Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

„Aruncă noaptea de pe tine!” de Mircea Morariu (Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely“ din Timişoara – „Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi” de Tom Stoppard)

Anul 2009 a fost unul neîndoielnic de bun atât pentru regizorul Victor Ioan Frunză, cât şi pentru scenografa Adriana Grand. Respectându-le dorinţa, recent reiterată într-un interviu publicat în presa cotidiană, nu îi voi numi „cuplu de creatori“. E limpede însă pentru oricine că spiritul lor de echipă funcţionează admirabil. Dorinţa lor de a fi percepuţi ca personalităţi distincte nu mi se pare totuşi nici lipsită de noimă, nici alintare, nici semn de orgoliu rău plasat. Atât Adriana Grand, cât şi Victor Ioan Frunză sunt artişti mari, şi s-au arătat astfel şi atunci când au colaborat cu alţi artişti asemenea lor. În niciun caz, unul nu funcţionează drept „cârjă“ pentru celălalt. Lucrul acesta e sigur. Dar e la fel de sigur că, de cele mai multe ori, întâlnirile lor pe scenă au fost generatoare de evenimente, adesea chiar de mari evenimente.

Parafrazându-l pe Michel Houellebecq (cf. Michel Houellebecq – Bernard-Henri Lévy, Inamici publici, Editura Polirom, Iaşi, 2009), aş spune că mult timp, foarte mult timp după ce au fost realizate, spectacolele semnate de cei doi artişti rămân prin forţa dramei care şi-a aflat expresia în ele. E ceea ce se petrece atât cu Identităţi, superioară şi totodată surprinzătoare montare de la Teatrul „Maria Filotti“ din Brăila, ce are, nu în ultimul rând, calitatea de a readuce în actualitate piesele scurte ale lui Dumitru Solomon, cât şi cu Liliom, emoţionant spectacol ce poate fi văzut la Teatrul Municipal din Miercurea Ciuc. Pariez că, în ciuda atât de frecvent invocatului efemer al spectacolului teatral, cel cu Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi de la Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely“ din Timişoara va rămâne. Va fi viu. Fie şi numai în şi prin memorie. Dar, aşa după cum scria George Banu (cf. Teatrul memoriei, Editura Univers, Bucureşti, 1993), „teatrul supravieţuieşte în cel care, în întunericul sălii, se lasă dus de re-trăirea actorului, sfârşind din a face din această experienţă o amintire. Amintire personală şi pasageră, asemenea omului care o deţine. Acolo unde memoria se referă la fiinţe, totul se joacă între supravieţuire şi neant“. De fapt, Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi poate fi privit chiar aşa – ca un superb, aproape ca un perfect eseu scenic despre supravieţuire şi neant.

Spectacolul timişorean e unul ce se cuvine judecat ca un întreg. Cu toate că se joacă într-o sală relativ mică, aşa cum e cea a Teatrului Maghiar de Stat din Timişoara, la a cărei istorie şi memorie face apel nemijlocit, montarea înseamnă, fără doar şi poate, o construcţie impresionantă. Impresionantă prin eşafodaj ideatic, prin substrat filosofic, prin coerenţa şi autenticitatea viziunii regizorale – da, Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi e unul dintre cele mai autentice spectacole pe care le-am văzut în vremea din urmă – prin ingenioase rezolvări scenografice, prin unitatea şi calitatea jocului actoricesc. Montarea e, deopotrivă, o construcţie monumentală. Această monumentalitate nu se obţine nicidecum prin exces de decor. E chiar şocant să vezi cât de puţine elemente „fizice“ se află pe scenă – ele se înmulţesc, însă nicidecum în exces, în ultima parte a spectacolului. Noi, spectatorii, suntem plasaţi faţă în faţă cu alţi spectatori. Doar doi. Este vorba despre Rosencrantz şi Guildenstern. La început, cei doi sunt aşezaţi pe scaunele dintr-o sală de teatru. Sunt îmbrăcaţi în pantaloni negri şi cămăşi albe. Poartă papioane. Doar melonul le lipseşte. Rosencrantz e înalt, Guildenstern e scund. Cei doi nu prea mai sunt siguri pe propria lor identitate, chiar şi în propria lor conştiinţă au devenit interşanjabili. Probabil că s-au cam uitat pe ei înşişi. „Uneori, nota George Banu (cf. Uitarea, Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 2002), te prăbuşeşti în uitare ca într-o prăpastie“. Prăpastia lor e stalul în care se află şi unde joacă un nesfârşit „cap sau pajură“. Au fost uitaţi acolo tot la fel cum s-au lăsat uitaţi Vladimir şi Estragon din Aşteptându-l pe Godot. Cei doi aşteaptă nu prea ştiu prea bine ce şi, pentru că trebuie să îşi ocupe într-un fel aşteptarea, se dedau ludicului. Atunci când îşi amintesc cum îi cheamă se alintă şăgalnic. Îşi spun Ros şi Guil. Tot la fel cum Vladimir şi Estragon îşi spuneau Didi şi Gogo. Referinţa la Beckett şi la celebra lui piesă nu e unica posibilă. Deoarece Ros şi Guil te pot foarte bine duce cu gândul la Stan şi Bran ori la Pat şi Patachon. Starea aceasta, dispoziţia ludică afişată de cei doi cu o anume ostentaţie poate să fie dovada de care au nevoie că trăiesc, că mai există, că sunt în continuare în slujba lui Polonius, că slujesc Puterea. Habar nu au că în Hamlet-ul shakespearean au acceptat să îl însoţească în Anglia pe „tristul Prinţ al Danemarcei“, ba chiar că au şi murit. Continuă să se creadă acel „burete“ care „se îmbibă de favoarea regelui, de recompense lui, de autoritatea lui“ (Hamlet, Actul IV, Scena 2). Ros şi Guil sunt asemenea unor crupieri ce au servit la un mare cazinou care, din cine ştie ce motive, s-a închis, a dispărut ori poate a ars. Numai că pentru ei les jeux ne sont pas encore faits. Sau cel puţin le place să trăiască cu iluzia asta, tot la fel cum le e convenabilă iluzia însăşi a vieţii. Din ruinele acelui cazinou s-au salvat doar ei prin cine ştie minune. Sau poate că doar ei, Rosencrantz şi Guildenstern, nu au avut cu ce plăti tribut lui Caron – moneda aceea cu care joacă cap sau pajură nu e suficientă – şi sunt acum undeva într-un interval, într-un loc şi un timp unde mai au răgazul de a-şi reaminti şi de a ne aminti şi nouă ce s-a întâmplat la Elsinore, de ce e totul putred în Danemarca, de ce a murit Hamlet, de ce trebuia Ofelia să plece la mânăstire, de ce şi-a pierdut ea minţile. Şi mai ales să ne aducă în faţa ochilor, prin propria rememorare, marele spectacol. Spectacolul Hamlet.

