Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

“Spectrul ratării” de Adrian Mihalache (“Pescăruşul” de A. P. Cehov – Teatrul „Toma Caragiu“ din Ploieşti)

Marea temă a teatrului lui Cehov este ratarea. Cu toţii ratează – cele trei surori, fratele lor, unchiul Vania, Treplev, Zarecinaia etc. – şi suferă, pentru că sunt perfect conştienţi de acest lucru. Ratează însă şi cei aparent învingători, ca Serebreakov, Arkadina, Trigorin, care refulează sentimentul eşecului, se mint singuri şi, ca urmare, se comportă ca nişte nevrozaţi. Oricine se regăseşte în piesele lui Cehov, pentru că, atunci când face bilanţul, rămâne îngrozit de discrepanţa dintre intenţie şi realizare. Nu degeaba mărturisea Sartre, după o carieră publică de vedetă, în ultimul său interviu, că „orice viaţă, oricare ar fi ea, nu este decât povestea unui eşec“. Noutatea adusă de Cehov în plan formal nu a fost, la vremea ei, înţeleasă şi nici, ulterior, urmată. La sfârşitul secolului al XIX‑lea, înnoirea estetică în teatru era adusă de simbolismul gen Maeterlinck, Hauptmann & Co, pe care Cehov îl parodiază cu fineţe şi umor, în piesa lui Treplev din Pescăruşul. Ibsen parcursese, în epocă, un traseu sinuos şi interesant, de la parabolă şi simbol la realism şi înapoi, respectiv de la Peer Gynt şi Brand la Casa cu păpuşi şi Un duşman al poporului, şi, de aici, la Constructorul Solness, Împărat şi galilean şi Când noi, morţii, vom învia. Shaw a călcat pe urmele lui Ibsen, cel din piesele social‑realiste (nu, horribile dictu, „realistsocialiste“), pentru a‑şi pune în valoare inteligenţa şi sarcasmul în piese, ca format, cuminţi. Strindberg, cu expresionismul său, venise prea devreme. Gorki s‑a descurcat mai uşor, mixând realismul cu simbolismul într‑un cocteil agreabil, care nu face rău la stomac.

În acest context, noutatea estetică a lui Cehov, care ţine de microstructură, nu de arhitectură sau de tematică, era greu de înţeles. Replicile descusute, dar savant organizate, echilibrul fragil dintre comedie şi dramă, psihologia complexă a personajelor despre care nu ştim niciodată exact cine sunt şi ce vor, ambiguitatea perseverent cultivată sunt inovaţii care nu bat la ochi şi nici nu au o interpretare univocă. Stanislavski şi şcoala sa au impus viziunea tragico‑melancolică, izvorâtă din premisa abisalităţii şi inconstanţei sufletului slav. A venit, ca reacţie, supralicitarea laturii comice, piesele fiind transformate în vodeviluri, cu eludarea dimensiunii psihologice.

Majoritatea regizorilor de astăzi încearcă o combinaţie între mecanică şi viu, adică între structura comică a situaţiilor şi trăirea autentică a personajelor. Râsul rezultă, aşa cum explica Bergson, din placarea dinamicii oarbe pe autenticitatea simţirii (du mécanique plaqué sur du vivant). Dozajul combinării depinde de talentul fiecăruia. Andreea Vulpe, regizoarea spectacolului Pescăruşul de la Teatrul „Toma Caragiu“ din Ploieşti, poate fi mulţumită: în esenţă, acest dozaj i‑a reuşit. Pescăruşul pune problema ratării în artă, în teatru şi în proza de ficţiune. Se ştie că premiera a fost o cădere totală şi doar implicarea Olgăi Knipper, care a preluat rolul Ninei Zarecinaia, şi a lui Stanislavski, ca regizor şi interpret al lui Trigorin, au salvat, mai apoi, situaţia. Triumful a fost plătit cu o căsătorie, dar a meritat. A meritat mai puţin acceptarea autorităţii MHAT‑ului, care a impus modul cum avea să fie jucată piesa multă vreme după aceea.

Andreea Vulpe dă, de la început, tonul just. Personajele se prezintă ca într‑un generic de film, între marionete şi suflete (mai mult sau mai puţin moarte). Soluţia de reprezentare a piesei din piesă este admirabilă prin inventivitate şi dinamism. În loc să auzim, ca de obicei, un monolog monoton şi fastidios, enunţat cu preţiozitateşi afectare, Zarecinaia şi Treplev coboară de pe scenă, interacţionează cu spectatorii lor, le pun în cap cearşafuri găurite în dreptul ochilor, care amintesc de scufiile Ku‑Klux‑Klan‑ului. Nu este aceasta singura invenţie.

(...)