Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

„Un ţipăt ce-ţi străbate măruntaiele...” de Elisabeta Pop („Pescăruşul” de A. P. Cehov – Teatrul German de Stat, Timişoara)

„Un ţipăt ce-ţi străbate măruntaiele...” de Elisabeta Pop („Pescăruşul” de A. P. Cehov – Teatrul German de Stat, Timişoara)

De mult n-am mai simţit atât de acut zisa aceea că din fiecare spectacol îţi rămâne negreşit o scenă, care te urmăreşte multă vreme după ce ai ieşit din sală... Ei bine, la Pescăruşul lui Kordonsky, scena care m-a urmărit şi mă mai urmăreşte încă este aceea a Ninei Zarecinaia: monologul acesta l-am mai auzit de multe ori, dar niciodată nu m-a luat cu frig, ca la acest spectacol. Învelită într-o rochie-sac albă, cu mânecile lungi, ca acelea de la cămăşile de forţă, un cocon ce nu va ajunge nicicând fluture, Nina se zbate, parcă ar vrea să zboare şi nu poate, iar ţipătul ei, întocmai cu al unui pescăruş rănit, e uluitor... Îţi intră în trup, te străbate până în măruntaie şi nu te mai părăseşte. („Nu ştiu unde mă aflu, nici ce mă aşteaptă... sunt ca un prizonier în fundul unei fântâni adânci şi goale…“ – traducere proprie). E atâta durere, atâta amărăciune, atâta disperare în ţipătul Ninei, că devine insuportabil. Olga Török te păcăleşte, cu statura ei plăpândă, căci toate mişcările ei, acutele de care e capabilă, denotă o forţă excepţională. Cu umerii aduşi, în final, ea te lasă să înţelegi că nu are de ales, o să-şi „ducă crucea şi-o să-şi păstreze credinţa“ până la capăt...

De obicei, regizorii – cu excepţii, evident – cred că Cehov trebuie jucat paşnic, liniştit, calm, cumva resemnat, precum sunt şi personajele sale... Ei bine, Yuri Kordonsky a citit piesa altfel. Spectacolul lui de la Teatrul German de Stat din Timişoara e plin de energie, dinamic, nervos, isteric chiar, pe alocuri. Nemulţumiţii lui, personaje nerealizate, pe fruntea cărora se citeşte cuvântul eşec sau ratare, sunt neliniştiţi, nervoşi, revoltaţi, nemulţumiţi, iritaţi – dar aşa, gratuit, cumva în gol, fără obiect... De fapt, e o amărăciune continuă, care anunţă, fără echivoc, situaţiile fără ieşire.

Şi, peste toată această atmosferă acră (nu întâmplător ni se oferă câte o felie de lămâie verde, acră, acră...) pluteşte ameninţător avertismentul că lipseşte DRAGOSTEA. De fapt, ea nu lipseşte: toţi o invocă, o aşteaptă ca pe o salvare, dar ea se cuibăreşte tot mereu în altă parte... Mereu, unul iubeşte pe cine nu trebuie şi altul tânjeşte după dragostea lui... E un blestem acesta, care-i face pe oameni nefericiţi. În zadar se caută, în zadar fug după cei dragi: ei sunt surzi şi orbi, şi dragostea e, mereu, în altă parte.

Arkadina îl iubeşte la modul posesiv pe Trigorin, are nevoie de dragostea lui, chiar dacă ea a început să pălească, iar ea, ca femeie, a mai pierdut din frăgezime... Trigorin e comod, se lasă adorat şi-şi vede de scrisul lui... Toate devin, până la urmă, ca o fatalitate, subiecte pentru micile lui povestiri... Întâlnirea cu Nina e ca o trezire din vis: abia acum îşi dă seama că se poate îndrăgosti. Dar oare e dragoste, sau doar simplă atracţie fizică, pentru o fată atât de tânără şi care, pe deasupra – ce noroc! –, îl şi iubeşte???

Treplev o iubeşte pe Nina, dar vede cum ea se lasă dusă de valul falsei celebrităţi a lui Trigorin, şi-şi pierde orice speranţă. Polina l-a iubit şi-l mai iubeşte pe doctorul Dorn (Maşa e, desigur, fiica lui, de vreme ce şi ea se simte atât de apropiată de el), dar el, un Don Juan provincial, cu mare trecere la femei, n-o va lua de nevastă, lăsând-o lângă Şamraev, un ins mitocan şi primitiv... Maşa îl iubeşte fără speranţă pe Treplev, iar el n-o poate suferi... Medvedenko e din cale afară de plicticos, o iubeşte pe Maşa, dar e orb, nu vede că ea, aidoma mamei ei, va suferi toată viaţa, lângă un bărbat pe care nu-l iubeşte...

Cât despre Sorin, fratele Arkadinei, bolnav de gută din pricina traiului prea bun, un l’homme qui a voulu, un ratat şi el, şi-ar fi dorit să ajungă scriitor, să se însoare şi să trăiască la oraş, dar niciunul dintre cele trei visuri nu i s-a împlinit...

