Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

O nouă serie editorială și două titluri-eveniment

O nouă serie editorială și două titluri-eveniment

Pe 11 mai a avut loc, la Teatrul ACT, o lansare neobișnuită prin complexitate și durată, cât se poate de firească prin atmosfera de interes sincer, palpabil, creată în jurul celor două cărți. Au fost de față autorii, veniți fie de la Stockholm, fie de la Chișinău, mulți cititori fideli ai suplimentelor de revistă editate de Fundația Culturală „Camil Petrescu”, admiratori ai celei mai recente dintre colecțiile noastre (a șaptea la număr), oameni de litere, istorici, editori, regizori, actori, traducători, jurnaliști. Vă invităm să citiți aici o relatare a evenimentului, o scrisoare adresată de Andrei Șerban vechii sale prietene, Ana Maria Narti, precum și dosarul de presă al volumelor.

 

Andreea Dumitru

Cronica unei lansări

Vă doresc să iasă bine și din inimă vă spun cât mă impresionează ce faceți. Suntem toți împreună implicați în lupta pentru a salva „Livada” cărții... chiar dacă nu reușim, ne vom putea spune că măcar am încercat. Cuvintele trimise de George Banu în e-mailul său din 11 mai pun surdină emoțiilor care ne însoțesc în timp ce pregătim lansarea unei serii neobișnuite și a primelor două volume găzduite sub genericul Eu, tu, el... și Istoria. O colecție atipică și nu tocmai pentru o editură specializată în carte de teatru. Despre memorie și redescoperirea trecutului (recent, uneori aproape tangibil) vorbesc, în fond, toate cele peste 50 de volume editate până acum. Chiar și seria de dramaturgie contemporană s-a clădit pe ideea de explorare a unor spații teatrale confruntate cu pericole, conflicte, dominații și spaime împărtășite de micul nostru areal geografic, istoric, cultural. Odată cu noua serie, mutăm accentul de la adevărul ficțiunii către adevărul istoric, documentar, cu speranța că vorbind despre oroare, despre infernurile prin care am trecut conștient sau nu, înțelegem și ne vindecăm.

Înainte de a se angaja în bătălii politice, ca jurnalistă și membră a Parlamentului din țara sa de adopție, Suedia, Ana Maria Narti a fost una dintre vocile cele mai credibile ale criticii de teatru și film din România deceniului 6. Doar o inteligență extrem de sensibilă la ideea de conflict, la jocul dintre aparență și esență – inteligența specifică adevăraților oameni de teatru – a putut s-o conducă spre o atât de implacabilă analiză a maladiilor secolului trecut, cu alte cuvinte, a formelor ideologice alterate, patologice: antisemitism, legionarism, comunism, ba chiar și socialism (hibele celebrului „model suedez”). Despre incredibila vitalitate și putere de regenerare a fanatismului întâlnit de o parte și de cealaltă a Cortinei de Fier, Ana Maria Narti depune mărturie într-o excepțională autobiografie, adevărat bildungsroman al unei conștiințe care-a ieșit întărită de sub vraja totalitară. Scrise azi, în plină criză economică și morală, favorabilă erupțiilor de fundamentalism și anarhism, memoriile sale intitulate Fiare, îngeri și martiri. Însemnări despre seducția totalitară capătă, într-un fel, valoare profetică.

Cei care le-au citit deja vorbesc despre fascinația exercitată de această scriitură limpede, dar mai cu seamă despre forța ideilor majore exprimate în volum. Istoricul Adrian Cioroianu, de pildă,  îl prefațează admirativ, îl recomandă prietenilor din mediul universitar, dar și pe blogul său, geopolitikon.wordpress.com ori colegilor de la Dilema veche. Neobositul B. Elvin publică în numărul de primăvară al prestigioasei reviste pe care o conduce, Lettre internationale, capitolul „Eu – comunistă”, poate cea mai zguduitoare autoscopie a căderii în ispita ideologică înregistrată în memorialistica noastră recentă.

Îi întâlnim pe cei cuceriți ori ispitiți de carte la lansarea găzduită de Teatrul ACT, locul în care ne refugiem ori de câte ori vrem să onorăm lucrurile pe care le facem într-o atmosferă de intimitate și temeinicie. Aici au coborât pe 11 mai nu doar autoarea cărții, sosită din Suedia, ci și numeroși jurnaliști, critici de teatru, regizori, critici de artă. I-am remarcat pe Radu Cosașu, Ion Vianu, Florica Dimitrescu, Ioana Ieronim, pe Vladimir Bulat (care-și împarte viața între București și Chișinău), ba chiar pe Ion Ianoși (fostul profesor de estetică marxistă e unul dintre personajele cărții, cu rol important în destinul Anei Maria Narti). Dan C. Mihăilescu, devorator de literatură memorialistică, a citit cartea la invitația noastră și îi face acum o prezentare elogioasă, căci vede în ea o mărturie lipsită de menajamente, susținând exemplar curajoasa idee lansată de un Vassili Grossman: fascismul și comunismul sunt, în fond, frați de cruce. După ce iau cuvântul Adrian Cioroianu și Dan C. Mihăilescu, nimeni nu se mai îndoiește că imaginea dramatică de pe coperta volumului – Turnurile gemene în flăcări, emblema tragică a lumii post 9/11 – reprezintă poate cel mai adecvat rezumat al ideilor din volum.

