Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

„Teatru-document: mineriada sub lupă” de Nicolae Prelipceanu („Capete înfierbântate” de Mihaela Michailov)

„Teatru-document: mineriada sub lupă” de Nicolae Prelipceanu („Capete înfierbântate” de Mihaela Michailov)

Am sărbătorit ziua de naştere a lui Nicolae Ceauşescu printr-un spectacol despre mineriadă. De fapt, era o sumă de mărturii, interpretată de un tânăr actor, care a fost, rând pe rând: Vlase Gorneanu, un adolescent nimerit din întâmplare la Televiziune, în ziua de 13 iunie, Cristi Paţurcă, Doru Mărieş, Marian Munteanu, minerul Petre Florea din Slătinioara, Miron Cozma, Ion Iliescu, Mircea Dobrovicescu. Nu e o poveste croită pe calapodul mineriadei, ci sunt chiar mărturii ale unor personaje care au participat la evenimentele din 13–15 iunie 1990, desigur, ajustate de autoarea textului, Mihaela Michailov. La originea lui stă un proiect de cercetare şi performare a istoriei recente, despre care aflăm că: „În luna ianuarie 2010, o echipă de cercetare formată din Cinty Ionescu – artist video, Mihaela Michailov – dramaturg şi critic de artele spectacolului, Alexandru Potocean – actor, David Schwartz – regizor a iniţiat o cercetare axată pe evenimentele din 13–15 iunie 1990. Rezultatul este spectacolul Capete înfierbântate, cu un titlu preluat din textul lui Ion Iliescu. Spectacolul s-a desfăşurat într-un ceva care azi la noi se numeşte club: două camere ale unei clădiri vechi, din centrul Bucureştiului, unde spectatorii abia aveau loc, pe scaune şi pe jos, pe perne. Alexandru Potocean a realizat o adevărată performanţă (în sensul originar românesc al cuvântului), trecând de la un personaj la altul; şi abia dacă două dintre ele se pot asemăna unul cu altul prin conţinutul şi stilistica (sic!) exprimării... Apar, în textele pe care le spune tânărul actor, câteva ipoteze (majoritatea, cunoscute şi vehiculate şi în presă) despre ceea ce s-a numit – poate preţios, poate exact – fenomenul Piaţa Universităţii. Una dintre ele, care se iţeşte din textul mărturiei lui Teodor Mărieş, mi-a atras atenţia, ca unuia care a fost acolo aproape în fiecare seară (chiar dacă doar ca martor), şi anume aceea că manifestaţia a fost pusă la punct în laboratoarele puterii postcomuniste, dirijate de Ion Iliescu, pentru a-i aduna pe toţi nemulţumiţii de politica FSN de păstrare mascată a reţelelor regimului anterior într-un singur loc şi a-i putea căsăpi, la nevoie. Sugestiile lui Teodor Mărieş nu merg însă la decodarea punct cu punct a programului şi mai ales a agenţilor care l-au pus în practică.

Spectacolul de teatru-document, cum se numeşte o asemenea performanţă (de data asta în sensul nou al cuvântului), are meritul evident de a nu lăsa să fie uitat un fapt grav din pasivul puterii feseniste, pentru a evita repetarea lui, aşa cum sugerează şi autorii proiectului, în textul de prezentare al acestuia. Mijloacele de scenă sunt de-a dreptul precare: „reflectorul“ care-l luminează pe Alexandru Potocean este nici mai mult nici mai puţin decât o lampă de masă, agăţată invers, de picior, ca să zic aşa, de un cablu care traversează camera-scenă, luminându-l pe interpret cam ca la interogatoriile de la Securitate, doar că de sus în jos. Ai zice că e o aluzie, dacă n-ai vedea că alte mijloace de scenă nu există. În fond, toată atmosfera acestor două camere, în care stau înghesuiţi şi spectatori, şi actor, şi cel care se ocupă de light-design şi sonorizare (cu înregistrări bine mixate, din Piaţă), aduce aminte de acei ani, când nu exista mai nimic din ceea ce au oamenii din lumea civilizată la îndemână pentru manifestaţii sau spectacole. E o întoarcere în timp, atât prin enunţul textului, cât şi prin modul lui de punere în scenă. Actorul se dezbracă de un personaj şi se îmbracă în următorul, în faţa noastră, cu reflectorul (sic!) stins; apoi, autoarea textului aprinde lumina şi ne trezim în faţa altui personaj. Cel puţin trei dintre cei interpretaţi sunt foarte bine prinşi (ca să zic aşa, conform cu originalele), şi anume Paţurcă, Mărieş şi Dobrovicescu (acesta din urmă, personaj care s-a învârtit o clipă în lumea paraliterară a Bucureştiului şi în aceea politico-civică, pe la manifestaţii, dispărând de o vreme). Poate că şi elevul, pe care nu avem de unde să-l ştim, e conform cu modelul, dar asta nu are atâta importanţă. Poate că şi Marian Munteanu, dar sigur nu şi Ion Iliescu, Alexandru Potocean ferindu-se să cadă în veselele exagerări de tip „Divertis“.

(…)

 

Foto Alice Monica Marinescu