Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

„Tandreţea unor amintiri respinse” de Daria Dimiu („Ţinuturile joase”, după Herta Müller, Teatrul German de Stat din Timişoara)

După ce a primit Premiul Nobel pentru literatură (2009), ne-am amintit cu toţii că Herta Müller s-a născut între graniţele ţării. La fel cum ne lăudăm cu calitatea de conaţionali a unor Johnny Weissműller, Tristan Tzara, Eugen Ionesco, Emil Cioran, Constantin Brâncuşi ş.a. doar după notorietatea dobândită în străinătate. Componentă a Actionsgruppe Banat – societate literară cu scopuri idealiste: lupta pentru libertatea de exprimare şi împotriva cenzurii –, Herta Müller a primit interdicţia de a lucra, a fost interogată şi supusă la percheziţii domiciliare. Iniţial trunchiate de cenzură cât era în ţară, lucrările sale au fost ulterior interzise, iar numele ei – trecut sub tăcere. Nu-i foarte de mirare că laureata a refuzat ca şcoala de pe meleagurile natale să îi poarte numele. O tăbliţă de pe Liceul „Nikolaus Lenau“ din Timişoara marchează că a avut-o elevă. Cartea de debut Ţinuturile joase, apărută în 1982 în România, a văzut lumina tiparului doi ani mai târziu şi în Germania, dar abia în 2010 a cunoscut o versiune integrală.

Înrămate în foaierul Teatrului German de Stat din Timişoara, fotografiile albnegru surprind locurile copilăriei Hertei Müller din satul şvăbesc Niţchidorf (menţionate în volum), în starea actuală: o strană marcată de vreme, abandonată lângă peretele hârbuit, agheasmatarul demult secat, Madona cu Pruncul trişti, într-o firidă, o şaretă transformată în dric, o bornă povârnită ce măsoară kilometrii dintre comunitatea germană şi cea română...

Acţiunea propriu-zisă din piesa Ţinuturile joase (premieră absolută) s-a născut din adaptarea atent lucrată de soţii Wolcz împreună cu Valerie Seufert. Dar valorii documentare le dau tridimensionalitate decorul lui Helmut Stürmer şi viaţă – forţa actorilor (unii invitaţi) sub direcţiunea atentă a lui Niky Wolcz. Ca şi autoarea, regizorul şi scenograful sunt originari din partea locului şi trăiesc actualmente în străinătate, ceea ce îi face să se aplece asupra textului cu un spor de înţelegere şi nostalgie.

Pentru a îmbina adevărul istoric, percepţia individuală şi culoarea locală, Niky Wolcz operează cu măiestrie şi delicateţe. El imprimă montării o derulare filmică: scenele comprimate se succed cu rapiditate, folosind forţa simbolurilor. Din punct de vedere tehnic şi structural, scenele de un intens dramatism alternează cu unele mai degrabă comice, inserate pentru detensionarea publicului şi refacerea nivelului energetic al interpreţilor. Scurtimea şi rapiditatea lor impun însă o maximă concentrare. Interpreţii nu au răgazul să evolueze (intră în scenă încărcaţi, într-o stare de combustie), conturându-şi personajele prin accente definitorii. Deoarece re(con)stituirea ar fi prea dureroasă, accentul vizual cade pe recuperarea tradiţiilor, iar dramatismul e trecut majoritar în planul povestirii sau lăsat în seama peliculei. Accentele de particularizare regională (istorie, etnografie) sunt subscrise unui general-uman: singurătatea, teama, trecerea.

Cronologia funcţionează pur orientativ, planurile temporale se întrepătrund. Există mai multe trecuturi: acela îndepărtat (moartea suspectă a străbunicii şi aventura străbunicului apar în scena pozei de familie) – interzis urechilor copiilor –, acela dureros, rareori şi pe ocolite mărturisit (amintirile din deportare sau faptul că „tatăl tău nu s-a atins de mine în noaptea nunţii“), şi acela – nu neapărat veridic – menit să provoace suferinţă (în raglane negre, consătenii o înconjoară pe fetiţă şi îndreaptă umbrelele către ea ca şi când ar vrea să o mitralieze, pentru că au auzit că tatăl ei a săvârşit nişte crime, în lagăr). Cât despre prezent, el se reduce la eterna oră de trezire 5.30.