Nu poate rămâne departe de noi Andrei Șerban, marele prieten al Anei Maria Narti. De amândoi ne leagă excepționalul studiu Medeea lui Andrei Șerban publicat la Fundație în urmă cu câțiva ani, într-o altă serie. Din Budapesta, unde pregătește un spectacol cu Trei surori (din nou Cehov!) pentru Teatrul Național, regizorul ne trimite, prin poșta electronică, o scrisoare căreia îi dă citire, în fața publicului de la Teatrul ACT, Florica Ichim (și al cărei text poate fi citit ceva mai jos). Rândurile sale dezvăluie un episod trecut sub tăcere în carte: conjunctura dramatică ce a schimbat destinul Anei Maria Narti (la originea deciziei sale de a cere azil politic în Suedia, acolo unde se găsea întâmplător, însoțind un turneu, se află tot o scrisoare, în care Aureliu Manea le povestea despre interzicerea unui spectacol și umilințele îndurate în țară). Coloana vertebrală a textului trimis de Andrei Șerban este cuvântul conștiință, definitoriu pentru autoare. În prelungirea acestor dezvăluiri emoționante, actrița Coca Bloos citește, cu o empatie ce răzbate dincolo de cuvinte, pasaje rezumând inspirat întregul volum.

Încet-încet, tipicul clasic al lansărilor de carte e abandonat, un dialog firesc se naște între cei prezenți. Ei își continuă gândurile, se completează, se ascultă plini de considerație. Cunoscută ca editoare a unor excepționale mărturii despre trecutul recent și în special despre Barasaria sovietizată (de la Cartea foametei a Larisei Turea la memoriile lui Boris Buzilă) ori postsovietică (studiile coordonate de Monica Heintz sunt un reper) – toate apărute la Curtea veche –, Doina Jela simte nevoia să intervină, și nu doar atunci când abordăm al doilea capitol al lansării: volumul Chișinău, 7 aprilie. Teatru-document, pe care, de altfel, l-a prefațat cu entuziasm. De față sunt și alți membri AZIR, Teodora Stanciu și Oana Enăchescu, jurnaliste la Radio România Cultural. Profesorul Sorin Alexandrescu, invitat să prezinte în special acest titlu, vorbește despre bucuria de a descoperi în ipostaza de excelenți dramaturgi doi poeți pe care îi aprecia de multă vreme: Irina Nechit și Dumitru Crudu. Intervenția sa conține remarcabile microanalize ale pieselor scrise de cei doi, dar și ale celor semnate de Mihai Fusu și Constantin Cheianu. Unul dintre autorii antologați, regizorul Mihai Fusu, sosit abia cu o seară în urmă de la Chișinău, reconstituie istoria ideii de teatru-documentar în contextul sociopolitic de peste Prut, începând cu anii 90. Vorbește convingător despre multe alte texte și proiecte apărute în siajul protestelor anticomuniste din aprilie 2009. Discursul său impresionează prin vehemență și solidaritate. Seara se încheie cu o nouă revelație pentru publicul de la Teatrul ACT: monodrama Podozritel’noe iebalo sau „Am ce am eu cu poliţiştii…“, în interpretarea lui Alexandru (Sașa) Pleșca, tânăr actor al Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău și fost student al lui Mihai Fusu. Spectacolul a crescut și se bucură acum de o formă mai bună decât în reprezentația pe care am avut ocazia s-o văd la Chișinău, pe 7 aprilie 2010, când s-a jucat în fața unui public foarte tânăr în studioul independent din centrul orașului, numit Atelier teatral Foosbook.

Carte și teatru, actualitate și memorie. După ce am vâslit între aceste țărmuri, atât de înrudite, în fond, ne despărțim cu sentimentul că 11 mai e ziua unei mici bătălii câștigate împotriva „rictusului cinic al indiferenței față de propria istorie”, cum scrie Dan C. Mihilescu într-un recent articol din Dilema veche. Și totuși, e de ajuns să ieșim din subsolul răcoros al Teatrului ACT pentru ca „zgomotul și furia” stârnite de criza economică, actualitatea lui de azi pe mâine, o realitate care îmbie la gesturi radicale (greve, reduceri de salarii și pensii) să ne zgârie din nou urechile, amplificată adeseori iresponsabil de unele medii. Poate că nu ne stă în puteri să salvăm „Livada” cărții, dar cel puțin vom putea spune că am încercat. 

 

Andrei Șerban

O chemare indestructibilă

În primăvara lui 1970 mă aflam la Stockholm. Așteptând să încep lucrul cu Peter Brook la Centrul Internațional din Paris, am acceptat invitația să conduc un workshop cu studenții suedezi. Întâmplător, Ana Maria tocmai se întorcea dintr-un turneu al Teatrului Bulandra și a hotărât să mă viziteze în trecere, doar pentru trei zile, în drum spre București, „căci am treabă acasă, nu pot întârzia”. Am descoperit împreună Stockholmul ca turiști entuziasmați de frumusețea orașului de basm, dar surpriza cea mare s-a produs, pentru amândoi, în ajunul plecării ei acasă.

