Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

“Legendarul Liubimov” de Doina Papp

Sunt figuri ale teatrului mondial cu care, dacă ai fost cât de cât contemporan, nu poţi să‑ţi ierţi dacă nu le‑ai întâlnit măcar o dată în viaţă. E cazul de faţă, şi anume şansa nevisată de a‑l vedea pe Iuri Liubimov în carne şi oase. S‑a întâmplat la Petersburg în cadrul Premiului „Europa“ pentru teatru unde legendarul om de teatru rus a primit un premiu special. Nici nu călcasem bine în oraşul imperial de pe Neva şi am aflat de conferinţa pe care urma să o ţină la Academia de teatru. Am ajuns la locul faptei, într‑un amfiteatru de proporţii ruseşti gemând de lume, unde aşteptarea a pregătit cu suspans intrarea maestrului. Şi cu surpriză, pentru că nonagenarul Liubimov (94 de ani) a intrat triumfător, vesel şi vorbăreţ, ca şi când biografia artistului recitată pe la toate colţurile n‑ar fi fost cea ştiută. Ceva din întâmplările vieţii sale ne‑a istorisit Liubimov privind amuzat la adunarea care întâmpina cu aplauze şi râsete glumele lui. Cele mai simpatice au fost fireşte cele din copilărie: „Eu am vrut să mă fac dintotdeauna artist. Îmi amintesc cum îmi puneam pe cap pălăria tatălui meu, îmbrăcam paltonul lui minunat (la început el a fost bogat, după aceea a devenit sărac) şi recitam în faţa oglinzii versurile lui Lermontov despre Napoleon.“ Nici episoadele mai negre de pe vremea când devenise artistul rebel şi incomod pentru puterea sovietelor nu mai aveau în relatarea sa dramatismul din realitate, fiindcă în bonomia şi seninătatea lui maestrul crede că „lucrurile imposibile care sau întâmplat îi ajută pe cei care trăiesc astăzi“. La ce se va fi gândit, spunând asta? Mai întâi, probabil la viaţa lungă dăruită de Dumnezeu dar şi la evenimente precum omagierea lui cu ocazia celor 45 de ani ai Teatrului „Taganka“ când el avea 91, în 2009, prezidată de preşedintele Medvedev şi, bineînţeles, la premiul european de acum, când i‑a fost rezervat la ceremonia finală de la Teatrul „Alexandrinski“ fotoliul ocupat odinioară de Dostoievski (aluzie probabil la spectacolul memorabil cu Crimă şi pedeapsă). Pe vremea gloriei Teatrului „Taganka“, pe care l‑a fondat în 1964, Liubimov a făcut zid în apărarea marii tradiţii a teatrului rus de la Stanislavski la Vahtangov şi Meierhold, luptându‑se cu cenzura în apărarea adevărului şi libertăţii de creaţie.

Spectacolul de debut a fost Omul cel bun din Sâciuan de Brecht, autor admirat de regizorul rus, dar faima şi‑a dobândit‑o cu acel antologic Hamlet, care l‑a lansat pe Vîsoţki, devenit de atunci un fel de erou naţional cu cântecele lui inspirate de Bob Dylan, Walt Whitman, The Beatles. Au curs pe afiş în acea perioadă, în regia lui Liubimov, tot titluri unul şi unul: Maestrul şi Margareta de Bulgakov, Mama de Gorki, Antilumi de Voznesenski, Zece zile care au zguduit lumea de John Reed cu inserţii din Maiakovski, Trei surori de Cehov, în fine, acel faimos Boris Godunov de A.S. Puşkin care i‑a adus în 1984 interzicerea şi exilul.

În toate aceste spectacole, Liubimov se manifesta nu doar ca un spirit liber de propagandă, dar şi ca adevărat inovator al formelor teatrale. Cum va povesti mai târziu, ignora cenzura pentru a putea crea liber, nu‑l interesau aluziile ieftine, dar respingea interpretările vulgare precum aceea potrivit căreia Raskolnikov ar fi fost un proletar împins la crimă de cămătăreasa capitalistă (mărturie cu ocazia spectacolului Crimă şi pedeapsă montat la Arena Stage în S.U.A. şi la Londra). Trupa pe care a creat‑o la „Taganka“, pe măsura viziunii sale asupra teatrului, a făcut apoi carieră, cultivându‑i legenda.