Lăsând libertate privirii, un gard de plasă metalică în marginea din stânga a rampei evocă lagărul, pauperitatea şi recluziunea. Un bazin puţin adânc conţine referinţa geografică: coloniştii germanici au găsit în urmă cu două veacuri un sol inospitalier, mlăştinos, şi l-au transformat în zonă fertilă. Podeaua alb-cenuşie se povârneşte spre stânga – semnul pieirii lente a unei lumi şi a unui sistem de valori. Face corp comun cu peretele uşor oblic din dreapta spaţiului de joc şi cu acoperişul relativ în pantă. Impresia de declin este amplificată de triunghiul desemnat de structurile fixe butaforice: pe fundal, un manechin cu caschetă de pilot de război are ceva dintr-o sperietoare de ciori, statuia sfântului din dreapta rampei mişcă la un moment dat mâna, iar calul dinapoia împletiturii metalice, zăcând într-o rână în apă, respiră greoi. Câteva obiecte de mobilier punctează cu parcimonie scena goală: o laviţă (funcţionează pe rând ca bancă, strană şi camionetă), un pat, o cadă.

Ce ar fi îngreunat receptarea sau nu ţine de concret e trecut în plan bidimensional. Proiectate pe un ecran, secvenţele filmate (Bogdan George Apetri) degrevează demersul scenic, completându-l. Cadrele din chiar satul de baştină completează – uneori contrapunctic – acţiunea directă. Bunăoară, începutul vieţii sexuale se consumă într-o şură din apropierea căminului cultural, într-o atmosferă de descumpănită uimire, în timp ce ceilalți înţepenesc pe ritmurile lui Niţchidorf Jugend Orchestra. Ceea ce ţine de imaginarul fetiţei sau de oniric apare ca teatru de umbre pe cortina de fundal din plastic transparent: aici se lungeşte şi se deşiră umbra celui recent pripăşit în sat, despre care fetiţa auzise zvonuri negative, şi care îi generează coşmaruri.

În ciuda caracterului autobiografic evident, personajul principal e în spectacol dedublat, în funcţie de planul temporal: în lista cu distribuţia figurează drept „Povestitoarea“, iar pe scenă nu are nume (Bunica îi spune, la un moment dat „Fato“). Cele două interprete – actriţa şi eleva de gimnaziu – au un numitor comun: rolul fetiţei e punctat cu reflecţii de o neaşteptată maturitate, iar tânăra păstrează prin ton şi ţinută inocenţa copilăriei. Universul copilei se lărgeşte, relatarea ei se întretaie cu a tinerei, după firul nevăzut al rememorării afective, oarecum învecinate procedeului proustian.

Începutul efectiv al spectacolului, un amplu monolog susţinut de Eszter Tompa, redă crâmpeie de rutină zilnică: trezitul, spălatul pe dinţi, pieptănatul, micul dejun, plecarea spre şcoală... Dar acţiunile nu se săvârşesc cu instrumentele obişnuite lor: mănâncă o felie de ceai, urcă nişte etaje pentru a ieşi în stradă etc. Nota de absurd, consecvent păstrată, şi inversiunea repetată conţin ideea de creativitate, particularizând personajul central.

În vreme de război, în sat continuă ritmul obişnuit: un şifonier cu becuri multicolore în uşa deschisă redă atmosfera de bâlci. Personajul în costum negru şi cu grimă de clovn trist – angajat al bâlciului şi fotograf – imortalizează neamul protagonistei, cu vii şi cu morţi, aranjat pe tipicul vechilor poze de familie. Străbunicul ar fi fost un dandy (costum negru, stilat, pantofi lăcuiţi), cu o aventură (în rolul „curvei sezoniste“ – cochetă, în costumaţie retro: mănuşi până la cot din mătase roşie, umbreluţă de soare –, Olga Török cântă o arhicunoscută romanţă nemţească). Moartea străbunicii e învăluită în mister: umblă vorba că s-ar fi sinucis, ba chiar că ar fi fost ucisă... Bunica severă (Ida Jarczek-Gaza), oarbă de un ochi, cu glaucom la altul, poartă botine cu toc peste şosete; se spune că ar fi iubit în tinereţe pe altcineva. În prezentarea tatălui, povestitoarea îi anină fotografii, pe după gât şi de umeri, ca pe desagi – în ideea de povară: „În toate fotografiile, tata arăta de parcă n-ar şti ce să facă mai departe“. Ca dovadă tacită a ataşamentului de familie, când relatează scena înmormântării, în imaginile de pe ecran, pe faţa ei se aruncă pământ...

