Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

„Un spectacol deplin la TNI” de Călin Ciobotari („Pălăria florentină” de Eugène M. Labiche – Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“, Iaşi)

„Un spectacol deplin la TNI” de Călin Ciobotari („Pălăria florentină” de Eugène M. Labiche – Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“, Iaşi)

De mulţi ani încoace, la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“ din Iaşi pare a se fi instalat un fel de blestem ciudat. Nu se ştie cine l-a rostit şi de ce a făcut-o, dar cert este că, de o bună bucată de timp, niciun spectacol montat aici nu ajunge la ceea ce eu aş numi „spectacol deplin“, adică la statutul unei producţii impecabile pe toate planurile. Vorbesc, desigur, despre spectacolele mari, semnate de regizori de top şi valorând sume cu foarte multe zerouri. Desigur, reuşite sunt, însă mereu în arealul acela incomplet al jumătăţilor de măsură. Vinovaţi sunt scoşi, de cele mai multe ori, actorii, deşi, neoficial, se constată destul de frecvent că marii regizori poposesc în dulcele târg „la un ciubuc“. Şi nu vorbesc aici despre fumat... Alteori, învinovăţit este publicul – ba prea conservator, ba cu prea multe biserici pe cap, ba prea nu ştiu cum. Până şi spaţiile de joc sunt invocate ca explicaţie pentru blestemul pomenit mai sus: „Dom’le, nu iese bine pentru că n-avem Sală Mare!“ Şi tot aşa, la nesfârşit, de-ţi vine să-ţi faci abonament la Teatrul botoşănean şi să te tot duci!

Pe la jumătatea lui februarie, însă, s-a întâmplat ceva neobişnuit. A venit un domn numit Silviu Purcărete, a luat un vodevil de Labiche, de pe la 1850, a băgat în distribuţie aproape toată trupa Teatrului, l-a adus cu el pe un anume scenograf Dragoş Buhagiar, şi... blestemul s-a rupt. Pălăria florentină ar trebui să marcheze renaşterea mult aşteptată a adevăratului spirit teatral la Iaşi. Este, şi o spun fără rezerve, acel spectacol deplin, pe care îl aşteptam ca pe un Godot, în care nici nu ştiu dacă mai credeam cu adevărat…

Despre ce e vorba? N-are rost să pierdem timpul discutând despre o piesă binecunoscută, scrisă pe reţeta de succes a comediilor de secol XIX, glisând pe întreaga gamă de mijloace preluate încă din commedia dell’arte. M-aş referi, cu prioritate, la regie – una delicată, cu subtilităţi presărate deştept într-un spaţiu aparent rece... E multă tandreţe în spectacolul acesta, farsele au ceva profund uman, încurcăturile de vodevil poartă în sine naturaleţea faptului real, iar necazurile în care intră protagoniştii par la fel de fireşti precum dusul hainei la garderoba teatrului.

Nimic vulgar, chiar şi atunci când bulevardierul îşi cere drepturile. Nimic îngroşat, chiar şi când protagonistele leşină, ori când faptele se cer subliniate cu strigăt şi pistol. Îmbinări armonioase între scene, relaţii scenice excelente şi o remarcabilă pliere a textului de veac XIX pe aşteptările spectatorului din prezent. Ceea ce este surprinzător în această montare e tocmai prospeţimea ei: chiar dacă în costume de epocă, chiar dacă într-o atmosferă barocă, nicio clipă spectacolul nu te lasă să crezi că eşti străin de lumea personajelor. Poate şi pentru că Purcărete insistă pe decuparea convenţiei teatrale, prin cei doi „meşteşugari“/clovni (Emil Coşeru şi Cosmin Maxim), ale căror acţiuni scenice indică, cvasi-brechtian, distanţarea faţă de universul intim al piesei. Au şi ei, ca angajaţi ai teatrului pe scena căruia se desfăşoară acţiunea, numărul lor comic, momentele lor de glorie sau de asalt asupra consumabilelor, la fel cum îşi au clenciurile cu artistele ce cântă la balcon.

Ficţiunea se îmbină cu realul, iar impresia de teatru în teatru, atât de discret indicată, vorbeşte deopotrivă despre luciditatea în artă şi despre obligaţia raţiunii de a bate uneori palma cu sentimentul. Austeritatea decorului este încântătoare şi indică, dacă mai era nevoie, că una dintre marile virtuţi ale teatrului rămâne tocmai simplitatea. (Aviz marilor amatori de aglomerări scenice, de la Iaşi!) Câteva panouri foarte înalte (aproape schele) sunt mutate de colo-colo, configurând diferitele spaţii de joc. Mobilitate, forţă de sugestie, minimalism pragmatic şi percutant. După excesul de materie din Uriaşii munţilor (mă gândesc în primul rând la covorul acela de infinite cârpe colorate), Dragoş Buhagiar vine cu această simplitate înaltă, organizând pe verticală spaţiul şi, prin câteva detalii, rafinând atât cât trebuie decorul. Mă gândesc aici la cele câteva elemente grafice de pe panouri, ce încălzesc, prin manualitate artistică, un spaţiu altfel puţin expresiv. Şi, în treacăt fie spus, într-un univers de unghiuri drepte, câtă forţă are o cutie rotundă, în care se găseşte – de altfel – „personajul principal“ al piesei: pălăria florentină... Sau câtă forţă de sugestie capătă un lămâi, ale cărui fructe sugerează în acelaşi timp preocupările grădinăreşti ale celui ce îl poartă şi consumul virginităţii tinerei mirese, fructele fecioriei ei, stoarse cu poftă de alţii...