Dacă ar fi să amintesc doar câte o minisecvenţă pentru fiecare actor ale acestor roluri, aş spune că Radu Vulpe (Trigorin) a făcut un tur de forţă, în cele două scene succesive de amor, cu Nina şi cu Arkadina, dezvăluindu-şi două feţe ale laşităţii, ale comodităţii şi aridităţii lui... Că Horia Săvescu (Treplev) e transfigurat şi plin de nelinişte în preajma Ninei, că îşi ascunde sub urlet o durere greu de pătruns; că Enikö Blénessy (Polina) a jucat admirabil gelozia, mâncând de-a dreptul trandafirii galbeni oferiţi de Nina amantului ei, Dorn. Convingătoare şi în scena în care, maimuţărind-o pe Nina, devine jalnică, o biată caricatură. Că el, Konstantin Keidel, a găsit exact expresia uşor tâmpă a învăţătorului, umil şi veşnic îndatorat sorţii; că Anne-Marie Waldeck afişează permanent două chipuri – unul al îndrăgostitei fără speranţă, iar celălalt al refuzatei, al respinsei Maşa, sensibilă cât se poate în scena în care se înveleşte cu manuscrisele lui Kostea; că Franz Kattesch (Sorin) nu poza în bolnavul... închipuit, ci chiar era eternul cerşetor al dragostei, aparent răsfăţat, în fond profund nefericit şi el. Rareş Hontzu (Şamraev), apariţie meteorică, cu un aer viclean şi privire piezişă, ştie tot, dar şi să tacă... ştie. Georg Peetz, bărbat atrăgător, siluetă fină, îi conferă personajului său (Dorn) un ciudat amestec de bonomie şi înţelegere, dar şi o indiferenţă plictisită, într-un dozaj bine, atent gândit.

El îşi lasă haina în poala unei spectatoare (care, poate nu întâmplător, era chiar Mariana Mihuţ), sugerându-ne, simplu, că e gata oricând să se apropie de altă femeie... Şi tot lângă ea, aproape în braţele ei, îşi plânge nefericirile şi Polina; iar marea actriţă, jur că a jucat într-o secundă, neobservată, cu o privire ocrotitoare, scena compătimirii sincere a nefericitei femei...

În roluri mici – cele ale argatului Iakov şi ale servitorilor –, Alioşa Cobeţ, Dana Borteanu, Isa Berger şi Paul Cebzan au arătat devotament şi disciplină... nemţească, fiind prezenţi exact când şi cât a fost nevoie.

De acord cu regizorul, scenograful Dragoş Buhagiar a imaginat un spaţiu de joc orizontal, aşezând personajele printre spectatori. Nimeni, după cum am observat (lângă mine stătea din când în când Medvedenko) nu se simţea stânjenit de apropierea celebrelor personaje; dimpotrivă, simţeam un soi de ciudată solidaritate cu ele... Îngrămădirea lucrurilor, a obiectelor de tot felul (pălării, valize, haine), acolo, lângă noi, dispunerea lor altfel după pauză, mie una mi-a sugerat o stare de nesfârşită improvizaţie, o sărăcie nu prea inteligent ascunsă, o avariţie şi un egoism cu totul nedemne de nobleţea pe care ele şi-o clamează, o stare de decrepitudine, dar mai ales o sărăcie spirituală deprimantă... La un moment dat, parcă ni se sugera chiar clasa a doua a unui tren personal, cu care Nina pleca în turneele acelea atât de umilitoare... O cuşcă-cabină şi nişte panouri-scară devin locuri de refugiu pentru Treplev sau pentru Nina.

Costumele (în afară de cel de-a dreptul îngeresc, de pescăruş, al Ninei) nu mi s-au părut punctul forte al spectacolului. Modestia lor (uneori, excesivă), nu neg că-mi sugera starea materială precară de care vorbeam, dar uneori nu-i avantaja pur şi simplu pe actorii care le purtau. Poate că e doar o impresie, dar eu aşa le-am perceput.

Spectacolul este, categoric, un pariu câştigat. El emană o energie specială, remarcabilă, puternică, copleşitoare. Se simte ataşamentul decisiv al trupei faţă de Yuri Kordonsky, înţelegerea exactă a sensurilor noi, proaspete, pe care directorul de scenă le-a dat piesei cehoviene, relaţiilor dintre personaje...

Pariul l-a câştigat şi Lucian M. Vărşăndan, directorul Teatrului German, care a reuşit să-l aducă la Timişoara pe acest talentat regizor. Gestul lui denotă pricepere managerială, program estetic cert, dar şi gust. Numele colaboratorilor lui din ultimii ani, stau mărturie: Radu-Alexandru Nica, Bocsárdi László, Radu Afrim, Dragoş Buhagiar, Niky Wolcz.

Seara premierei a fost una de adevărată sărbătoare, iar gazdele, primitoare, au întâmpinat oaspeţii cu o căldură deloc... nemţească. Printre spectatori s-au aflat Mariana Mihuţ şi Victor Rebengiuc (vechi prieteni ai lui Yura), Marina Constantinescu, Ion Parhon, Mariana Ciolan, Mircea Morariu, Cornel Ungureanu ş.a.

Cât priveşte aşa-numitele „materiale publicitare“ (o obsesie a mea, de când văd că multe teatre neglijează redactarea şi tipărirea lor), Teatrul German a fost la înălţime, oferindu-ne caiete-program frumoase, CD-uri, totul comme il faut...