În acea zi primisem din țară o scrisoare de la colegul meu Aureliu Manea, în care mă anunța că ultimul său spectacol fusese interzis și descria înfricoșat și umilit atmosfera de amenințări și teamă, oglinda strângerii șurubului din anii ’70, după vizita lui Ceaușescu la Mao. După ce i-am citit-o și ei, Ana Maria, fără un cuvânt, s-a închis în baie, de unde a revenit după 10 minute cu anunțul solemn: „Știi la ce m-am gândit în timp ce mă spălam pe dinți, privindu-mă în oglindă?” „Da, să scrii un articol protest la Contemporanul, în apărarea lui Manea.” „NU, ar fi inutil și imposibil în noua conjunctură. În reflecția din oglindă, mi-am amintit de personajul lui Ibsen, din Peer Gynt – topitorul care transforma oamenii în nasturi – și dintr-o dată, m-am decis să nu mă mai întorc, să cer azil politic aici. Poți să-mi spui unde e un birou de poliție?”

Iată cum a operat legea hazardului... dacă eu nu eram în Suedia, dacă Ana Maria nu m-ar fi vizitat, dacă scrisoarea lui Manea nu ar fi ajuns, oare viața ei s-ar fi schimbat?

În cartea ei, Ana Maria revine mereu la ideea de om și mă inspiră, îmi propune, ca cititor, să mă gândesc la om, la originea lui, la ideea de libertate, la rolul pe care ar trebui să-l joace, la ce se așteaptă de la el. Îmi amintește de Psalmul 8:4, în care se spune: „Ce este omul, ca să Te gândești la el?” Și mi se pare clar, din lectură, că autoarea a simțit o chemare, dintr-un impuls greu de definit, pe care nu pot să-l numesc altfel decât conștiință. Și când această voce s-a făcut auzită, pe loc toate îndoielile în fața deciziei de a-și schimba viața s-au evaporat. Această chemare a fost nu una oarecare, ci una indestructibilă. Singura acțiune care este indestructibilă aparține conștiinței. Astfel îmi explic acum acea decizie a ei de a-și schimba radical viața (de a-și pregăti o a doua naștere) în timp ce se spăla pe dinți în ziua aceea fatidică. Un sentiment de responsabilitate provine dintr-o astfel de trezire. Cartea e povestea evoluției acestei responsabilități, o dovadă de curaj și de angajare pentru o cauză nobilă, în slujba căreia a întâmpinat tot felul de rezistențe, descoperind în așa-zisa libertate suedeză opoziții și piedici asemănătoare cu ce trăise în România. Ce mi se pare remarcabil este cum a putut ea să rămână calmă. O citez: „Povestind despre faptele urii, am impresia că descriu un jurnal medical, ca şi cum aş relata istoria unei boli psihice grave, anamneza ei, cum se spune în limbaj medical”.

Ura, ce cuvânt familiar, o boală urâtă, care ne atinge pe toți. Narti a fost martora diverselor sisteme de ură: a legionarilor, a comuniștilor, apoi a suedezilor roșii. Mă întreb cum a reușit ea să nu se infecteze de această boală cronică a secolului 20 – ura –, să nu reacționeze, să rămână străină de orice negativitate? Cred că natura și educația profund religioasă a părinților ei au ajutat-o să-și găsească balanța, să-și amintească de mila și compasiunea creștină, nu doar pentru cei dragi (asta e aparent ușor), dar și pentru dușmani (mult mai greu). Aici constă, pentru mine, reușita supremă a cărții. Autoarea nu judecă, ci încearcă să observe, să înțeleagă, să reconcilieze.

Subiectiv vorbind, Ana Maria Narti a fost de la începutul carierei mele, încă din studenţie, o prietenă şi o colaboratoare cu care am format o comunitate teatrală restrânsă. Eram cu toţii tineri pe atunci şi simţeam că aveam multe în comun. Astăzi, aici, în climatul românesc, ceva lipseşte; poate că  acel spirit de comunitate, de „gaşcă artistică” a dispărut. Dar atunci intuiam că lucrul trebuie făcut în comun. Apelul era comun. Drumul era comun.  Aşa e firesc şi sănătos să fie în teatru în orice situaţie: după ani de experienţă, pot afirma că singuri nu suntem capabili de nimic şi că avem nevoie unul de altul. Ana Maria și cu mine, aidoma celor care caută „altceva”, ne-am ajutat reciproc pentru a stabili împreună o relaţie cu necunoscutul.

Și mai pot afirma ceva: o personalitate critică de calibrul Anei Maria Narti nu se află pe toate drumurile. O inteligență care caută ce-i esențial în teatru, cu o observaţie riguroasă, iată exemplul unui critic constructiv, care îl ajută pe artist să aducă ceva nou, care inspiră prin scris o viziune, îți dă curaj pentru a continua, în loc să încerce să te distrugă.