După sfârşitul conflagraţiei, prezenţa ruşilor „eliberatori“ se soldează cu deportări în rândul etnicilor germani, asimilaţi fostului inamic. Odată cu venirea comuniştilor – pionierilor li se predă despre rolul clasei muncitoare şi cultul eroilor. În timp ce, în prim-plan, învăţătoarea îi pune să repete în cor că numele de familie provin de la meseriile practicate: Cizmaru, Croitoru, Rotaru (şi Müller/ Moraru, am adăuga noi...), o fată exemplifică pe tabla din plan îndepărtat că sătenii sunt botezaţi după sfinţi şi strigaţi cu diminutive: Rezi, Leni, Matz... La nivelul de înţelegere al vârstei sale crude, fetiţa conchide: „Eroii neamului sunt îngropaţi de două ori în unul şi acelaşi cimitir: o dată în cripta familiei, şi a doua oară sub crucea eroilor, dar în realitate zac prin cine ştie ce groapă comună.

Până şi Moartea îşi pierde unicitatea...

Construită nostim, scena factorului poştal constituie preambulul unui nou episod: împărţind scrisorile către femeile adunate ciopor în juru-i, el strigă destinatarele – un şir nesfârşit de Leni şi Resi –, apoi citeşte: Lena; în grupul gureş se instalează o tăcere nedumerită, şi poştaşul repetă intrigat, aproape iritat, numele, apăsând pe vocala finală, nelalocul ei: „a“-ul buclucaş conduce spre tema neacceptării. Vrăjitoarea – oamenii se fereau de ea şi o ocărau pentru că-şi lega altfel basmaua şi-şi vopsea în alte culori cercevelele –, probabil o mamă necăsătorită, plecată de ruşine din propria comunitate, reprezintă elementul străin, hulit nu din ură, ci din necunoaştere. Moartea accidentală a pruncului (pe când lucra la câmp, un şarpe simţind biberonul a intrat în coşul unde dormea bebeluşul) capătă proporţii fantastice. Pe ecran, chipul ei în negativ are ceva spectral. În secvenţa filmată apare în rochie, dar pe scenă se înfăţişează în haine masculine ponosite şi cu pletele ascunse sub pălărie. Copila îngenuncheată pe tăpşan dă a lehamite din mână – semn că ştie povestirile pe de rost. Bunicul îşi lasă coasa ca să o salveze de un potenţial (superstiţios) pericol campestru – „Dacă îţi intră o muscă în gură rămâi mută, dacă îţi intră un gândac în ureche devii tută“ –, apoi îi ordonă răstit să se joace. Vocea lui Ceauşescu răsună pentru scurt timp la radio – cutremurătoare fixare a timpului. Deşi imprimarea redă îndemnuri optimiste, cei familiarizaţi cu epoca ştiu ce calamităţi genera timbrul acela. La masa de seară, părinţii distanţaţi de tăblie vorbesc despre lipsuri materiale. Pentru că până şi jucăriile lipsesc, inocentă, fetiţa îl coafează punk pe tată şi-i aşază diademă şi voal de mireasă.

Concepută coregrafic, antrenanta scenă a dereticării – unde un grup de femei prezintă şi agită la unison mături de diverse mărimi şi utilizări – are la bază construcţii de cuvinte dificil de tradus. Scena cu muşcate roşii aliniate în oala de supă denotă pasiunea refulată. Episodul băii şvăbeşti iscase o vie nemulţumire la apariţia volumului. În ordine strictă, de la cel mai mic la cel mai vârstnic, fiecare se spală pe câte o porţiune a trupului, lăsând „tăiţei negri“; temperatura apei descreşte, iar dâra de pe marginea căzii se preschimbă din galbenă în neagră. Publicul cititor reacţionase violent la implicaţiile de jeg şi pauperitate, deşi principale sunt truda şi hărnicia dinapoia blamaţilor „tăiţei“ şi cumplita raţionalizare a apei. Secvenţa îmbăierii propriu-zise este povestită de pe margine, şi completată de sunetul zglobiu al apei învârtejindu-se în scurgere. Înfăşuraţi în cearşafuri albe, ca în linţolii, membrii familiei se aliniază cuminţi – ca la început, pentru poză –, aşteptând filmul de sâmbătă seară, ceea ce dă senzaţia unei spirale descendente, unde ritualul rămâne, dar distracţia e redusă calitativ.

