Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

Dramaturgie italiană la „Odeon“ (II). Fausto Paravidino, şcoala crizei

Dramaturgie italiană la „Odeon“ (II). Fausto Paravidino, şcoala crizei

„Mă numesc Fausto, sunt actor şi dramaturg. De fiecare dată încerc să fac teatru mai bine decât ultima dată – şi acesta e motivul pentru care am lansat şi acest experiment.“ Tânărul în tricou roşu vorbeşte fără grabă, atât cât ţine flacăra chibritului pe care a reuşit să-l aprindă după mai multe încercări. Un accident care-l amuză: în felul acesta, jocul cu focul nu mai e doar un „exerciţiu de autoprezentare“ în cadrul workshop-ului pe care îl susţine la Teatro „Valle“ din Roma, ci şi o mică lecţie despre actul teatral, în care „există întotdeauna o parte pe care o controlăm şi o alta care ne scapă“.

Indiscutabil cel mai apreciat dramaturg italian al ultimilor ani, Fausto Paravidino (36 de ani) a iniţiat un „laborator de scriere dramatică“ pentru autori şi actori, pe scena celui mai vechi edificiu teatral din Roma, ocupat în vara anului 2011 de artişti din toate sectoarele culturii italiene, drept reacţie la iminenta privatizare a acestuia, după ce activitatea Institutului Italian de Teatru, care îl gestionase, fusese şi ea suspendată în urma „reformelor“ financiare ale guvernului Berlusconi. Programul de austeritate aplicat apoi de Mario Monti a continuat să facă victime, centre de cercetare, festivaluri şi mai multe teatre anunţând că vor fi nevoite să-şi închidă porţile. În consecinţă, cei care afişaseră anul trecut, pe faţada Teatrului „Valle“, cuvintele „După apă şi aer, să ne revendicăm cultura!“ (aluzie la temele referendumului din 14 iunie) sunt şi astăzi pe baricade, proclamându-l occupato, aperto, un spaţiu de rezistenţă, un teritoriu re-apropriat, redat pe deplin artiştilor, publicului şi oraşului, un model adoptat – la scurtă vreme – şi de alte instituţii de spectacol de pe cuprinsul Italiei.

Nenumăratele acţiuni derulate deja la Teatro „Valle Occupato“ – toate afirmând principiul (auto)formării continue (cursuri, ateliere, laboratoare, întâlniri, seminarii, mese rotunde, lecţii deschise, printre ai căror invitaţi şi protagonişti se regăsesc Peter Stein şi Luca Ronconi) – au drept cadru de referinţă conceptul de criză. Pe scena unde a fost prezentată în premieră piesa lui Pirandello Şase personaje în căutarea unui autor, şcoala de dramaturgie a lui Fausto Paravidino atacă frontal exact acest concept. Ceea ce se propune aici e un spaţiu de studiu şi de practică, de scriere colectivă şi de testare a mecanismelor teatrale, căci textele sunt imediat „puse la încercare“, iar întregul proces se desfăşoară în cea mai mare parte cu uşile deschise; mai mult, e şi un loc de reflecţie critică, unde teoreticieni din diferite domenii sunt invitaţi să participe şi să dezbată, împreună cu actorii şi viitorii autori, teme fundamentale (finanţe, etică, politică, filosofie, teologie), pornind de la texte de referinţă precum Cartea lui Iov ori piesele lui Shakespeare.

