Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

“Textul din vis” de Ion Cazaban (Teatrul „Odeon“ din Bucureşti – “Viaţa e vis” de Calderón de la Barca)

 

În regia lui Dragoş Galgoţiu, primele imagini ale spectacolului cu Viaţa e vis, piesa barocă a lui Calderón, sunt proiecţii cinematografice şi, nu întâmplător, ne amintesc cele ce s‑au spus – cam de multă vreme – despre onirismul artei filmului. Onirism cu atât mai vizibil la aceste succesiuni accelerate de imagini, enchaîné‑uri şi supraimpresiuni, purtate, parcă, în vuiet de vânt năprasnic. Sunt imagini de străzi mizere, ziduri livide cu ferestre murdare şi grafitti, o siluetă pierdută rapid din vedere, un stol de corbi traversând hitchcockian ecranul şi, mai ales elocvenţi, acei zgârie‑nori prăbuşindu‑se apocaliptic (ca la 11 septembrie)… În ton cu filosofia piesei, acestea sunt desprinse din „visul“ sumbru al vieţii noastre actuale. După un oarecare suspans, vom bănui şi rolul celor trei personaje ce se zăresc alunecând printre imagini: sunt „visătorii“, numiţi aşa în foaia‑program. Doi „visători“ pedalează pe biciclete, celălalt îi ajunge din urmă, pe jos. După ce s‑au confundat cu proiecţiile, vor sosi, în carne şi oase, pe scenă (într‑un mod cunoscut la „Lanterna magică“ din Praga). Astfel, se face trecerea de la oniricul filmic la iluzia teatrală, în sensul dat visului de Calderón. Acum, ecranul perete se ridică şi personajele dramatice apar în costumele fastuos strălucitoare ale epocii şi rangului lor. Ele vin, deci, din închipuirea „visătorilor“, cu textul mult redus ca subiect şi replici (ceea ce a fost, evident, în ajutorul interpreţilor). Ambianţa ciudată, eteroclită, se explică, de asemenea, oniric, punând laolaltă scânduri, stâlpi de lemn, dar şi un candelabru de cristal sau o mare oglindă, prăfuită, în care o lume se învolburează ceţos (dar la o distanţă unde publicul nu obţine sugestia dorită). Este un amestec – altfel bine realizat – de sală de palat şi hambar, unde va fi loc şi pentru nobili şi pentru vagabonzii nimeriţi aici, cu visul lor peste secole. Din lectura piesei, vom observa cum cei trei „visători“ preiau, de fapt, replicile bogat metaforice şi meditative ale unor personaje dramatice. În costumele prezentului, se recunosc ipostazele prinţului Segismundo sau tinerei Rosaura, pornită la drum după bărbatul infidel. Al treilea, ar fi Clarin (clarvăzătorul?), bufonul de oricând şi oriunde, totuşi prea sobru şi prea concentrat regizoral faţă de textul piesei. Dragoş Galgoţiu preferă replicile de reflecţie existenţială, păstrează o parte din ceea ce sunt jocuri de cuvinte, paradoxuri, metafore, referinţe alegorice, imagini stufoase ori grandilocvente, proprii retoricii baroce. Deşi istoricii literari au limpezit mai uşor problemele stilistice ale piesei lui Calderón, amploarea şi structura replicilor – nu foarte la îndemână – ne fac să socotim montarea încă o încercare tenace a lui Dragoş Galgoţiu, printre altele ca Teatrul seminar şi Poveste de iarnă, Dorian Gray şi Ghilgameş

(...)