Închei prin a spune că întâlnirea cu ea a fost un noroc, căci pe lângă faptul că lucram la texte împreună şi ea ilumina multe aspecte proaspete, de care mă foloseam în repetiţii, era şi un cronicar extrem de bine pregătit, profund şi clar, care scria cronici din iubire faţă de profesiune – în care inteligenţa era combinată cu o caldă afecţiune. Lucrul cu Iulius Cezar, la Bulandra, Medeea la New York, sau Măsură pentru măsură la Helsinki nu ar fi fost acelaşi fără prezenţa ei activă. 

 

Budapesta, 9 mai 2010

 

 

DOSAR DE PRESĂ

 

1. Ana Maria Narti - Fiare, îngeri și martiri. Însemnări despre seducția totalitară

 

Prefața volumului, semnată de Adrian Cioroianu, poate fi citită și pe geopolitikon.wordpress.com.

http://geopolitikon.wordpress.com/2010/05/11/11mai2010-de-la-legionarism-prin-comunism-spre-liberalismul-suedez-%e2%80%93-memoriile-anei-maria-narti-45/

http://geopolitikon.wordpress.com/2010/05/04/04mai2010-de-la-legionarism-prin-comunism-spre-liberalismul-suedez-%e2%80%93-memoriile-anei-maria-narti-35/

http://geopolitikon.wordpress.com/2010/05/01/01mai2010-de-la-legionarism-prin-comunism-spre-liberalismul-suedez-%e2%80%93-memoriile-anei-maria-narti-25/

http://geopolitikon.wordpress.com/2010/04/28/28apr2010-de-la-legionarism-prin-comunism-spre-liberalismul-suedez-memoriile-anei-maria-narti-15/

 

Un capitol amplu din volumul semnat de Ana Maria Narti poate fi citit în nr. 73 / primăvara 2010/ al prestigioasei reviste Lettre Internationale.

Recenzie de Dan C. Mihăilescu în Dilema veche nr.327 (20-26 mai 2010): http://www.dilemaveche.ro/sectiune/carte/articol/intre-nae-ionescu-si-ion-ianosi-stockholm

 

2. Chișinău, 7 aprilie. Teatru-document

Piese de Irina Nechit, Mihai Fusu, Dumitru Crudu și Constantin Cheianu

 

Andreea Dumitru

Cuvânt de editor

Chișinău, 7 aprilie nu e doar cea mai importantă carte la care am lucrat până acum, ci și un volum cu o poveste neobișnuit de densă. Simt nevoia să scriu despre ea pentru că are câteva ingrediente de ordin supra-cotidian. Pe 6 aprilie 2009, mă întorceam din Polonia, de la Wroclaw, oraș-cult pentru oamenii de teatru. În urmă cu 50 de ani, aici s-a născut Laboratorul lui Jerzy Grotowski, un loc strâmtorat (la propriu și la figurat), în care o mână de oameni puteau fi, cu fiecare reprezentație, martorii unei revoluții profunde. O revoluție a limbajului teatral, desigur, mult mai silențioasă decât cele cu care ne-a obișnuit scena socio-politică a ultimelor decenii. Acolo, în orașul lui Grotowski, în miezul unei primăveri exuberante, fuseseră acordate Premiile Europa pentru Teatru. În dimineața plecării spre casă, l-am revăzut, extrem de abătut, pe unul dintre laureați, un regizor italian: tocmai aflase că acasă, localitatea Aquila fusese devastată de un cutremur care lăsase în urmă zeci de morți. A doua zi, în București, am aflat la rândul meu, alte vești, nu mai puțin dramatice: la Chișinău, oamenii ieșiseră să protesteze în stradă împotriva confiscării votului lor, iar lucrurile păreau, în transmisiile televizate, scăpate de sub orice control.

Aveam 14 ani în decembrie 89. Imaginile din Moldova mi-au reactivat instantaneu starea de exaltare și anxietate de atunci. Anxietate, pentru că informațiile transmise erau din nou sărace și tot mai confuze. Nu înțelegeam prea bine ce se întâmplă și, în plus, nici prietenii noștri basarabeni nu mai reușeau să ne răspundă la întrebările trimise prin email. Doar un mesaj al Larisei Turea (de care mă despărțisem cu câteva zile în urmă, la Wroclaw!) a ajuns la noi într-un târziu, însă avea să ne neliniștească și mai mult (nu întâmplător, Doina Jela îl evocă și ea în prefața volumului).  

Lunile au trecut apoi, noi ne-am văzut de viețile și proiectele noastre, prietenii noștri basarabeni au reușit, în schimb, să-și schimbe viața, reușind pentru prima dată să influențeze un scrutin în favoarea lor. Ne-am revăzut la mijlocul lui februarie, într-un Chișinău înghețat, dar trepidant, emanând energii și vibrații de care Bucureștiul scăpase o dată cu sfârșitul campaniei electorale. Respiram în mod cert un alt aer decât în mai 2008, atunci când lansasem, în cadrul Bienalei lui Petru Vutcărău, antologia numită Dramaturgi basarabeni de azi. Timp de două zile, am avut impresia că trăiesc într-un ritm nefiresc de accelerat. Incredibil mi se părea și faptul că cel care mă aducea aici era, din nou, Grotowski: prezentam împreună cu Institutul Polonez trei volume despre regizorul polonez, proiecte născute la Wroclaw, în primăvară. Și în același timp mă cufundam, grație întâlnirii cu Mihai Fusu (care lucra la un proiect de teatru documentar despre 7 aprilie), într-o lume sălbatică, neștiută, lumea bestialității cu care au fost tratați, în comisariate, tinerii manifestanți.