„Să vorbim despre Criză ca să vorbim despre Teatru“, susţine Paravidino pe site-ul www.teatrovalleoccupato.it. O criză (ba mai multe, chiar) se află în centrul fiecăruia dintre textele dramaturgului, care îi invocă admirativ pe Shakespeare şi pe Cehov, pe Jon Fosse şi Harold Pinter (pe acesta din urmă l-a şi întâlnit, la Royal Court Theatre, iar de curând i-a montat Aniversarea). Dintre cele mai cunoscute titluri ale teatrografiei lui Paravidino, amintesc doar Genova 01 (cronică a protestelor care au marcat Summitul G8 în Italia anului 2001) şi, înrudită cu ea, Noccioline/ Peanuts (votată de revista Theater Heute drept cea mai bună piesă străină a stagiunii 2002–2003), ori Boala familiei M, text cu rezonanţe cehoviene asumate. Şi tot despre (o) criză este vorba în piesa prezentată în lectură publică pe 7 decembrie, la Teatrul „Odeon“, în cadrul proiectului „Fabulamundi. Playwriting Europe“. Exit a avut premiera absolută la Teatro Stabile din Bolzano, în 2011. Paravidino însuşi – a cărui solicitantă carieră de actor, regizor, scenarist şi cineast o concurează pe cea de dramaturg – a pus în scenă cel dintâi această „comedie“ cu patru personaje, numite beckettian A, B, C şi D, înscrise însă într-o realitate familiar-cotidiană. Un cuplu uzat de rutina convieţuirii se află în pragul despărţirii, suspendat cumva în acest regim critic, când totul, de la detaliile cele mai ridicole ale traiului în comun, până la marile conflicte sociale, politice – receptate indirect, ca printr-un geam securizat (prin lectura ziarului, prin decizia de a vota cu un partid sau altul) –, se poate transforma în catalizator al dezintegrării cuplului ori, dimpotrivă, poate contribui la cimentarea lui definitivă. Comedia lui Paravidino este şi rezultatul unui joc al distanţelor: personajele se extrag, din când în când, brechtian, din cadru, pentru a da publicului un raport asupra situaţiei sau pentru a-şi comenta prestaţia; dar şi autorul pare să se amuze, explorând efectele închiderii şi ale deschiderii, schiţând diferite scenarii de „despărţire“. Partea întâi, intitulată „Afaceri interne“ (disputele dintre parteneri sunt în prim-plan), are un pandant ironic în partea secundă, dedicată „Afacerilor externe“, când fiecare se deschide spre lume, tatonează noi teritorii şi relaţii, îşi evaluează situaţia şi încearcă să se reinventeze. Descrierea crizei conjugale în termeni politici („Avea legătură cu politica, avea legătură cu motivele banale, avea legătură cu tot. Totul era deja terminat. Şi niciunul nu voia să-şi asume vina. De aceea încercam să dăm vina unul pe altul“ – admite soţul din piesă, profesor de geopolitică) generează un umor de bună calitate, iar personajele sunt mai mult decât nişte „recipiente pentru actori“ – cum sugera Paravidino, în dialogul cu publicul de la „Odeon“.

Regizoarea Kovacs Zsuzsánna (absolventă în 2008 a UNATC„I. L. Caragiale) a făcut tot ce trebuia pentru a fluidiza lectura textului (tradus bine, deşi nu fără stângăcii, de Cerasela Barbone), descoperind echivalente spaţiale dinamicii complicate a sentimentelor. Actorii au fost ghidaţi să conştientizeze clipă de clipă fiecare element, de la prezenţa publicului, căruia i se adresează uneori, la didascaliile proiectate pe ecranul din spatele lor. Inspirat distribuiţi, Crina Mureşan (soţia), Sabrina Iaşchevici şi Silvian Vâlcu (partenerii de ocazie, consolatori), au avut farmec, umor, prezenţă de spirit. A făcut notă discordantă Relu Poalelungi, prea marcat de emoţie sau poate pur şi simplu inadecvat pentru acest gen de reprezentaţie (o lectură cu multe elemente de spectacol, construită rapid, în doar trei repetiţii). Încă un minus, pe care l-am regretat şi în seară rezervată lui Spiro Scimone, a fost absenţa unui moderator familiarizat cu relieful dramaturgiei italiene actuale, dar şi cu opera autorilor invitaţi, fapt care a lăsat un capitol nu mai puţin important al proiectului – discuţiile cu publicul – puţin cam la voia întâmplării.

Fausto Paravidino s-a aflat la Bucureşti doar pentru două zile. Între un proiect colectiv anunţat de Schaubühne Berlin (în regia lui Falk Richter) şi o reluare a succesului pe care l-a făcut, în dublă ipostază de autor şi regizor, la Comedia Franceză (în stagiunea 2008–2009, când societarii şi comitetul de lectori au votat intrarea piesei La Malattia della famiglia M în repertoriul celebrei instituţii), dramaturgul italian a fost de acord să înregistrăm, în loc de un interviu comme il faut, „simpla“ conversaţie pe care am purtat-o după lectura de la „Odeon“, în decorul electrizant al Bucureştiului istoric, în atmosfera preelectorală a unei nopţi de decembrie – de unde, vrând-nevrând, şi accentele ceva mai critice ale discuţiei noastre.

Andreea Dumitru: Cum arată teatrul italian într-o perioadă atât de dificilă? Mai exact, cum îl vezi tu?

