Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

„D’ale carnavalului“, în viziunea lui Silviu Purcărete” de N. Prelipceanu (TNRS, Sibiu – D’ale carnavalului de I.L. Caragiale)

A şaptea piesă pe care o pune în scenă la Sibiu Silviu Purcărete, D’ale carnavalului de I. L. Caragiale, are parte de „o montare tradiţională“, spune regizorul, dar numai din punctul său de vedere, pentru că imaginaţia sa debordantă, sprijinită pe o echipă excepţională, obţine efecte neaşteptate de la un spectacol de acest tip. Dar dacă, prin „tradiţional“ se înţelege respectul faţă de text, rostirea lui integrală, atunci, desigur, spectacolul este unul tradiţional.

Spectatorului care intră în sală înainte de spectacol i se înfăţişează o scenă goală, vastă, cu deschidere maximă, cu podeaua presărată cu nisip, pe care, în stânga, stau stivuite vreo patru sau cinci cărămizi. Ia te uită ce a închipuit Buhagiar, îţi spui şi imediat te întrebi unde sunt oglinzile – căci în dreapta peretele este acoperit de nişte fâşii imense de hârtie de împachetat – unde scaunul de frizerie, unde toate celelalte. Şi atunci apare cel care-l va juca pe Ipistat, Cristian Stanca, într-o manta cenuşie, şi se porneşte zgomotul de motor de TIR, care aduce în stânga scenei un fund de furgon, pe care viitorul Ipistat îl dirijează până când se obţine poziţia favorabilă. Începe ridicarea oblonului din spatele furgonului, care, însă, nu vrea să funcţioneze şi este ridicat cu mâinile, greu, de persoane aflate în interior. (Căci nimic nu funcţionează normal în această lume, aşezată pe nisip, nu-i aşa?) De aici se scot câteva elemente din decorul obişnuit, uşa frizeriei, care se instalează, stingheră, în picioare, în stânga scenei, se scot nişte covoare de Buhara (să zicem) şi se întind în spatele uşii, în centrul şi dreapta scenei, direct pe nisip, se pune un cuier, se aduc şi două scaune de frizerie şi se rup marile foi de hârtie de  împachetat care ascundeau pereţii de oglinzi. Că, fără acestea, cum să mai spună Nae Girimea, la vremea potrivită, faimoasa replică: „Să nu daţi la oglinzi că sunt cu chirie!“? După care începe reprezentaţia. Nu-i vorbă că o reprezentaţie a fost şiinstalarea acestor accesorii de decor, inclusiv înşirarea cărămizilor în faţa uşii, sugerând bălţile peste care trebuie să treacă aventurierii care trăiesc într-o asemenea lume. Mie personal cărămizile acestea mi-au amintit de rarele insuliţe de uscat pe care calcă Lefter Popescu şi amicul său, poliţistul, în filmul după Două loturi când se duc la chivuţe să caute hainele în buzunarele cărora bănuiesc că ar fi rămas biletele de loterie. Aceeaşi lume, aceeaşi civilizaţie.

Spectacolul lui Silviu Purcărete face uz de toate citatele culturale ale mahalalei, de tot kitschul pe care însuşi Caragiale l-a sugerat în opera sa ca fiind apanajul acestei lumi, nici orientale, nici pe deplin europene. Miţa Baston ţipă ca din gură de şarpe atunci când îi vine, dar nici ceilalţi nu se controlează, fiind existenţe autonome şi care se consideră centrul lumii, în totală indiferenţă faţă de cei din jur. Ofelia Popii e o Miţă absolut dezlănţuită, meteodependentă, căci tot tună şi fulgeră, cu aluzie la stilul romantic, unde natura însoţea zbuciumul din sufletul omului, iar ea se prăbuşeşte pe jos de parcă ar fi atins-o trăsnetul. Ba, la un moment dat, Nae Girimea îi scoate chiar o scânteie din păr. Ca să poată spune, apoi, replica „electrică ploieşteanca.“ De altfel, toate personajele sunt tipice pentru mahala; şi azi, când aceasta, fie că se numeşte „cartier“, fie tot „mahala“, creşte la sânu-i personaje care nu se sfiesc să-şi exteriorizeze cele mai, să zicem, intime trăiri, se trântesc pe jos, ţipă, îşi smulg părul din cap în văzul lumii, sunt, într-un fel, decomplexate. De altfel, D’ale carnavalului este o piesă unde rufele se spală în public. Crăcănel, într-o foarte personală interpretare a lui Adrian Matioc, plânge fără să se sfiască de Pampon, un foarte impozant şi bărbos Constantin Chiriac, cu aerul de superioritate fizică dar şi cu fragilitatea sentimentală a amantului înşelat, pentru că, în clipa respectivă, pentru el nu mai există altceva, altcineva. Vedem, azi, toată ziua pe stradă, prin tramvaie şi troleibuze sau autobuze acest tip de om, care a cucerit de mult centrul oraşului, părăsind zona în care circuli cu atenţie, pe cărămizi, ca să nu dai prin noroi. Toate stările acestor oameni sunt exteriorizate la maximum de decibeli şi cu frenezia disperării. Dar, asemenea copiilor, ei pot fi amăgiţi cu maximă uşurinţă, aşa cum face, la urmă, Nae Girimea cu cei doi amanţi pe care femeile îi înşelaseră chiar cu el.

