Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

„Viaţa, opera şi moartea lui Sándor Langerman” de Mircea Morariu („Vremuri de pace” de Hajdu Szabolcs – Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely“ din Timişoara)

„Viaţa, opera şi moartea lui Sándor Langerman” de Mircea Morariu („Vremuri de pace” de Hajdu Szabolcs – Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely“ din Timişoara)

Cu ajutorul atât de preţios al internetului, am aflat cât de diverse sunt preocupările artistice ale lui Hajdu Szabolcs. La numai 41 de ani (e născut în 1972), el e deopotrivă dramaturg şi actor de teatru, scenarist, actor şi regizor de film. Performanţele, dar şi succesul de care se bucură Hajdu Szabolcs în ţara sa natală, au determinat invitarea lui, pentru un spectacol de autor, la Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely“ din Timişoara, asta însemnând că i-a fost acordată încrederea de a-şi pune în scenă un text propriu.

Iată însă că textul, numit Vremuri de pace, nu s-a aflat în valiza cu care Hajdu Szabolcs a venit la Timişoara. S-a născut în timpul repetiţiilor. A dobândit carnaţie şi consistenţă graţie colaborării dintre dramaturgul-regizor şi actori. E, carevasăzică, rodul unui workshop, e ceea ce s-ar numi o scriere cu structură deschisă, adică o partitură în aşa fel concepută încât să poată fi îmbogăţită cu detalii suplimentare, cu prilejul fiecărei noi reprezentaţii, în funcţie de inspiraţia performerilor, dar şi de reacţiile sălii. Vremuri de pace contează mult pe spectatori. Nu în sensul că i-ar agresa. Variabilitatea specifică improvizaţiei nu înseamnă nicidecum că partitura nu ar fi înzestrată cu o structură de rezistenţă extrem de solidă. De fapt, tocmai această soliditate îngăduie dezvoltările ulterioare, ea le conferă garanţia coerenţei.

Vremuri de pace reface într-un chip surprinzător povestea vieţii lui Langerman Sándor, scriitor tânăr, nonconformist nu doar în plan literar, ci şi în viaţa cotidiană. Pentru moment, Langerman a scris şi publicat doar un singur volum. Greu de spus dacă e unul bun sau prost. Însă generator de dispute e, fără doar şi poate. Ne dăm seama de asta din prima secvenţă a piesei, deopotrivă primul modul al spectacolului. E vorba despre o secvenţă construită pe modelul lecturii publice – cum i se spune azi –, al întâlnirilor cu cititorii – cum li se spunea odinioară. Într-o sală oarecare, nu din cale-afară de elegantă şi nici chiar foarte primitoare, „construită“ sub ochii noştri, ai spectatorilor – sală ce va fi supusă ulterior unor nenumărate metamorfoze, devenind ba cameră de lucru, ba secţie de poliţie, ba dormitor, ba birou al unui antreprenor de pompe funebre, ba grădină de vară ş.a.m.d.; şi asta, graţie talentului şi inventivităţii scenografei Iuliana Vîlsan, dar şi extraordinarului profesionalism al light-designerului Nagy András – s-au reunit combatanţii. Adică protagoniştii. Mai întâi, scriitorul, îmbrăcat deloc la patru ace, cu un costum ponosit, care demult nu a mai cunoscut „mângâierile“ vreunui fier de călcat, cu părul vâlvoi (Szabó Domokos). O actriţă (Tasnádi-Sáhi Noémi), căreia îi revine misiunea de a citi o pagină din cartea lui Langerman. Un text deloc flatant, despre virtuţile stilistice şi de exprimare ale limbii maghiare. Un moderator ce se va prezenta sub numele de Kócsis István, nimeni altul decât Hajdu Szabolcs. Şi, desigur, publicul, presupuşii iubitori de literatură. De fapt, Dumnezeu ştie de ce au venit ei la respectiva adunare. Că numai pradă fiorului literar nu dau semne a fi. Pe nişte scaune lipsite de personalitate, oarecare, din acelea ce se află oriunde într-un spaţiu public, sunt aşezate personaje fără nume, anonimi în care îi identificăm pe actorii Bandi András Zsolt, Borbély B. Emilia, Kiss Attila, Lörincz Rita, Magyari Etelka, Tar Mónika, Török-Illyes Orsolya. Cu oarecare întârziere va intra în scenă şi Balász Attila, şi asta fiindcă i-a luat ceva timp să se schimbe de costumul de gorilă în care a încercat să dea citire Mesajului lui Dario Fo, prilejuit de Ziua Mondială a Teatrului.

