Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

„Frumoşii urâţi ai marilor corporaţii” de Cristiana Gavrilă („Urâtul” de Marius von Mayenburg – Teatrul de Comedie, în cadrul Proiectului „Noi la Sala Nouă“)

Vlad Cristache face parte dintr-o generaţie de regizori tineri, generaţie care începe să prindă contur clar, insinuându-se ca o promisiune şi stârnind interesul. O generaţie ai cărei reprezentanţi (mă gândesc la Bobi Pricop, Alexandru Mâzgăreanu, Eugen Gyemant), în afară de legăturile de vârstă, mai au încă o rădăcină comună (definitorie pentru noţiunea pusă în discuţie): sunt ancoraţi puternic în problemele timpului nostru. Se revoltă în faţa ororii zilnice, dar vor să o înţeleagă, urmăresc o dramaturgie a cotidianului, dar temele imediatului sunt încorporate într-o radiografie estetică despre om şi umanitate (Urâtul de Marius von Mayenburg, regia Vlad Cristache), în poveşti-manifest (Contra progresului de Esteve Soler, la Teatrul „Bulandra“, regia Bobi Pricop) sau piese-metaforă (Poveşti de familie, spectacol regizat de Vlad Cristache, la Teatrul „Maria Filotti“ din Brăila). Alexandru Mâzgăreanu, în Purificare de Petr Zelenka, la TNB, făcea o analiză profundă asupra indiferenţei în faţa monstruozităţilor, trăsătură dobândită în faţa agresivităţii televizorului.

Fără pretenţia vreunei concluzii cu valoare de adevăr absolut, pot spune că există o sensibilitate din partea acestor regizori pentru anumite teme desprinse din probleme care se impun ca necesitate şi care nu pot fi depăşite decât printr-un proces de înţelegere. Acesta este felul lor de a semnala anormalitatea care ne invadează viaţa. Este o generaţie care îşi găseşte răgazul să înţeleagă anumite tendinţe sociale cu efect devastator asupra noţiunii de om şi de umanitate. Este generaţia ce a scăpat de complexul apăsător al izolării provinciale (care atârna precum o cărămidă dată în cap imaginaţiei) şi de preocuparea fundamentală de a se alinia la ceea ce se întâmplă ca formă şi tendinţă artistică în alte spaţii culturale. Este generaţia care îşi asumă temele mari din apropierea imediată, fără a face efortul demonstraţiei, ci printr-un proces organic de a povesti, în imagini dure şi tandre, fragile şi dureroase, lumea pe care o trăim. Căutarea este una de tipul introspecţiei, înţelegerea este marcată de antiteză, contrastul este inspirat de o existenţă extremă, care oscilează între alb şi negru, fără nuanţe subiective.

Urmărind conferinţele susţinute de psihiatrul Florin Tudose, la Teatrul Naţional Bucureşti, despre efectele tulburătoare ale societăţii moderne şi postmoderne asupra individualităţii şi funcţiilor emotive, imaginative şi senzuale ale omului, Urâtul lui Marius von Mayenburg pare exemplificarea perfectă. Aici, uniformizarea devine normă absolută şi prejudecata este ridicată la rang de valoare unică. Singura unitate de măsură a succesului este un pat al lui Procust, unde individul se lasă, ca un sclav, mutilat cu plăcere. Mayenburg spune o poveste atât de simplă, încât i se întrevăd undele de veridicitate. Inginerul Lette (Marius Stănescu) lucrează pentru o corporaţie şi nu este lăsat de şeful său (Constantin Cojocaru) să-şi prezinte invenţia la o conferinţă importantă în domeniu, pentru că este urât. Nu se gândise niciodată la acest lucru. Soţia lui (Delia Nartea) întăreşte argumentul şefului şi produce un cataclism, apoi o revelaţie. Într-o lume a frumoşilor şi a minorităţilor, oamenii normali par a nu mai avea vreo şansă, iar construcţia lui Marius von Mayenburg urmăreşte atent acest lucru. Supravieţuirea înseamnă înregimentarea într-o masă care neagă orice manifestare firească, umană, individuală. Frumosul respectă cu exactitate reţeta socială, prejudecăţile, limitele impuse de nu se ştie cine. Sute de ani de luptă pentru libertatea individului se topesc în fericirea de câteva clipe a succesului cântărit în bani şi sex. Ideea tinereţii fără bătrâneţe pierde sensul iniţiatic al căutării imposibilului şi devine o preocupare cotidiană, susţinută de posibilităţile medicinei moderne. Mai miră pe cineva, astăzi, operaţia estetică? Lette devine atât de frumos încât se va pierde pe sine şi va instaura o nouă modă, după chipul şi asemănarea sa. Şi soţia, şi amanta bătrână (dar tânără, conform ultimelor operaţii estetice), şi fiul gay al amantei (Silviu Debu), îndrăgostit nebuneşte de frumuseţea lui Lette, ajung să-l confunde cu ceilalţi. Va câştiga bani din asta, vor curge şiruri de admiratoare, va deveni celebru (deci va avea succes), dar toate se întorc împotriva lui şi efectul este macabru. Toţi bărbaţii vor deveni ca el. O lume populată de copii xerox nu este deloc cea mai fericită dintre variantele posibile. Ordinea este răsturnată. Imaginea socială reprezintă singura categorie estetică şi este masacrată de un negativ fotografic, cu posibilitatea de a fi multiplicată la infinit. De dragul frumosului aparent, tehnica învinge viaţa, omul, arta. Urâtul este un fel de Dorian Gray al timpurilor noastre, cu precizarea că unicatul are valoare doar dacă produce după sine o serie.