În celebrul Hamlet din stagiunea 1985–1986 de la Teatrul „Bulandra“ a şocat decizia regizorului Alexandru Tocilescu de a-l „ucide“ pe Horaţio, jucat de Marcel Iureş. S-a scris atunci mult şi în contradictoriu despre această soluţie, au fost destui critici care şi-au exprimat revolta ori regretul pentru anularea a ceea ce, după o expresie a lui D.I. Suchianu, se numea „povestea bis“. Prin dispariţia lui Horaţio, dispărea însăşi speranţa aflării adevărului. În Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi, Tom Stoppard îi lasă pe cei doi servi ai Puterii să plutească mândri în intervalul, în ambiguitatea dintre viaţă şi moarte. Aşa încât ei rememorează povestea în care au deţinut roluri de rang secund. Excepţionala regie a lui Victor Ioan Frunză duce mai departe ideea dramaturgului englez de origine cehă. Rosencrantz şi Guildenstern sunt actorii ce îşi reamintesc povestea graţie unui spectacol. La care asistă, în care au jucat cândva, în care chiar mai joacă pentru o seară, pe care îl comentează, cu care interferează. Un spectacol ce are o identitate şi o istorie precisă. E spectacolul montat de acelaşi Victor Ioan Frunză, în scenografia Adrianei Grand, tot la Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely“ din Timişoara, în stagiunea 2003–2004. Căci – nu-i aşa? – „regizorul poate fi ghidul memoriei publice şi, de asemenea, ghidul actorului către propria memorie“ (George Banu, Teatrul memoriei).

Când spunem despre un spectacolul că e viu („mai viu decât viii şi viu prin excelenţă!“, cum ar exclama Houellebecq), admitem implicit ideea că, la un moment dat, lui îi este scris să moară. Spectacolele adevărate, necontrafăcute, care nu mint, care nu vor să te înşele, care nu sunt doar nişte „morţi frumoşi cu ochii vii“ sunt – şi aici iar îl parafrazez pe Michel Houellebecq – nişte fiinţe pentru moarte, „în programul cărora este integrată, pe termen mai mult sau mai puţin lung, promisiunea unei dispariţii“. În cazul Hamlet-ului de acum câţiva ani, promisiunea s-a îndeplinit. Se mai păstrează însă semnele existenţei lui, iar Victor Ioan Frunză, Adriana Grand, compozitorul muzicii de scenă, Cári Tibor, şi actorii din distribuţia spectacolului cu Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi au găsit chipul în care semnele cu pricina pot fi inserate în montarea de acum. Regăsim, aşadar, în mijlocul scenei, pământul acela ce miroase deopotrivă a viaţă şi a moarte, care e în egală măsură loc de zămislire dar şi cimitir. Se joacă scene din Hamlet-ul shakespearean, iar replicile din textul clasic apar proiectate ca atare, ca şi cum interpreţii ar avea nevoie, spre a le rosti, de un uriaş prompter. Actorul care o joacă pe Regina din Moartea lui Gonzago e înveşmântat exact cu rochia pe care o purta interpreta Gertrudei acum şase-şapte ani. Balász Attila, interpretul de azi al lui Guildenstern şi interpretul de odinioară al lui Hamlet, şopteşte ori completează din când în când replicile rostite de tânărul Faragó Zénó, ce îl joacă acum pe Prinţul Danemarcei. Orchestra, alcătuită din trei instrumentişti – Sorina Anghelescu, Radu Guţi, Călin Nanu – interpretează live atât de adecvata muzică de scenă compusă de Cári Tibor, însă deodată celor trei li se asociază banda magnetică, „conserva“ în care se regăseşte muzica de scenă folosită în Hamlet. O muzică amplă, fastuoasă, specifică unui film de mare montare.