Fausto Paravidino: Lucrurile merg foarte prost. Sigur, din cauza crizei economice... Dar adevărul este că Guvernul n-a investit niciodată în teatru, nici măcar înainte de criza economică. Ideea guvernării din Italia este neoliberalismul, pentru că se pretinde ca teatrul să fie făcut doar cu bani privaţi. Dar e aproape imposibil, astăzi, să faci teatru doar cu bani privaţi. Nu suntem organizaţi în acest fel. În alte ţări europene – în Franţa, Germania, în ţările scandinave –, guvernele investesc mult mai mulţi bani în teatru: există numeroase teatre publice. În Italia, nu! Sunt între 15 şi 20 teatre publice, teatri stabili, toate regionale, noi neavând un teatru naţional. Teatrele noastre sunt dependente de consiliile provinciilor în care îşi au sediul. În multe cazuri sunt conduse de companii private (teatri stabili ad iniziativa privata), printr-un ciudat raport de putere între public şi privat. Iar multe teatre care primesc subvenţii publice sunt conduse exact ca acelea private. Directorii încasează bani publici, ca să-şi producă propriile opere. Unii primesc bani de la Guvern, doar pentru că sunt prietenii cuiva din Ministerul Culturii. Lucrurile astea nici măcar nu mai sunt considerate acte de corupţie. Au ajuns ceva normal.

A.D.: Cum te-ai afirmat în acest mediu? Cum ţi-ai găsit drumul?

F.P.: Am devenit cunoscut în străinătate. Da, pentru un dramaturg italian calea cea mai uşoară... e să fie recunoscut în străinătate. Ceea ce pentru un actor e mult mai greu.

A.D.: Dramaturgul nu l-a pus în umbră pe actor? Ce fel de actor eşti?

F.P.: Unul bun. [Râde.]

A.D.: Vreau să spun, ca actor, te interesează numai textul contemporan?

F.P.: Acum, de exemplu, îl joc pe Osvald din Strigoii de Ibsen [la Teatro Stabile din Bolzano, dramaturgia fiind semnată de Letizia Russo – n.m., A.D.]. Şi în curând vom începe turneele, pentru că în Italia teatrele regionale sunt mai mereu în turneu...

A.D.: Eşti, de asemenea, regizor – şi unul foarte bun, se spune. Ce fel de piese preferi să pui în scenă? În afară de cele pe care le scrii tu.

F.P.: Unele dintre textele mele au fost montate şi de alţi regizori, aşa cum şi eu, ca regizor, montez piesele altor dramaturgi. Deşi nu foarte des...

A.D.: Autori italieni contemporani?

F.P.: Nu încă... Pur şi simplu, aşa s-a întâmplat.

A.D.: Totuşi, îţi plac alţi autori?

F.P.: Îmi plac mult Spiro Scimone, Letizia Russo, Giampiero Rappa (cu care am lucrat), Antonio Tarantino (chiar dacă textele noastre sunt foarte diferite), Vitaliano Trevisan – un dramaturg bun, nu foarte cunoscut în străinătate... Dar... adevărata problemă este că nu există o cultură a dramaturgiei italiene de azi... un interes real pentru dezvoltarea ei... Sunt mulţi care ar putea scrie teatru bun, dar n-au avut şansa să înveţe cum s-o facă. Acum ocupăm Teatro „Valle“ din Roma şi conduc acolo o şcoală de scriere, un workshop permanent, unde 20 de actori şi de viitori dramaturgi vin să împărtăşească o experienţă.... Şi evoluează foarte repede!

A.D.: E prima ta experienţă de acest fel?

F.P.: Nu chiar, însă e cea mai serioasă de până acum...

A.D.: La începutul drumului, ai simţit şi tu nevoia să urmezi o şcoală de dramaturgie?

F.P.: Nu, dar eu am avut şansa să petrec ceva mai mult de o lună la Royal Court Theatre, pentru un workshop de playwriting... Când eram acolo, nu mi se părea decât că mă distrez de minune. Dar adevărul e că mi-a deschis mintea. Am descoperit scriituri diferite, abordări diferite... Mi-a influenţat viaţa foarte mult.

A.D.: Înainte de a începe să scrii, erai actor...

F.P.: Da.

A.D.: Şi care a fost motivul cel mai puternic pentru a te apuca de scris?

F.P.: Făceam parte dintr-un mic grup, de cinci–şase actori, care fuseserăm împreună la şcoala de teatru [din Genova – n.m., A.D.], pe care o părăsiserăm tot împreună, pentru că ne doream să formăm un grup de teatru. Primul nostru spectacol a fost Visul unei nopţi de vară, dar n-am fost în stare să-l promovăm... Trăiam împreună, într-un apartament din Roma, şi aveam mult timp liber... Atunci am scris prima piesă şi le-am citit-o prietenilor mei. Am crezut că e doar o glumă, dar lor le-a plăcut, aşa că am continuat să scriu. Primul meu text, Gabriele, a fost doar un exerciţiu de scriere pentru actori.