Demonii de care am aflat în laboratorul teatral al lui Mihai Fusu (la fel de strâmtorat ca cel al lui Grotowski) aveau față umană, se mișcau firesc, ba chiar puteau glumi (cu cât cinism!) pe seama victimelor lor. Dacă tânărul care li se destăinuise actorilor lui Mihai Fusu nu ar fi zâmbit și el, vindecat parcă, prin actul mărturisirii, de povara celor trăite, m-aș fi gândit atunci la Prințul constant creat de Cieslak, actorul lui Grotowski. Trupul batjocorit, agresat, iluminat al lui Cieslak putea fi văzut, de altfel, în acele zile, într-o fotografie expusă de Institutul Polonez, nu departe de locul în care ne aflam, pe gardul exterior al Muzeului de Artă din Chișinău.

Întoarsă acasă, m-am dedicat cu totul volumului Chișinău, 7 aprilie. Titlul s-a impus de la sine. Am adunat și redactat cât am putut de repede, într-o stare febrilă, piese de teatru scrise la scurt timp după revoltă. Despre Cu bunicul, ce facem? a lui Constantin Cheianu știam deja. O citisem nu demult în Tiuk! și mă entuziasmase prin densitatea ei: sub o replică aparent lejeră, într-un text scris parcă fără efort, erau concentrate atâtea teme! M-a obsedat figura fetiței din piesă, care, din prima clipă, m-a dus cu gândul la copiii din documentarul lui Thomas Ciulei, Podul de flori. Și acolo, convorbirile telefonice ale celor trei frați cu mama plecată demult la muncă în Italia lovesc spectatorul prin rutina lor rece, cumva golită de sentiment(alism). O răceală sub care poate lucrează, cum sugerează metaforic Constantin Cheianu în noua lui piesă, un vulcan de ură, de cruzime. Și despre monologul lui Sașa Pleșca, scris și regizat de Mihai Fusu pentru un spectacol din Club 513, aflasem dinainte câte ceva, din cronici și notițe de presă. Când am citit Podozritel’noe iebalo sau „Am ce am eu cu poliţiştii…“, mi-am spus că acest spectacol trebuie văzut neapărat și la București. Pe Irina Nechit am descoperit-o târziu ca dramaturg (o știam ca poetă din reviste literare). Textul pe care ni l-a trimis acum, Coridorul morții, m-a cutremurat prin sobrietatea lui, prin emoția riguros controlată. Aici, Valeriu Boboc e un personaj care bântuie în scenă fără odihnă, în căutarea adevărului, precum spectrele din dramele shakespeariene. Sunt în această piesă părți monologale de o extraordinară calitate dramatică. Ultimul sosit a fost, à bout de souffle, Dumitru Crudu. Ca și în cazul lui Constantin Cheianu (al cărui În container l-am inclus în suspomenita antologie și care a fost de curând montat la Teatrul Odeon din București), eram familiarizată cu scriitura autorului: Oameni ai nimănui și Concert la violă pentru câini au fost publicate și ele în acea antologie. Crudu ne-a uimit, propunând un experiment, în cel mai pur sens al cuvântului. El a rescris un text pe care îl știam mai demult, despre existența cotidiană a unor tineri sub dictatura lui Ceaușescu. Vânătoarea tinerilor în școli, după 7 aprilie, metodele de șantaj ale mărunților politruci voronieni, supraviețuirea lor într-o formă sau alta în societatea încă nu de tot limpezită și împăcată cu trecutul său, de după 29 iulie, sunt foarte viu schițate, în maniera proprie lui Crudu. Eficiența poveștilor sale nu încetează să mă uimească în ciuda vocilor nediferențiate ale personajelor. Ele vorbesc întotdeauna la fel, precum autorul. Crudu e, în domeniul scenei, un ventriloc cu mult talent, un iluzionist care nu pune prea mult preț pe iluzie, care se amuză chiar și în cele dramatice situații, simulând efecte de distanțare.

Chișinău, 7 aprilie nu e, cum s-ar putea crede, o antologie cu tema gata servită de realitate, așadar conjuncturală. Pregătind acest volum pentru tipar, am trăit trup și suflet spiritul acelor zile, așa cum n-am reușit s-o fac nici în decembrie 89, nici în aprilie 2009, când implicarea mea a rămas filtrată de un ecran de televizor. Am fost revoltată, dezgustată, euforică, debusolată. În același timp, încercam să țin pasul cu actualitatea de la Chișinău, cu evoluția anchetei, cu polemicile din jurul aniversării (vezi Monumentul Libertății), cu tot ceea ce s-a scris ori s-a creat, cu o viteză de reacție uluitoare, despre Primăvara de la Chișinău. Ca una care am ascultat ani de zile frustrarea intelectualilor români legată de absența romanelor, a pieselor de teatru care să abordeze subiectul Revoluței (ele au apărut în cele din urmă, dar pe altă tonalitate decât cea care fusese așteptată), cred că simplul fapt al existenței celor patru texte din volum merită o dezbatere aparte. Sunt convinsă că am afla foarte multe despre noi înșine dintr-o astfel de analiză.