Silviu Purcărete l-a luat complice la spectacolul muzical şi de zgomote pe Vasile Şirli, care a antrenat o echipă de actori pentru a-i transforma în orchestra balului şi a făcut-o atât de bine, încât e greu să crezi că nu sunt nişte adevăraţi profesionişti. Aici intervine una dintre surprizele majore ale spectacolului: Didina Mazu e jucată de trei actriţe: Cristina Ragos, Raluca Iani şi Serenela Mureşan. Ele ajută la crearea vârtejului din acest act al doilea, cât şi la cel de la petrecerea finală, cu toţi actorii, din frizeria model a lui dom’ Nae Girimea. Oricum, o explicaţie a acestei multiplicări a Didinei Mazù poate fi şi aceea că Nae Girimea, frizer galant, e şi un mare cuceritor, care nu se mulţumeşte cu o singură amantă, aşa cum încearcă Pampon şi Crăcănel, dar nu le iese.

Pentru că tot descrisesem scena de la început şi din actul I, să nu uit să adaug cum se face decorul pentru actul II, când se aşterne peste toată frizeria model o imensă folie de plastic, se aduc în stânga nişte mese de tablă şi nişte lăzi ordinare de lemn cu sticle, pentru a se putea marca, de partea asta, barul balului, acolo unde Catindatul, într-o foarte strictă şi expresivă interpretare a lui Liviu Pancu, se magnetizează, ajutat de chelner, Pali Vecsei. Rolul calfei lui Nae Girimea, Iordache, care şi el foloseşte serviciile barului pentru a se deda la o „gargariseală“, este interpretat extrem de convingător de Marius Turdeanu, un fel de pivot în jurul căruia se învârt întâmplările acestei farse caragialiene, şi care le dă direcţia unora dintre personajele implicate în turbionul stârnit de amorul de mahala. În ceea ce-l priveşte pe Nae Girimea, acesta beneficiază de un Nicu Mihoc în mare vervă, cu vocea sa atât de potrivită rolului, cu o mustaţă tip Hitler sub nas, cu aerul acela, puţin absent faţă de zbuciumul femeilor şi al bărbaţilor înşelaţi pe care-l au cuceritorii de profesie. El creează un adevărat fante de mahala.

Costumele create de Dragoş Buhagiar contribuie şi ele la progresul comic al spectacolului, inclusiv gumarii sau cizmele de cauciuc pe care şi-i scot, la intrare, Iordache sau Nae Girimea, ca într-o adevărată casă de mahala. Construcţia întreagă este una instabilă; precum poveştile de amor ale celor din piesă, nici frizeria model nu este mai sigură, totul fiind instalat direct pe nisip şi pasibil de a fi înlocuit, cum ar zice chiar personajele piesei, „momentan“, de folia care transformă totul în bal. Şi apoi unde mai pui aria celebră din Norma de Bellini, la opera aceasta se referă chiar Nae Girimea, la final; ei bine, el este dotat cu un casetofon de pe care se revarsă vocea divinei Callas în Norma. Totul, de la tunete şi trăsnete, la zgomotul motorului de camion, la muzica din bal, repetată monoton, totul a fost gândit de Vasile Şirli împreună cu Silviu Purcărete, aşa cum au şi declarat la conferinţa de presă.

Am încercat să descriu spectacolul, dar el este de o bogăţie a efectelor comice, de o abundenţă a imaginaţiei care nu se poate reţine în integralitatea ei decât, poate, după o îndelungată vedere şi revedere a spectacolului lui Silviu Purcărete.

Acest mare maestru al scenei, căruia nu-i place să explice şi să detalieze ceea ce a imaginat, a avut şi de data aceasta momente de inspiraţie, abil şi cu mult talent susţinute de trupa de la Sibiu. Iar Ofelia Popii a fost, ca de atâtea alte dăţi, uluitoare în felul cum şi-a manageriat (scuzaţi) rolul, cum şi-a modulat vocea, creând o Miţă absolut remarcabilă, de reţinut în galeria (dacă există aşa ceva) Miţelor naţionale din toate timpurile.

Spectacolul este unul care face bine şi trupei, o împinge înainte folosind chiar calităţile acesteia, pe care un regizor precum Silviu Purcărete ştie să le scoată în evidenţă şi să le fructifice, aşa cum ştie să creeze spectacole memorabile, poate şi pentru că nu se apucă în fiecare lună de unul nou în goana după vreun iluzoriu palmares, cum fac alţi regizori.