Copilăria nu-i idilică, viaţa nu-i patriarhală, chiar şi natura e sumbră – doar lanul de maci prezent pentru câteva secunde pe ecran constituie un contrapunct luminos. Sfârşitul pândeşte de oriunde. Semnelor pieirii iminente (calul horcăie, oamenii mor), ale distrugerii (casa dă să se prăvale), din plan real şi imaginar (coşmaruri, somn zbuciumat), li se adaugă alte trimiteri: bărbatul cu chibrituri, omul cu coasa... La confluenţa dintre contextul politic general, soarta minorităţii şi drama familială, fetiţa constată că realitatea şi adevărul sunt deseori contrare, şi ajunge ea însăşi la aspecte ale negării („Satul arăta de parcă n-ar fi fost construit niciodată“) sau se imaginează plutind deasupra turlei bisericii (se cuvine în mod special menţionată stranietatea cadrului filmat).

Prin atmosferă şi problematică, spectacolul Ţinuturile joase aduce vag cu Viaţă şi destin regizat de Dodin, dar filtrarea prin prisma candorii îi dă un farmec aparte. Dens şi profund poetic, fără a fi însă apăsător, nu-i poţi cuprinde toate simbolurile (mai ales când privirea-ţi fuge spre supratitrare). Povestea cu durere, cu obidă, cu căldură, a copilăriei petrecute în „ţinuturile joase“ saltă din moarte în moarte, precum sătenii din cărămidă în cărămidă, pentru a traversa pârâiaşul din localitate.

Orice Bildungsroman prezintă un segment de viaţă. Prin analogie, şi o Bildungsspiel trebuia să se termine la un moment dat. Dar există cazuri – şi acesta este unul dintre ele când regreţi că s-a sfârşit. Aplauzi, acceptând finalul, dar speri subconştient ca spectacolul să se reia.

 

Teatrul German de Stat din Timişoara – Ţinuturile joase (premieră absolută), după culegerea de povestiri omonimă a Hertei Müller. Regia: Niky Wolcz. Decorul & light-design: Helmut Stürmer. Costumele: Fehérvári Zsolt. Adaptarea: Niky Wolcz, Valerie Seufert & Ulla Wolcz. Regia de film: Bogdan George Apetri. Traducerea versiunii scenice în limba română: Alexandru Al. Şahighian. Traducerea colajului de poezii: Nora Iuga. Cu: Tompa Eszter (Povestitoarea), Mara Bugarin (Povestitoarea copil), Ioana Iacob (Mama), Radu Vulpe (Tatăl), Ida Jarcsek-Gaza (Bunica), Franz Kattesch (Bunicul), Enikő Blénessy (Mătuşa), Anne-Marie Waldek (Străbunica/O vecină), Paul Cebzan (Străbunicul/ Un vecin), Daniela Török (Käthe), Horia Săvescu (Toni/Primul gropar), Rareş Hontzu (Veterinarul/Cel care calcă foalele orgii/Al doilea gropar), Boris Gaza (Preotul/Soldatul), Alex Halka (Omul-umbră/Bărbatul cu cutia de chibrituri), Silvia Török (O fetiţă cu codiţe), Tatiana Sessler (Vrăjitoarea), Aljoscha Cobeţ (Wendel), Niko Becker (Heini), Isolde Cobeţ (Învăţătoarea/O vecină), Olga Török (o curvă sezonistă), Dana Borteanu, Florina Birtha, Oana Vidoni (vecine) şi instrumentiştii Antoniu Baranyai (tobe), Robert Kiss (clarinet), Aurel Pişleagă (acordeon), Emil Zău (trompetă), Cornel Adam (tubă). Data premierei: 29 septembrie 2012.