 (Text apărut în revista La PLIC nr. 2 http://plic09.wordpress.com/distributie/, cea mai nouă publicație culturală din Republica Moldova)

 

Sorin ALEXANDRESCU 

Dispariţia ficţiunii

Amintiri

 

Nu am nici un fel de legătură familială cu Basarabia. Când locuiam încă în Olanda, am avut impulsul de a pleca în Basarabia, mai întâi în 1992, apoi în 1994, şi după aceea de mai multe ori, în diverse ocazii, descoperind mulţi oameni de mare calitate, precum Vitalie Ciobanu, despre care am scris în Secolul XXI. M-am dus mai întâi singur, din curiozitate, nu aveam nici un alt motiv decât acela că, fiind un teritoriu interzis pentru mine ca român, m-am gândit că aş putea reuşi să intru în acea lume ca olandez. Am descoperit în Basarabia o poezie extraordinară în limba română pe care am editat-o într-un volum trilingv (română-franceză-engleză) la Paris. Printre autori erau Irina Nechit şi Dumitru Crudu, extrem de tineri. Îi ştiam din scris; când i-am cunoscut, am fost uluit de tinereţea şi talentul lor.

 

O altă întâmplare a fost trimiterea mea acolo ca reprezentant oficial al guvernului olandez pentru a asista la alegerile din 1994 şi a verifica dacă ele erau ţinute corect. Fiind printre olandezi singurul care ştiam româneşte, am fost abordat de un ziarist basarabean care mi-a spus că doi dintre cei mai cunoscuţi oameni politici democraţi, partizani ai Unirii cu România à la longue, fuseseră bătuţi îngrozitor de nişte necunoscuţi (fireşte!), iar unul dintre ei chiar în clădirea în care noi, observatorii occidentali chipurile, ne întâlneam, în fapt, ca să legitimăm alegerile. Preşedinte al Parlamentului era un anume Lucinschi care cred că a fost uitat între timp: nici nu merita altceva. N-am să uit niciodată rânjetul cu care a anunţat victoria în alegeri a Partidului agrar, fost comunist, bineînţeles, pe care îl prezida. M-am dus la spital să-l văd pe omul politic de care vorbeam, Vladimir Nicu; nu ştiu dacă mai e activ. Fusese agresat şi un ziarist de la televiziunea Mesager, Valeriu Săhărneanu. L-am găsit pe domnul Nicu, i-am luat un interviu, l-am fotografiat. Doctorul care-l îngrijea m-a condus tot timpul vrând parcă să-mi spună ceva, dar n-a avut curaj. Ne-am înţeles din ochi.

Am fost atunci chiar şi în Transnistria, într-o maşină a ambasadei Olandei. Colegii mei au ţinut să-mi spună: vezi, mergi cu noi, dar nu ieşi din maşină şi nu spui o vorbă nimănui, ca să nu vadă că eşti român. Aşa m-am şi purtat. Dar am făcut fotografii.

La întoarcerea în Olanda, am publicat un articol în NRC Handelsblad, cotidianul cel mai important al Olandei, în care scriam cu regularitate, şi am povestit cele întâmplate. Singura urmare oficială a fost că Ministerul de Externe olandez nu m-a mai invitat niciodată să fiu într-o comisie care să certifice că alegerile sunt corecte în Europa de Est.

 

Acelaşi articol a apărut în cartea mea Identitate în ruptură, din 2000. Unul din capitolele ei se numeşte „Această rană, Basarabia”. Am fost mişcat s-o aud pe Doina Jela, puţin mai ânainte, folosind exact aceeaşi metaforă: „Basarabia, o rană a românilor”, o rană care nu se închide şi care mi-e teamă că nu se va închide niciodată.

 

Patru coşmaruri

 

Cu această istorie în minte am ajuns să citesc volumul de faţă şi am fost uluit, cutremurat, de cele citite. Pe Irina Nechit şi pe Dumitru Crudu îi cunoşteam ca poeţi, acum i-am descoperit ca dramaturgi. Când m-am dus prima oară în Basarabia, nu exista decât Teatrul „Eugen Ionescu”, acum sunt multe altele, teatre underground, mult mai radicale ca orientare, dacă înţeleg bine, decât acesta, şi care au jucat deja trei din cele patru texte ale volumului.

 

Am putea discuta enorm despre ele: aspectele lor politice, literare, instituţionale. Cum nu avem timp, voi menţiona doar câteva aspecte, aşa cum apar la fiecare autor.

