Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

„În sfârşit, teatru!” de Mircea Morariu („Scripcarul pe acoperiş”, adaptare de Joseph Stein după Şalom-Alehem, muzica Jerry Bock – Teatrul „Regina Maria”, Oradea)

Prin indiscutabilele, încântătoarele, aş zice chiar miraculoasele lui însuşiri artistice, spectacolul cu celebrul musical Scripcarul de acoperiş, creat pentru întâia oară pe Broadway, în 1964, de libretistul Joseph Stein şi de compozitorul Jerry Boch, are meritul de a fi dublat printr-o înfăptuire pe măsură bucuria publicului orădean de a-şi reocupa, după un hiatus excesiv de lung, locurile în magnifica sală a Teatrului. Privit prin perspectiva a ceea ce înseamnă definiţia, valoarea şi semnificaţia lui fundamentală de produs artistic, spectacolul onorează, aşa cum se cuvine, evenimentul şi conţine promisiunea renaşterii a ceea ce a fost până mai ieri Secţia română a Teatrului de Stat din Oradea şi care, începând din această stagiune, reprezintă componenta de teatru dramatic din nou creatul Teatru „Regina Maria”. Dacă spectatorii s-au simţit pe bună dreptate fericiţi, dacă un critic precum supraiscălitul, socotit pe bună dreptate sau – crede el – pe nedrept cârcotaş şi din cale-afară de sever, a simţit la capătul celor mai bine de trei ore de spectacol o lacrimă tremurându-i în ochi, ce trebuie oare să fi fost în sufletul artiştilor care, după patru ani de pribegie, şi-au regăsit casa şi locul? Important e că aceste simţăminte s-au metamorfozat într-o mobilizare profesională exemplară, ce s-a concretizat într-un spectacol adevărat, aşa cum de multă vreme actorii orădeni nu mi-au mai oferit prilejul să consemnez. Dacă acest spectacol a fost posibil, un merit deloc minor îi revine Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România şi filialei sale orădene care, printr-o mobilizare ce merită întreg respectul nostru şi necondiţionata noastră gratitudine, şi-a folosit influenţa, a făcut ceea ce se cheamă lobby, în sensul bun al cuvântului, pentru a se obţine drepturile de joc, altminteri extrem de scumpe, din câte mi s-a spus peste posibilităţile Teatrului. Pentru Oradea, oraş multietnic şi multicultural, altminteri niciodată zduncinat de tensiuni naţionaliste majore, detaliul că redeschiderea clădirii Teatrului se înfăptuieşte cu un spectacol în care se regăsesc laolaltă pe scenă români, evrei şi unguri capătă o semnificaţie aparte ce îşi află, desigur, rădăcini istorice, fiindcă nu trebuie uitat că superba sală în care s-a jucat acum Scripcarul pe acoperiş şi-a datorat construirea, în primii ani ai secolului al XX-lea, efortului comun al oamenilor de diverse naţionalităţi pe care viaţa şi soarta i-au făcut să trăiască împreună pe aceste meleaguri.

Pe de altă parte, deşi urăsc festivismele, excesiva cantonare ori raportare la trecut, cu toate că îmi repugnă instrumentalizarea detaliilor şi am un disconfort major în faţa a ceea ce se cheamă istoria de parastas sau istoria manipulatorie, nu pot să nu observ că există şi un alt gen de simbolistică, cel puţin la fel de importantă precum cea la care am făcut referire mai sus. Îmi place să cred şi să sper că Teatrul „Regina Maria” înseamnă o nouă etapă pe foaia de parcurs a Secţiei române a (de acum) fostului Teatru de Stat din Oradea. Or, pe respectiva foaie, prima cursă, datând din toamna anului 1955, înseamnă O scrisoare pierdută. Fără a relativiza deloc performanţa, da, repet, performanţa reprezentată de spectacolul cu Scripcarul pe acoperiş, mi-e imposibil să nu mă gândesc dacă nu ar fi fost mai adecvată, spre a marca revenirea acasă şi noul început de drum, o montare cu un text al marelui Caragiale (cu atât mai mult cu cât suntem la începutul unei stagiuni ce va fi marcată de geniul tutelar al teatrului românesc), sau cu un text din dramaturgia românească, sau, în fine, cu un spectacol de teatru dramatic. Aceasta din urmă fiind, orice s-ar zice, marca de înregistrare a Trupei „Iosif Vulcan”. Sunt dileme fireşti, fireşti mai ales dacă punem la socoteală detaliul că un critic, judecător fiind, e învestit în teatru cu misiunea de a formula nu neapărat verdicte, ci mai degrabă pe aceea de a lansa în dezbatere întrebări. Totul e ca întrebările, rostite cu glas tare, să îi fie auzite şi să nu se izbească de rezistenţa auditivă a unor aşa-zişi „factori responsabili” care, ajunşi în posturi de decizie prin împărţeli de partid, se imaginează şi se autoproclamă instantaneu infailibili şi eterni.

Cum la întrebările enunţate până acum eu însumi doresc să îmi mai ofer răgazul reflecţiei, mai util mi se pare, cel puţin pentru moment, să revin la discutarea montării cu Scripcarul pe acoperiş. Care, încă o dată o spun, e ceea ce se cheamă teatru. Or, dacă facem din nou apel la memorie şi ne reamintim cât de rar am văzut teatru adevărat la Oradea în răstimpul acestor patru ani de „exil” la Casa de Cultură a Sindicatelor, obţinem o imagine mai clară asupra importanţei de punct de reper a premierei de la care au pornit însemnările de faţă şi care a generat aceste întrebări. Desigur, meritul principal pentru reuşită, pentru acest în sfârşit, teatru – ce dă titlul cronicii –, îi revine colectivului artistic orădean care face astfel un prim pas, unul major, spre a-şi redobândi condiţia de trupă, avută odinioară.

(…)