Armonia între regie şi scenografie este admirabilă. Picturalitatea pe care o imprimă Purcărete în organizarea grupurilor-tablou, modul în care se îmbină cromatic costumele cu decorul, poezia ce traversează scena de la început până la final alcătuiesc o estetică vivantă, extrem de generoasă pentru punerea în valoare a personajelor şi a ceea ce au ele de transmis.

Pălăria florentină rămâne, desigur, un vodevil. Purcărete nu trădează cu nimic marile pariuri ale acestui gen. Nicio secundă nu sfidează cele mai frivole modalităţi de a obţine comicul (un papuc ce strânge un picior, sau o cortină ce-l prinde sub ea pe unul dintre actori). În acelaşi timp, însă, Pălăria florentină e un spectacol complex, cu toate „ferestrele“ deschise, cu frumuseţi interioare ce amplifică mesajele, dând râsului sincer, sănătos, şi conotaţii mai profunde, ce depăşesc situaţiile comice. Ai senzaţia, râzând la Pălăria florentină, că, simultan, exersezi şi un fel de filosofie a râsului. Că îţi obiectivezi râsul, observându-l, disecându-l, contaminându-te cu inteligenţa ce l-a generat. Că râzi mai deştept...

Tema supravegherii despre care se vorbeşte insistent în caietul de sală sunt tentat să o interpretez mai degrabă prin prisma mea: spectatorul care, supraveghind scena, se supraveghează pe sine. Există, într-adevăr, mai multe tipuri desupraveghere induse în această montare: tehnicul (cei doi clovni) ce supraveghează artisticul, artisticul ce se supraveghează pe sine (personajele se surprind mereu unele pe altele, se urmăresc, se suspectează), publicul care supraveghează lucid mersul lucrurilor din spectacol şi, nu în ultimul rând, autosupravegherea de care pomeneam mai sus.

Un accent deosebit îl pune Purcărete pe muzică: felurite bucăţi muzicale, impecabil făcute (Vasile Şirli), condimentează frecvent jocul actoricesc. Adeseori, ritmul este dat tocmai de aceste delicioase acolade cântate, fie individual, fie de coruri realmente profesioniste, dirijate live (Dragoş Mihai Cohal). Organizarea mişcării scenice (Florin Fieroiu) face din intrările şi ieşirile personajelor adevărate minispectacole.

Trupa funcţionează excelent, ca un întreg reglat fără greş. Scenele de grup transformă actorii în exponenţi ai unui organism unic, polimorf, fascinant, fără ca grupul să sufoce individualul. Fiecare compune ceva, interrelaţionând, comunicând în interior şi în exterior. Atrage atenţia evoluţia lui Ionuţ Cornilă, poate cel mai „jucat“ tânăr actor din trupa ieşeană. Descoperit acum câţiva ani de profesoara Mihaela Arsenescu Werner, Cornilă este un actor în ascensiune, care a avut şi norocul de a lucra cu regizori importanţi. A ştiut să înveţe, nu se dă în lături de la muncă, iar efectele sunt mai mult decât vizibile. Mirele pe care îl interpretează este un cumul uman de vervă, afecţiune şi carismă. Călin Chirilă este sclipitor în rolul tatălui-socru: păstrează în sine rudimentele provinciei, însă le distilează în ţâfna şi orgoliul omului care îşi cunoaşte scopul. Actor complet, cu prestaţii memorabile şi în dramă şi în comedie, pe Chirilă se poate conta oricând. Cum am mai scris-o şi în alte rânduri, este un excelent lider de trupă, în funcţie de el organizându-se reţelele de comunicare scenică. Constantin Puşcaşu (surdul Vezinet), Radu Ghilaş(orbul cu privire ageră), Andreea Boboc (în rolul miresei), Horia Veriveş (complicatul verişor Bobin) sunt vârfuri ale grupului din care fac parte. Izvor nesfârşit de comic sunt Daniel Busuioc (tumultuosul militar Emil) şi Doru Aftanasiu, încornoratul soţ al Dianei Chirilă (Anais, posesoarea pălăriei florentine). Remarcabil, apoi, personajul Puşei Darie, o Baroană în care lascivul coexistă cu nobleţea. Minunate, revenirea pe scenă a lui Dionisie Vitcu, „actorul nostru“ patrimonial, dar şi momentele de glorie scenică ale lui Petru Ciubotaru. Ar mai fi multe de spus despre trupă.

Mă opresc aici, cu satisfacţia nedisimulată că am văzut actori şi actriţe dispuşi să facă teatru de calitate. Blestemul a fost rupt! Rămâne de văzut ce urmează...