Aş începe cu Irina Nechit. Personajul principal din Coridorul morţii este Valeriu Boboc, un tânăr care a fost bătut până la moarte în noaptea de 7 aprilie 2009. Nu-i cunoşteam, din păcate, nici numele, nici viaţa, dinainte, dar aşa cum este prezentat în piesa de teatru, Valeriu Boboc apare ca un personaj absolut extraordinar. În realitate, autorităţile au declarat că Boboc a murit pentru că a inhalat un gaz necunoscut. În urma numeroaselor proteste, a fost deshumat şi cercetările au indicat că moartea i-a provenit din contuzii. În teatru însă, el apare pe scenă numai după moarte. Un citat, vorbeşte Valeriu Boboc: „Expertul britanic mă tăia încet, cu atenţie. Eu stăteam alături. Corpul meu de carne era întins pe masa de operaţii. Iar corpul meu imaterial stătea alături, ca un asistent.” Această prezenţă a lui Boboc este extraordinară în sensul că cel ce nu mai trăieşte, nu poate nici să moară, el nu poate să plece dintre noi. Chiar aşa spune: „Nu pot să plec. Nu pot dormi, nu pot să plec din lumea asta în care am trăit atât de puţin.” Mama şi copilul lui spun acelaşi lucru. Mama: „Nu pot dormi”. Copilul: „Îl aştept pe tata”. Tocmai această blocare a lumii într-un interregn în care cei care au murit nu pot pleca, iar cei vii nu pot trăi pentru că ceilalţi au murit, are ceva shakespearian: te aştepţi să vină apoi un personaj care să isbăvească lumea de blestem, să pedepsească pe vinovaţi şi să restabilească ordinea normală a lumii. Ne amintim vorba lui Hamlet: „lumea a ieşit din ţâţâni”. Crima asta înseamnă: că lumea şi-a ieşit din ţâţâni. La Irina Nechit este vorba de crime împotriva umanităţii, de un fel de genocid printre tineri cu totul şi cu totul inocenţi. S-a dovedit de-altfel după evenimente că multe distrugeri fuseseră puse la cale, că nu erau opera demonstranţilor.

 

În Mâine la aceeaşi oră, Dumitru Crudu povesteşte cum o tânără este silită să devină turnătoare pentru ca să-şi salveze tatăl. Ea evită o vreme acest lucru cu anumită inteligenţă, spunând mereu „nu raportez nimic pentru că nu s-a întâmplat nimic”, ca până la urmă să observe că în familie mai era o turnătoare, şi anume mama ei, ceea ce îi provoacă un fel de colaps psihologic. De fapt, nici „Grăsana”, securista, nici tînăra Luiza nu-şi ţin promisiunile iniţiale, Luiza – aceea de-a-şi turna colegii, astfel încît piesa se termină într-un soi de remiză în care doar reţeaua de spionaj este o certitudine, nu şi eficacitatea ei. Vorba lui Crudu: „România ceauşistă şi Moldova voronistă, mai ales cea de după 7 aprilie, seamănă ca două picături de apă”. Mă întreb însă dacă este aşa: numeroasele discuţii de tip politic ar putea porni de la această frază dar, pe de-altă parte, evenimentele de la 7 aprilie şi după au dovedit o solidaritate în Moldova şi cu Moldova – vezi excelentul cuvânt înainte al Doinei Jela – de negândit la noi, şi cu noi.    

 

Piesa lui Mihai Fusu, Am ce am eu cu polițiștii, este şi mai interesantă din punct de vedere al construcţiei, pentru că se bazează pe un dublu limbaj. Personajul, pe de o parte, joacă un fel de teatru pentru poliţişti, este actor în faţa lor şi cântă pe texte anti-Voronin, la care aceştia râd, pe de altă parte însă, el este arestat de poliţişti, ameninţat, torturat psihic. Vorbeşte mereu două limbaje, nu ştie exact în care să se adreseze cui, devine rupt de sine, schizoid. Dacă la Crudu o fată este transformată în turnătoare, adică într-un dublu, în raport cu ceea ce este ea de fapt, la Fusu tortura morală este exact inversă: tânărul pare să nu mai poată ieşi din viaţa dublă în care a intrat – vorbeşte de altfel în română dar şi în rusă –, deşi la urmă le zvârle în faţă: eu m-am înhăitat cu voi, dar „nu sunt de-al vostru”.

 

Ultima piesă din volum, a lui Constantin Cheianu, Cu bunicul ce facem?, este de departe cea mai crudă. La alegeri, bătrânii sunt consideraţi că trădează pe tineri, pentru că votează cu Voronin. Bunicul este atunci ţinut în casă cu forţa  şi la urmă are loc moartea lui, foarte ciudată. Se sugerează cumva că nepoata Valeria, de 11 ani, rămasă singură cu el, i-a făcut felul, de vreme ce ultima scenă ne-o arată „cu chipul împietrit şi privirea de gheaţă”. Acest ambiguu sfârşit îndeamnă la discuţii lungi şi dureroase. Politica a divizat definitiv satul, ca şi familia, chiar democraţii – tatăl Valeriei, de exemplu – se exprimă represiv, cu o jenantă „nemilă” –, dar ea a introdus violenţa, am putea spune, şi în scriitura piesei: aici apare, mai mult decât în restul volumului, excesul ca stil, indiferent de credibilitatea situaţiei.  

