Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

„Vocile spectacolului” de Ion Cazaban (CD-ul „Alcool”, după Ioan Mureșan, de Ada Milea, Bobo Burlăcianu, Cristi Rigman)

„Vocile spectacolului” de Ion Cazaban (CD-ul „Alcool”, după Ioan Mureșan, de Ada Milea, Bobo Burlăcianu, Cristi Rigman)

Revenim, după o vreme, la această rubrică („Clipa cea repede”) și – credem – nu se poate mai potrivit decât reflectând la minutele de cântec înregistrat pe ultimul CD, „Alcool”, realizat de Ada Milea, Bobo Burlăcianu şi Cristi Rigman. De astă dată, sunt vocile spectacolului-concert „Deliruri”, nevăzut de noi la premiera de la Deva (2012), voci pe care le-am ascultat, într-un târziu, cu ajutorul unui CD deosebit de reuşit, după opinia noastră. Când, totuşi, nu de mult, am cunoscut spectacolul în reluare, la Teatrul din Târgovişte, articolul era conceput, opţiunea pentru CD-ul cu „voci“ era stabilită.

♦ Cum aflasem din cronica premierei, Ada Milea a lucrat cu poetul Ion Mureşan asupra celor 23 de poeme care au dat substanţă verbală şi muzicală spectacolului şi, apoi, CD-ului Alcool apărut. Este de înţeles că determinările reciproce s-au răsfrânt în textul cântat şi în cântec ca text. Pentru CD, vizualul scenic fiind absent, muzica se conjugă cu imaginile poetice, devine o dispunere, în expresie sonoră (altădată audiovizuală), de imagini şi stări conţinute în textele lui Ion Mureşan. Şi asta, în 23 de secvenţe, mergând de la mai puţin de un minut (0.29) la peste patru minute (4.19). Durata profundă a emoţiei la propriul nostru spectacol imaginar este, însă, cu totul alta, nici nu se cronometrează. Cele 23 de poeme în cântec capătă o vibraţie emoţională diferită, rezonează distinct. Ca de atâtea ori, tocmai lipsa – în general – a vizualului concret sporeşte reacţia noastră („întotdeauna ceva absent mă tulbură“, spunea Camille Claudel, sora scriitorului Paul Claudel). CD-ul se ascultă ca rezultând din destructurarea imaginilor scenice pentru o restructurare cu alte surse de emoţie şi de semnificaţie. Micul disc concentrează o componentă a spectacolului la care, acum, îi putem regla receptarea: mai tare sau mai încet, obţinând efecte de apropiere sau de îndepărtare, de strigăt şi şoaptă (ca un regizor de sunet), ceea ce influenţează emoţia.

Facerea lumii, introducerea scurtă (rezumată spre sfârşitul CD-ului) – „a fost seară/ a fost dimineaţă“ –, se arată vioaie iniţial, chiar veselă, instrumentată adecvat, pentru ca, apoi, o lentoare ostenită să-i schimbe ritmul. La facerea lumii, n-au fost uitaţi alcoolicii, cu veselia sincopată şi cu melancolia lor inevitabilă. Melancolia celor care adorm lăcrimând cu capul pe masă. De altfel, adresa la public este parţial amuzantă, dacă n-ar spune şi altceva; „am fi onoraţi să plângeţi cu noi“... Ce urmează este un spectacol imaginar, de ascultat, unde va fi loc şi pentru umor, şi pentru tristeţe, şi pentru reflecţie. A fost seară sau dimineaţă, „dar asta a fost de mult“: lumea alcoolicilor e plină de amintiri, dar fără un viitor. Pe sunet de chitară, atinsă delicat (Ada), aflăm că „din vorbă-n vorbă, le-a trecut viaţa“... Despre existenţa lor anonimă, închisă în spaţii sordide, se mai spune: „astfel de oameni, de la început sunt terminaţi“. Este, fireşte, o concluzie de împrumut pentru o lume care ar fi de privit în profunzime. Pentru că, iată, evenimentul poate să ne surprindă, să ne înfioare („noaptea, se văd flăcări în dormitor“), dincolo de ceea ce ne-a obişnuit traiul ei anost.