Pe scena de la Sala Nouă a Teatrului de Comedie, Vlad Cristache spune povestea lui Mayenburg cu asumată convingere în felul de a înţelege lucrurile, cu distanţare în abordarea subiectului, dar cu o insistenţă deranjantă în câteva momente, pornită din dorinţa de a sublinia mesajul. De aici apar nişte întreruperi de ritm în spectacol şi o senzaţie de dublare a aceleiaşi idei, articulată atent în text, prin toate mijloacele construcţiei dramaturgice.

Între două şiruri de gradene, spaţiul de joc este stabilit prin apropierea de spectatori şi marcat de prezenţa unor manechine nude, „ornamentate“ cu diverse unelte de grădinărit sau folosite în atelierele auto. Ele devin instrumentele chirurgicale folosite pentru operaţiile estetice. Masca medicală este o cască de motociclist, inscripţionată cu mesajul „Fake“. Vlad Cristache nu se teme să preia obiecte, ca marcă a lumii consumiste, şi să le introducă în spectacol, cu sens explicit. De fapt, întreaga scenografie semnată de Vladimir Turturică devine sugestivă prin utilizarea cu ironie a acestora. O ladă frigorifică este spaţiul sufocant în care se vor retrage toţi „timoraţii“ social sau sexual ai spectacolului. Parcă s-ar urmări anume efectul de claustrofobie, pigmentat cu imagini îngroşate (groaza dusă la limita kitschului), agresarea sonoră (replici ţipate la microfon, muzică tare), toate desprinse din realităţi care ne înconjoară în fiecare zi. Din păcate, partea a doua a spectacolului pierde forţa atmosferei tocmai dintr-o insistenţă regizorală asupra acestor mijloace. La fel, şi repetarea în exces a scenei cu operaţia, deşi formulată în nota grotescului, capătă un aer redundant, care îi anulează efectul.

Distribuţia, însă, susţine cu exactitate construcţia spectacolului, trei actori jucând câte două roluri, iar trecerile de la un personaj la altul având ritmul meciului de ping-pong. Exerciţiul în sine este o mare performanţă. Chiar şi Marius Stănescu, în Lette (Urâtul), aproape că interpretează trei indivizi diferiţi: inginerul urât, frumosul cu succes şi bărbatul care se priveşte în oglindă, la final, şi îşi înţelege drama de a nu mai putea fi vreodată niciunul dintre cei doi dinainte. Actorul trece cu fineţe prin aceste ipostaze, semnalând discret diferenţele, prin arsenalul său de mijloace simple. Delia Nartea întruchipează cele două femei – soţia şi amanta bătrână –, alunecând între aceste jocuri perverse, controlând ambele personaje, ocolind orice artificiu. Constantin Cojocaru este directorul firmei şi chirurgul, forţa care adună câştigul de pe urma tuturor, iar actorul aduce o notă antipatică şi grotescă a profitorului fără scrupule. Colegul lui Lette şi fiul homosexual al amantei sunt jucaţi de Silviu Debu, un actor tânăr, cu o puternică prezenţă şi concentrare scenică. Personajele sunt foarte diferite: primul reface răsturnat povestea lui Lette, iar al doilea este un tânăr terorizat de o mamă nimfomană.

Coerenţa viziunii, simplitatea expunerii, puterea transfigurării în poveste prin mijloacele actorilor sunt datele acestui spectacol.

 

Teatrul de Comedie, Sala Nouă, în cadrul Proiectului „Noi la Sala Nouă“ – Urâtul de Marius von Mayenburg. Traducerea: Victor Scoradeţ. Regia: Vlad Cristache. Scenografia: Vladimir Turturică. Ilustraţia muzicală: Andrei Nechifor. Mişcarea scenică: Arcadie Rusu. Cu: Marius Stănescu, Delia Nartea, Constantin Cojocaru, Silviu Debu. Data premierei: 26 aprilie 2013.

 

http://www.comedie.ro/spectacol/uratul