 

Ficţiunea şi tortura

 

Ce teatru este acesta? Un  teatru neobişnuit. Andreea Dumitru a spus foarte bine în nota asupra ediţiei că este un teatru „încă nedecantat”, adică „lipit” de evenimente. Putem să spunem că este un fel de docu-dramă, adică un document din realitate. Or ceea ce este extraordinar în carte, este că, din punct de vedere literar, în ea nu mai există ficţiune. Este un teatru fără ficţiune. Sigur că poţi replica, da, totuşi anumite personaje sunt fictive. Da şi nu, însă. Numele personajului din piesa Irinei Nechit, Valeriu Boboc, este real, deşi rămânerea lui printre vii, pe scenă, este fictivă. Nici aici sugestia nu este însă univocă: el este văzut şi auzit de ai lui şi de noi, nu de ei, de cei care l-au ucis. Adică la fel ca în Hamlet, unde personajul principal, Horatio, soldaţii, ca şi noi, văd fantoma, dar Regele, nu. Mai general spus, nu mai există în acest teatru basarabean, între autor şi evenimente, obişnuitul strat terţ, interfaţa lor care, în teatru şi, mai general, în artă, este şi un strat protector al publicului în faţa violenţei care bântuie viaţa oamenilor din afara teatrului. Dimpotrivă, aici, autorul arată direct evenimentele. Nu mai avem de a face, ca în teatrul obişnuit, cu o reprezentare a lumii, ci cu o prezentare a ei. Singurul act fictiv este apariţia pe scenă a unor oameni care au fost martori, au murit, sau trăiesc în realitate dincolo de ea: este invitat preşedintele Voronin, care înjură în ruseşte, şi o mulţime de miniştri care legitimează toate represiunile. Invitarea lor pe scenă este singurul lucru fictiv pentru că, evident, actorii sunt pe scenă, nu personajele istorice propriu-zise. Restul – evenimentele, discursul – este de o directeţe extraordinară.

 

Am putea asemăna poate acest teatru cu un teatru scris în Anglia, numit in yer face theatre, adică unul în care se aruncă publicului în faţă lucruri îngrozitor de violente, brutale, fără nici un fel de menajamente, nicio politeţe: cel mai cunoscut dramaturg este, a fost, Sarah Kane, care s-a sinucis în plină tinereţe. Această brutalitate vine, dacă vreţi, dintr-un fel de exasperare. Personajele amintesc de-altfel de angry young men, romancierii din anii 50. În Anglia, evident, furia, exasperarea de pe scenă sunt legate de extrema decenţă, excesiva politeţe, obişnuită în societatea britanică, în timp ce în Basarabia sovietizată, exasperarea vine din neruşinarea cu care autorităţile mint populaţia, inclusiv rudele şi prietenii celor asasinaţi.

 

Această violenţă ne-ar putea face să ne gândim şi la un teatru al cruzimii, un teatru aproape inuman. Mihai Fusu are un proiect – To Beat or Not to Beat, un joc de cuvinte care înlocuieşte a fi cu a bate. A bate sau a fi bătut. Dar e vorba şi de tortură ca atare. O a doua problemă teoretică ridicată de acest teatru, după aceea a dispariţiei ficţiunii, este cât de mult putem reprezenta tortura? Teatrul a reprezentat totdeauna crime şi suferinţe fictive, totuşi până unde putem merge în a le prezenta direct? Eu cred că teatrul basarabean trece de o limită peste care puţini au trecut, la fel ca dramaturgii gen Sarah Kane, dar puţini alţii. 

 

O singură literatură

 

Ultima observaţie pe care aş dori s-o fac este că acest teatru dă un nou impuls ideii de teatru şi, poate, şi de literatură, în Basarabia, dar aş spune şi în teatrul de limbă română în genere.  De câte ori am mers acolo am avut impresia că păşesc printr-o Românie în care se vorbeşte o altă limbă, altfel spus sentimentul că sunt şi nu sunt acasă, ca într-un fel de coşmar în care recunoşti un loc şi în clipa următoare constaţi că el, brusc, nu îţi mai este cunoscut. O impresie extrem de dureroasă. Şi totuşi, la nivelul literaturii, există o singură literatură în limba română, independent de locul geografic în care se scrie. Eu nu sunt critic de teatru, nu sunt nici critic literar, nu ştiu exact ce sunt, dar ca simplu cititor de teatru, salut apariţia unui teatru de o extraordinară valoare în limba română.

 

 

* Cuvânt rostit pe 11 mai 2010, la Teatrul ACT din București, cu ocazia lansării volumului Chișinău, 7 aprilie. Teatru-document.

 

 

Fragmente din cele două volume pot fi citite pe LiterNet.ro la următoarele adrese:

http://atelier.liternet.ro/articol/9257/Andreea-Dumitru-Doina-Jela-Vitalie-Ciobanu/Lectia-Basarabiei-Moldova-pe-tobogan.html
http://atelier.liternet.ro/articol/9259/Irina-Nechit-Mihai-Fusu-Dumitru-Crudu-Constantin-Cheianu/Chisinau-7-aprilie-teatru-document.html

http://atelier.liternet.ro/articol/9258/Adrian-Cioroianu-Ileana-Popovici-Ana-Maria-Narti/Despre-lumea-de-azi-si-despre-Romania-care-a-fost-odata-Ochean-intors.html

http://atelier.liternet.ro/articol/9260/Ana-Maria-Narti/Fiare-ingeri-si-martiri-Insemnari-despre-seductia-totalitara.html

 Foto: Florin BIOLAN

Galerie foto