♦ Înregistrarea acelui „concert“ de poeme le esenţializează într-un fel şi le intensifică dramatismul conţinut. În imaginarul audiţiei, se conturează „scene de viaţă“ cu personaje mai semnificative decât par (ambiguitatea este mereu simţită). Dintre acestea, unele se impun cu detalii de comportament şi au relief de portret. Sunt personaje comunicative, mărturisindu-se cu dorinţele lor ratate. Vorba şi comparaţiile lor îi recomandă indirect – cum e întunericul cerului comparat cu un şantier unde „au încetat toate lucrările“. O voce amărâtă de alcoolic îşi spune oful, fără să piardă umorul (rimei!): „dacă aş fi doctor, contabil sau secretar/ aş mai bea un pahar!“. Pe altul îl bănuim conţopist îndrăgostit: „ea are ochii ca două încăperi de arhivă“ (comparaţie ce-l apropie de un personaj gogolian). Uneori, cuvintele sună ca o reclamă, ca un manifest sau ca un graffiti poetic-muzical: „e foarte frumoasă/ e foarte periculoasă/ cetăţeni, n-o lăsaţi să iasă din casă!“. Ritmul poate fi săltăreţ, infantil („sub masă, sub masă/ noi avem o casă“), evocând un joc de copil care, de fapt, transpune starea de mizerie, fără soluţie, a familiei („te spun la mama“ primeşte răspunsul „Rahat!“, amintind de celebrul „Merde!“, replica lui Ubu). Sunt numiţi şi câţiva amici de cârciumă. Guleratu e poreclit aşa după „gulerul“ spumei din numeroasele halbe băute şi e comentat elevat ca „maestru în arta uitării“ – la el, „lucrurile nu apucă să se constituie“... Deseori, alcoolicii au ceva copilăros; nu întâmplător, ochii împăienjeniţi văd îngeraşi trecând peste mesele lor. La ceartă, însă, izbucnesc brutal. Cheluţu, în violenţa sa, este fixat caricatural, cu vorbe surprinzătoare de la „eu sunt încarnarea lui Hegel“ la „Ţi-am fost ca un frate, măi porcule“. După ce este pocnit cu o halbă în cap, Cheluţu se potoleşte pe jos: „sub masă, e bine“. La furie, vorba lui Cheluţu necesită un blanc: „aici nu se mai aude – ne va explica Bobo – că muzica e prea tare“! O anumită teatralitate, foarte mobil nuanţată, se păstrează în interpretarea vocală. Vocile celor trei relatează clar o situaţie sau aderă la un sentimentalism bine ştiut; alteori, se distanţează ironic. Pentru poemul Forţa neagră, ele răsună ca o declaraţie dură, răspicată, în răpăit milităros de tobă, sugerând alt gen de beţie: beţia puterii. Sub presiunea teribilă, obsedantă, a „Forţei“, iarba putrezeşte, locuinţa se scufundă, „imaginile se adună în cheaguri de sânge“.

♦ În ritmul adoptat, găsim mai des transformată moleşeala alcoolică, dar şi un lamento ambiguu („nimeni nu le spune o vorbă bună [...] vai, vai!“), o melancolie ce va trece cadenţat în burlesc. Altădată, cântecul se desprinde în recitativ precis, însoţit de punctări instrumentale. Instrumentele comentează sau parodiază lacrimogen (Alcoolicii, Păpuşica). Jocul interjecţiilor şi onomatopeelor are rostul său (glu-glu, huşşt – frecvente băutorilor) într-o interpretare muzicală ce ilustrează o lume de aparenţă ludică, tragică în fond.

