, TVR ne va prilejui întâlnirea cu un spectacol de teatru.

E vorba fie de producţii proprii, realizate în studio ori în formulă de teleplay cu filmări exterioare, fie de preluări ale unor montări semnificative, cu valoare certificată, ale unor Teatre din ţară. Ni se promite o selecţie riguroasă, ni se făgăduieşte consecvenţă. Premierelor li se vor alătura, firesc, spectacolele de arhivă, unele cu valoare de patrimoniu.

Ceea ce s-a întâmplat până acum – mai puţin demarajul ratat din cauza înlocuirii fără avertisment şi fără scuze ori explicaţii a unui spectacol de teatru cu transmisiunea unui meci de tenis de masă – mă determină să dau crezare promisiunilor. Şi să îmi permit luxul de a nutri speranţe. Cu atât mai mult cu cât eu personal datorez imens, în formarea mea ca spectator, teatrului TV.

La Casa de producţie din TVR, ale cărei sarcini editoriale vizează nu doar teatrul ci şi filmul de televiziune, există, fără doar şi poate, disponibilitate pentrudialog, se caută titluri, se citesc piese, se poartă negocieri, deloc uşoare, fie cu autorii, fie cu teatrele. Sigur e că s-a ieşit din starea de neputinţă, mai degrabă simulată ori leneşă decât reală, şi s-a depăşit nevrerea. Totul e ca bunul obicei să se permanentizeze.

Cândva, în octombrie, mi-a fost dat – ne-a fost dat – să regăsim, cu firească emoţie, cu bucurie şi cu nostalgie necenzurată, un generic vechi. Nu ştiu precis de când datează – din anii ’70, din anii ’80? –, dar faptul că s-a făcut apel la el are, fără doar şi poate, o valoare simbolică. Nu doar una sentimentală, ci şi aceea a unui angajament. Acela că instituţia din Calea Dorobanţi va încerca, măcar în domeniul teatrului, să reînnoade, dar să şi îmbogăţească, o tradiţie.

După un spectacol de arhivă – un spectacol-reverenţă la adresa uneia dintre imensele actriţe ale teatrului românesc, cel cu Regina Mamă, cu Olga Tudorache în rolul principal feminin –, iată că a venit şi momentul primei premiere. Cu un titlu care obligă, dar care implică şi o serie întreagă de riscuri: Hedda Gabler de Henrik Ibsen.

Habar nu am dacă lucrurile stau chiar aşa cum îmi place mie să cred că stau. Dar opţiunea însăşi pentru o piesă din marele repertoriu, pentru o scriere a dramaturgului norvegian, mă lasă, pe mine cel puţin, să intuiesc încă o semnificaţie simbolică. Numărându-mă printre acei – cred, mulţi – telespectatori care au ajuns să le placă teatrul poate în primul rând datorită spectacolelor difuzate cândva, săptămână de săptămână, marţea, de Teatrul de televiziune, nu pot să nu îmi reamintesc că Televiziunea Română are în palmaresul său câteva foarte bune spectacole ibseniene, dintre care enumăr – ajutat de propria-mi memorie, dar şi de cartea lui Constantin Paraschivescu, Exploratori la polul visului - Teatrul naţional de televiziune prezintă... – montări precum Raţa sălbatică (1965), Micul Eyolf (1972), John Gabriel Borkman (1972), toate în regia lui Petre Sava Băleanu, sau, după o lungă pauză, Stâlpii societăţii (1988), spectacol în serial, regizat de Dan Necşulea.

Pariul regizorului Dominic Dembinski, care a optat pentru Hedda Gabler, e unul cu însemnată, cu ridicată, miză. Un pariu de mare curaj. Şi nu numai prin raportare la istoria spectacolelor cu piese ibseniene produse de-a lungul anilor de Televiziunea Română. Ibsen e un dramaturg dificil. Unii socotesc – total greşit, după părerea mea – că ar fi şi niţeluş cam inactual. Alţii operează cu un fel de tranzitivitate meteorologică şi cred că, dacă Norvegia e o ţară nordică, cu o climă rece, atunci de bună seamă că ar fi neapărat obligatoriu ca şi personajele din piesele lui Ibsen să fie reci, distante, scrobite, cu acţiuni mereu controlate, de robot, cvasineomeneşti. În fine, exegeza literaturii dramatice ibseniene a acreditat ideea că Hedda Gabler, piesa la care s-a oprit Dominic Dembinski, ar fi una de rangul al doilea, plictisitoare, lentă, previzibilă, cu acţiuni puţine şi vorbe multe.