Aşa încât, deşi e o construcţie spectaculară originală, ce funcţionează independent, având darul de a-l încânta dar şi de a-l pune pe gânduri şi a-l pofti la meditaţie pe spectatorul „proaspăt“ sau „inocent“ căruia, din varii motive, îi lipseşte elementul de referinţă, montarea cu Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi pare că se adresează cu precădere spectatorului cultivat, avertizat, informat smulgându-l uitării, cea care, ne reaminteşte George Banu (Uitarea), citându-l pe Antoine Vitez, spulberă „catedralele“ efemere ale regizorilor. Şi tot George Banu ne spunea în minunata lui carte că există o ambivalenţă a uitării. Ea poate fi totodată o pedeapsă, dar şi o salvare. Pentru Victor Ioan Frunză şi colaboratorii lui memoria e echivalentul salvării. Numai că pe placul regizorului e memoria spectatorului nerutinat. Victor Ioan Frunză, Adriana Grand, Cári Tibor se „citează“, ne poftesc să rememorăm nu din vanitate. Ei împreună cu actorii provoacă spectatorul, îl determină să fie un permanent creator de sensuri, de analogii. Şi asta pentru că teatrul poate fi şi aşa ceva. Locul în care publicul vine spre a-şi regăsi dorul şi bucuria de a merge la teatru pe mai departe. „Aruncă noaptea de pe tine!“ – mi se pare că e îndemnul pe care îl adresează artiştii spectatorilor. Frunză, Grand, Cári împreună cu excepţionalii actori din distribuţie realizează un magnific spectacol cu Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi, dar mai înfăptuiesc ceva. Un original, un iconoclast Hamlet la cub. Victor Ioan Frunză nu s-a mulţumit să găsească în spectacolul de la Teatrul „Csiky Gergely“ echivalenţe scenice pentru la mise en abyme, pentru construcţia speculară ieşită din stiloul lui Tom Stoppard. A dovedit încă o dată că arta regiei teatrale, a autenticei regii, este o artă a autoexprimării. Şi a mai dovedit ceva. Că avea dreptate Oscar Wilde atunci când scria că nu există un Hamlet al lui Shakespeare. Există, de fapt, un Hamlet al Lumii, al felului în care aceasta îl percepe, îl simte, îl înţelege, îl adoră, ba câteodată chiar îl devoră.

Ce ne arată, în ultimă instanţă, acest exemplar spectacol cu Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi? Înainte de orice că Victor Ioan Frunză, Adriana Grand şi Cári Tibor nu trebuie, cu niciun preţ, să renunţe la proiectul lor de a mai monta o dată Hamlet. Ne mai arată cât de mari sunt aceşti trei creatori, contemporani ai noştri. Dar şi cât de buni şi de autentic devotaţi artei lor pot fi actorii Teatrului Maghiar de Stat „Csiky Gergely“ din Timişoara. Cu toţii joacă impecabil şi pentru fiecare aş avea cuvinte de laudă. Dar şi de recunoştinţă. Îi remarc deocamdată pe Balász Attila (Guildenstern), pe Bandi András Zsolt (Actorul), dar şi pe Katona László (interpretul lui Rosencrantz, invitat de la Budapesta unde a jucat în numeroase spectacole regizate de celebrul Schilling Arpád) şi pe Kardos M. Róbert (interpretul lui Polonius, invitat de la Teatrul de Stat din Oradea unde e limpede că nu i se dau rolurile pe care le merită talentul său).

 

 

Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely“ din Timişoara – Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi de Tom Stoppard. Traducerea în limba maghiară: Vas István. Direcţia de scenă: Victor Ioan Frunză. Dramaturgia: Gyulay Eszter. Scenografia: Adriana Grand. Muzica de scenă: Cári Tibor. Cu: Katona László, Balász Attila, Bandi András Zsolt, Páll Gecse Ákos, Tar Monika, Bonczidai Deszö, Vass Richard, Nagy Sándor, Faragó Zénó, Szücs Noémi, Kiss Attila, Szilágy Ágota, Kardos M. Róbert, Aszalos Géza, Kocsárdi Levente, Tankó Erika, Páll Anikó Katalin, Czumbill Marika. Orchestra: Sorina Anghelescu, Radu Guţi, Călin Nanu. Data reprezentaţiei: 16 ianuarie 2009.