♦ Des folosite sunt repetările ritmate, uneori cu umor negru: „Te iubesc c-ai murit, domnişoară“, parafrazând, se pare, jurământul de fidelitate până la moarte. Repetările au semnificaţie multiplă, putând indica, desigur, o subliniere insistentă, dar şi persistenţa unei stări iremediabile („îmi vine să plâng“) sau o nesfârşită încântare fără sfârşit („e o noapte feerică“), cu o voce ea însăşi vrăjită, ce va părea, evident, ironică prin maniera cântării. Să mai menţionăm acea simbolică situaţie – „casa noastră e neagră când cerul e negru“ – pentru vocea Adei repetând calm şi trist, stăruitor şi ineficient: „Repară, repară acoperişul“...

Repetarea îşi poate schimba tonul şi sensul, de la strigăt victorios la strigăt disperat („totul s-a băut“), dând o dimensiune pantagruelică poftei alcoolice. Într-o viziune de hiperbolă, situaţia este disperată pentru cel care a băut totul: nisipul, pietrele, rugina, cărţile, viermii, pereţii, măduva, pielea, sculptura, cultura – fără îndoială, o situaţie apocaliptică, expusă tragicomic. Pentru alcoolicul dezlănţuit (care nu se mai mulţumeşte să vadă dublu!), visul dinamizează mii de chelneriţe care-l servesc cu mii de cinzeci de votcă...

♦ Lumea alcoolicilor se plasează, dialectic, între hiperbolă şi diminutiv. Diminutivul devine semnul unei dorinţe de apropiere, de sprijin, de bucurie – iluzorie, până la urmă. În stările lor grave sau copilăreşti, alcoolicii sunt consolaţi de „îngeraşii de pahar“. Ceea ce îşi închipuie este, deopotrivă, fermecător şi zguduitor: „îmi vine să plâng că aş putea să înghit un îngeraş de pahar“ care ar cânta „vine, vine primăvara“. Dar, de la „vine, vine primăvara“ pe voci inocente, de copil, se trece la altă vârstă, de luciditate, în gestul disperării: „capul mi se loveşte de pereţi, un - doi“. Este un ludic amar, un haz de necaz. CD-ul Alcool e străbătut de îngeraşi, cereşti ori „de pahar“. Zborul lor nu-i lipsit de accidente – unuia, „pic, pic, îi curge sângele din năsuc“...

♦ Două texte se remarcă prin tragismul lor intens, pătrunzător. De leagăn este un dialog tulburător între o mamă şi fiul ei mort. Acesta nu era, totuşi, un copil, ci, mai curând, un flăcău, îngheţat într-o noapte de iarnă, plâns de mama sa, zdrobită de durere. „Acum sunt mort/ Eu nu voi mai dormi“, răspunde el la cântecul de leagăn, răsturnând formula somn–moarte. Moartea este trezie veşnică – pe fondul, de o vitalitate gravă, al vocilor celor trei.

În celălalt text, răposatul priveşte din mormânt forfota lumii părăsite, proiectată deasupra. Sunetul ce-l acompaniază pare venit de la un clovn muzical şi trist. Pe o muzică legănată, monoton sedativă, se vede copil, aşteptând la fereastră până când, uluitor, se iveşte, uzat de ani, „îngeraşul sfrijit, diabetic“ şi milostiv care-l va salva, ridicându-l de o ureche la cer! „Plâng“, parcă se aude cuvântul său, copleşit de vuietul bolţii cereşti. În mormânt, fondu definitiv, „întunericul rămâne singur“. (E prea izbutită regia chagalliană a imaginilor ca să mai adăugăm ceva.)

Pentru alt scriitor, I. D. Sârbu, „a bea înseamnă lupta lui Iacob cu îngerii“. În cântecele ascultate, după Ion Mureşan, pe CD-ul Alcool, îngeraşii sunt apariţii luminoase, consolatoare, dar deloc combative. „Îngeraşii de pahar“ sunt tocmai buni de pus pe rană.