Regizorul spectacolului de teatru TV de acum a respins categoric toate aceste prejudecăţi. Şi pentru el, ca şi pentru Andrei Şerban, cel ce a montat acum aproape doi ani acelaşi text, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, Hedda Gabler e o comedie tragică. A cărei eroină e, după cum bine observa undeva Martin Esslin, o personalitate profund frustrată. Marcată, înfrântă, condamnată de frustrări ce îşi află originea undeva, în copilărie şi în educaţia primită de la tatăl său, defunctul general Gabler, ideologul tuturor acţiunilor sale. Dembinski actualizează, în bună măsură, acţiunea piesei, mutând-o cândva, după sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial şi făcând din general un fost ofiţer, îmbătat de ideologia nazistă şi de falsul cod al onoarei stipulat de aceasta. Generalul Gabler dobândeşte în spectacol nu doar o imagine statică, nu se limitează a însemna numai o fotografie, ci capătă prezenţă, carnaţie, datorită recursului la flashback şi graţie contribuţiei actorului Valentin Popescu.

În bună parte din cauza trecutului, ghemul de complexe care e Hedda – excelent interpretată de Ilinca Goia – e o fiinţă nevrotică, necondiţionat arici, din momentul în care trebuie să îşi revadă soţul, căruia îi refuză nu doar atingerile, ci şi vorbele, până în cel al dramaticei, al artisticei sale ieşiri definitive de pe scena vieţii. Reamintesc, în context, că marele Camil Petrescu o socotea pe Hedda „o estetă cu un sfârşit neronian“.Totul o enervează pe Hedda Gabler la vederea lui Jörgen. Micimea lui, infantilitatea, aspiraţiile lui socotite minore, miopia, veşnicul caraghioslâc al apariţiilor lui, mediocritatea sa cvasirecunoscută (mai cu seamă în raport cu Ejlert Lövberg), invidiile lui epidermice, legătura sa cvasiplacentară şi nefiresc prelungită cu propriile mătuşi (fapt relevat în montare iarăşi graţie flashback-ului. Umanitatea sa mediocră, riguros concentrată în jocul măsurat, bine dozat, plasând personajul într-un ridicol eficient, deficient, deloc exagerat, se datorează titularului rolului: actorul Adrian Titieni. O mai irită pe Hedda apariţiile, chiar de ea provocate, ale doamnei Elvsted. O deranjează feminitatea ei. O complexează părul ei bogat, admirat de toată lumea. Tocmai de aceea, cel mai adesea Hedda Gabler are părul acoperit ori poartă peruci. Teama ei de „lumina solară ori de parfumul îmbătător“ (evocată de Ion Vartic) şi vocaţia ei pentru haine lipsite de orice fantezie devin încă şi mai exacerbate în prezenţa Theei, energic, viu jucată de Ana Ioana Macaria – o femeie adevărată, înveşmântată în culori vii (costume: Nicoleta Petrovici), complementare culorilor decorului preponderent în albastru, creat de Gheorghe Raszovski. Un decor al cărui rost e acela de a sugera de la început că locul în care ar urma să trăiască o viaţă Hedda e un spaţiu ostil, nefiresc pentru însuşi felul de a fi al protagonistei.

Dacă întâlnirile cu Jörgen, cu Thea, cu Juliane Tesman (rol în care Rodica Popescu Bitănescu are apariţii notabile, din care au fost evacuate cu grijă toate autocitările „râzăreţe“ de extracţie revuistică) o enervează pe Hedda, compania judecătorului Brack, fiinţă malefică, programată să facă rău, să stimuleze şi să provoace răul (Demeter András), ori a histrionicului Ejlert (un bun Hamlet de provincie, în interpretarea colorată, policromă a lui Claudiu Bleontz), îi relevă acesteia „irepresibila atracţie spre trăirea orgiastă“ (Ion Vartic). Concretizată în surprinzătoare, în neaşteptate, în contradictorii accese de vitalitate, în bucurii exaltate, în dansuri bizare. Toate, înţelese ca preludii ale terminatului frumos, teoretizat şi pus în practică de generalul Gabler şi reiterat în chip fatal de fiica acestuia.

 

Televiziunea Română, Casa de producţie – Hedda Gabler de Henrik Ibsen. Regia: Dominic Dembinski. Decorul: Gheorghe Raszovski. Costumele: Nicoleta Petrovici. Imaginea: Aurel Piţigoi. Montajul: Judith Georgescu şi Constantin Marciuc. Cu: Ilinca Goia, Adrian Titieni, Demeter András, Claudiu Bleontz, Rodica Popescu Bitănescu, Ana Ioana Macaria, Ruxandra Sireteanu, Valentin Popescu. Data premierei: 4 şi 11 noiembrie 2013.