A.D.: Te consideri un dramaturg profesionist?

F.P.: Câteodată da, alteori nu. Când aveam 24 de ani, am acceptat trei comenzi în acelaşi timp şi am scris nişte piese foarte bune; dar m-am simţit ciudat, pentru că, de fapt, nu voiam să fiu un „dramaturg profesionist“. Am început să refuz, după aceea, toate comenzile şi am preferat să aştept mai degrabă inspiraţia sau nevoia profundă de a scrie despre o temă. Se mai întâmplă totuşi, rar, să accept şi comenzi.

A.D.: Urmărindu-ţi reacţiile în timpul lecturii de la „Odeon“, am avut senzaţia că autorul care asistă la reprezentarea textului său nu se află deloc într-o postură comodă... Tu păreai, cumva, prea expus...

F.P.: E adevărat. Să stai în rândul întâi la lectura propriului tău text... e nedrept şi pentru autor, şi pentru actori. Lectura de azi nu a mers foarte bine, şi mă întrebam dacă era doar o problemă de mizanscenă sau ţinea de dramaturgie...

A.D.: Dar publicul a reacţionat foarte bine. S-a râs foarte mult...

F.P.: Piesa are chiar mai mult umor, îţi garantez...

A.D.: Spuneai că eşti mai apreciat în străinătate decât în ţară... Ai texte pe care ţi le-ai dori în mod special cunoscute, traduse, montate în România?

F.P.: Nu am de unde să ştiu asta... Suntem asemănători, dar nu identici... Pot să spun că în Italia cel mai des e montată Due fratelli, piesa cu cele mai puţine personaje pe care am scris-o până acum, deci pentru spectacole cu buget redus.

A.D.: Şi s-a întâmplat să fii extrem de mulţumit de lecturi şi de montări ale textelor tale?

F.P.: Nu prea des. Am văzut un spectacol foarte bun cu Genova 01 la Royal Court Theatre, regizat de Simon McBurney... Am văzut o lectură foarte bună cu Exit la Copenhaga – o lectură şi nimic mai mult, dar care a mers foarte bine. În Italia a fost o foarte bună montare cu Peanuts, făcută de Valerio Binasco, unul dintre regizorii mei preferaţi; dar, cum eram şi eu oarecum implicat în acea producţie, e mai greu să mă pronunţ...

A.D.: Ca actor, lucrezi ca frelance sau lucrezi cu un grup?

F.P.: Sunt freelance... Am lucrat cinci ani cu această companie, cu prietenii mei din şcoală. Nu aveam slujbe, nu aveam bani. Doar dorinţa de a face teatru... fără să avem un teatru! Vorbesc de anul 1997...

A.D.: Cum se numea compania?

F.P.: „Gloriababbi Teatro“...

A.D.: ??

F.P.: Eram, cu prietenii mei, într-o piaţă aglomerată din Roma, în Trastevere, când am întâlnit un cloşard care făcuse un cerc din conserve goale şi nu lăsa pe nimeni să intre înăuntrul cercului... Uneori cineva călca peste linie, fără să-şi dea seama, şi el îl repezea imediat. Făcuse astfel o scenă, în mijlocul pieţei, şi nimănui nu-i era permis să intre pe acea scenă: pentru el era sacră... L-am urmărit şi l-am întrebat ce însemna acel cerc. Iar el ne-a răspuns: „babbi, gloria babbi“. L-am întrebat din nou ce înseamnă şi ne-a arătat un afiş jerpelit, o reclamă pentru un magazin de pantofi: „Gloria Baby“. Încălţăminte pentru copii. De aici ne-am luat numele.

A.D.: La discuţiile de după lectură, cineva te-a întrebat dacă ai văzut spectacolul lui Radu Afrim cu Boala familiei M... şi dacă ţi-a plăcut.

F.P.: Am apreciat foarte mult spectacolul... Radu Afrim e un regizor foarte bun... dar nu era chiar piesa mea! Era un spectacol bun, cu o altă piesă... Ştiu din fotografii că spaţiul de la Timişoara era uimitor... dar cred că la Ateliers Berthier, la Paris, unde l-am văzut eu, era mai puţin sugestiv.

A.D.: Îţi mulţumesc pentru acest dialog foarte sincer.

A consemnat Andreea DUMITRU

 

foto Mihaela Lungu