Pagina citită de actriţă a provocat nemulţumirea evidentă a unuia dintre auditori (Bandi András Zsolt), care îşi exprimă rezervele, pe un ton din ce în ce mai agresiv. Langerman reacţionează şi nu prea: preferă să zâmbească impersonal; moderatorul e mai curând cvasiabsent, dacă nu cumva chiar intenţionează, ca, prin tăcerile sale, să stimuleze înflăcărarea spiritelor. Apare şi preopinentul (Kiss Attila), şi el, tot mai vehement. Serata literară se termină printr-o păruială generală.

Mai departe, doar actorii Szabo Domokos şi Hajdu Szabolcs îşi vor păstra rolurile iniţiale. Ceilalţi îşi vor asuma, pe rând, alte şi alte personaje, angrenate în situaţii diferite, în aşa chip imaginate încât să aibă legătură – de fapt, să fie generate de evenimente succesive din viaţa lui Langerman. De la moartea tatălui şi problemele produse de un asemenea eveniment nefericit (găsirea unui loc de veci şi apariţia pretendenţilor la masa succesorală), până la îmbolnăvirea şi sfârşitul neaşteptat al protagonistului. Povestea dă câteodată semne că s-ar afla în primejdia de a se pulveriza, că s-ar fragmenta, că ar scăpa de sub control; pentru ca, pe neaşteptate, printr-un detaliu, graţie unei replici abil plasate, să revină surprinzător la matcă. Spectacolul se transformă, sub ochii noştri, într-un multiplu exerciţiu de virtuozitate. Virtuozitate în conservarea unităţii ideatice şi de acţiune. Virtuozitate în exersarea claviaturii comice, şi aceasta pentru că Vremuri de pace ajunge să dobândească formatul şi anvergura unei surprinzătoare antologii de umor. De la umorul cel mai previzibil, cel mai inofensiv, cel mai terre-a-terre, cel mai de situaţie posibil, la cel mai negru umor cu putinţă. Virtuozitate în exprimarea actoricească. Convenţia teatrală e întoarsă pe toate feţele, devine un fel de gumilastic, e supusă unor încercări zămislite sub pecetea inventivităţii inteligente, rafinate şi de un admirabil bun-gust. Regizorul şi coordonatorul workshop-ului are, pe mai departe, apariţii discrete, vrând să se asigure că totul este sub control. Şi este.

Când spectacolul se termină, când aplauzele se vor fi încheiat, când a venit vremea să părăsim sala de spectacol, suntem invitaţi să o facem în aşa fel încât să parcurgem un drum străjuit de brăduţi de Crăciun luminaţi feeric şi de zăpadă. Şi uite aşa, pentru o clipă, te bate gândul că până şi iarna întârziată, revenită pe neaşteptate la sfârşit de martie, s-a supus dorinţelor lui Hajdu Szabolcs, care, înscenând Vremuri de pace la Teatrul Maghiar de Stat din Timişoara, s-a jucat de-a Prospero. Iar jocul lui şi al coechipierilor lui a zămislit o superbă bijuterie teatrală.

 

Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely“ din Timişoara – Vremuri de pace de Hajdu Szabolcs. Regia: Hajdu Szabolcs. Scenografia: Iuliana Vîlsan. Light design: Nagy András. Asistent regie: Gálovits Zoltan. Cu: Balász Attila, Bandi András Zsolt, Borbély B. Emilia, Hajdu Szabolcs, Kiss Attila, Lörincz Rita, Magyari Etelka, Szabo Domokos, Tar Mónika, Tasnádi-Sáhi Noémi, Török-Illyes Orsolya. Data premierei: 27 martie 2013.