Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

„În umbra scenografiei” de Oltiţa Cîntec (Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“ Iaşi – „Edmond” de David Mamet)

Cunoscut în România de mai bine de un deceniu, prin câteva piese – American Buffalo, Oleanna, Edmond, Codrii – montate pe diverse scene din ţară, David Mamet este unul dintre consacraţii americani cu foarte strânse legături nu doar cu rampa, ci şi cu marele ecran.

(…)

Vlad Massaci e din categoria regizorilor extrem de fideli textului. Singurele libertăţi asumate acum sunt câteva actualizări: cei de la casa de amanet provin din Basarabia, vorbesc cu accent, iar peştele afro-american devine ţigan. Adaptările ar fi fost binevenite dacă erau o constantă; numai că, atunci când se discută despre pumnal, se face referire la Vietnam, iar scenografia şi spaţiul sonor reconstituie amprenta şi trepidaţia metropolei americane! Spectacolului îi mai lipseşte ceva, nu are vitalitatea, visceralitatea reclamată de scriitură, nu zgâlţâie publicul. Interpretarea ar fi trebuit să fie centrul de forţă. Călin Chirilă (Edmond) e un actor vulcanic, care monopolizează scena, numai că profilul dramaturgic al protagonistului cerea o altă tipologie. Momentele de slăbiciune ale personajului, confuzia, revolta nu vin din compoziţie, simpla coborâre a volumului vocal ori tăcerile lungite neconvingând în privinţa fragilităţii emoţionale a lui Edmond. Şi dacă tot l-a distribuit, atunci regizorul ar fi trebuit să-l ghideze cu mai mare atenţie în secvenţele când e victimă, pe stările de labilitate, pe fluctuaţiile de tensiune, pe tot ceea ce înseamnă limbaj nonverbal în scenă. Ceilalţi zece interpreţi duc scenele de grup şi unii mai multe minipartituri, străduindu-se să recompună secvenţial underground-ul american.

O altă vulnerabilitate a montării vine, paradoxal, din pregnanţa părţii scenografice. Foarte inspirat concepută de Andu Dumitrescu –, care a porţionat şi dinamizat spaţiul de joc, adăugând o parte de animaţie multimedia, de dramaturgie sonoră –, scenografia domină regia şi prestaţia actoricească. Le umbreşte. Nu din vina ei! Andu Dumitrescu a segmentat spaţiul scenic în zece suprafeţe uşor supraînălţate pe care se joacă, cu mici culoare înguste între, pe unde actorii se deplasează ca într-o capcană. Pe fundal se fac proiecţii, şi tot în partea din spate, două vitrine se mişcă din laterale spre centru şi înapoi, devenind la rându-le spaţiu de joc. Pe paravanele stânga-dreapta se află oglinzi circulare de tip membrană, delimitate de neoane roşii şi verzi, prea puţin, însă, utilizate ca mijloace de expresivitate plastică. Griul general indică uniformizarea, galbenul din pelerine îi coboară pe purtători în anonimat. Spaţiul sonor e, de asemenea, foarte bine lucrat: zgomotele citadine transpun privitorul în nebunia marelui oraş, instensitatea soundtrack-ului marcând punctele-cheie ale evoluţiei dramatice.

Înscrisul „Nerecomandat sub 16 ani“ previne asupra excentricităţilor de limbaj, dar devine şi element de marketing pentru anumite categorii de public. Care, la premieră, chicoteau la auzul unor cuvinte de gang, demonstrând că rămân la suprafaţa înţelegerii textului. De fapt, întregul spectacol duce privitorul numai până la limita acestei cruste a atmosferei violente, nereuşind să-l conducă dincolo de ea. E marele lui deficit artistic.