În 1985 când am fost acolo şi am văzut două montări antologice semnate Anatoli Efros – Livada de vişini şi Azilul de noapte – „Taganka“ era o pagină desuferinţă şi îndârjire a teatrului rus. Plecase de un an Liubimov, iar Vîsoţki lăsase în urma scurtei dar intensei sale vieţi un colţ memorial ca un altar la care toţi care intrau în teatru se înclinau. Despre toate aceste dureroase amintiri nu s‑a prea povestit la Petersburg la întâlnirea lui Liubimov cu publicul şi critica, atunci când atâţia cunoscători i‑au apreciat opera şi reiterat succesele. Considerându‑l pe Liubimov pentru „Taganka“ şi teatrul rus un cadou de la Dumnezeu, cei prezenţi i‑au elogiat tinereţea spirituală, fantezia încă vie, umorul. I‑au analizat stilul, i‑au apreciat metoda „simfonică“, asta însemnând orchestrarea rafinată a componentelor scenice după modelul muzicii şi susţinerea spectacolului de autor. Iuri Liubimov a dezvăluit la rându‑i unele dintre resorturile interioare ale personalităţii sale regizorale unde la loc de cinste a stat mereu munca cu actorul. Întâlnirea cu Şostakovici, cu care a lucrat, iar apoi, după 1984, cu scenele muzicale lirice ale lumii, poveştile despre muzicieni ca Richter au întărit ideea unor afinităţi profunde cu arta sunetelor, de unde a preluat între altele principiul temei cu variaţiuni. De altfel, printre metodele sale de lucru Liubimov vorbeşte adesea despre rolul muzicii în munca sa de regizor şi despre faptul că repetiţiile erau precedate aproape constant de audiţii, de alegerea muzicii. Cât despre pericolul deformării personalităţi în luptă cu puterea, din anii în care a avut de înfruntat teroarea bolşevică, artistul a fost ferm: „Persoanele puternice nu se deformează. E ca la box. Primeşti şi dai înapoi. Regizorul trebuie să aibă un caracter puternic“.

Cu ocazia evocatei aniversări din 2009 de la Moscova, Iuri Liubimov a montat un spectacol intitulat Poveşti inspirat din basme de Andersen, Dickens, Wilde, un spectacol despre care se spune că era inundat de lumini tremurătoare cu actori acrobaţi care executau sărituri ameţitoare pe o plasă instalată deasupra publicului. În 2011 spectacolul adus de „Taganka“ la Sankt-Petersburg, unde Liubimov a fost omagiat decernându‑i‑se Premiul Special, s‑a numit Miere, fiind bazat pe un scenariu tot poetic aparţinând de această dată lui Tonino Guerra, scenaristul lui Fellini, Antonioni, Tarkovski. Nonagenarul Iuri Liubimov nu‑şi trădează sufletul, natura intimă, sensibilă şi iubitoare cultivată în preajma unor poeţi ca Ahmatova şi Pasternak pe care‑i evocă mereu. A mai fost prieten şi cu Nikolai Erdman, a cărui piesă Sinucigaşul a vrut s‑o monteze când Erdman mai era încă în viaţă. Întors la „Taganka“ în 1989 pe timpul perestroikăi, obsedat de destinul de deportat al lui Erdman a vrut s‑o monteze cu titlul ErdmanSinucigaşul.

Într‑un interviu substanţial povesteşte amănunţit acest lucru, vorbind şi despre noile sale intenţii privind „Taganka“. Nu părea optimist referitor la viitorul acestui teatru pe care‑l găsea acum îmbătrânit, vlăguit, „ca un cal fără proprietar“, cu actori care simţeau povara sufletească a unei istorii traumatizante („se vede asta în lipsa puterii de concentrare“). Va încerca să redea locului adevărul de odinioară şi actorilor încrederea în faptul că mai au ceva de spus. Despre public are păreri la fel de personale. Liubimov a crezut mereu că teatrul e „un fenomen pentru elite, pentru nivelul înalt al societăţii, nu producţie de masă“. În acest sens a amendat gustul pentru facil sesizat în America, considerând în schimb Polonia o ţară teatrală. În 1989 se întorcea aşadar din exilul său impus, ca să monteze Roman teatral de Bulgakov, Doctor Jivago după romanul lui Pasternak, un Gogol în amintirea acelui spectacol cu Suflete moarte transformat în proces pentru a trece de cenzură. Secolul de teatru prin care a trecut se apropie de rotunjire. „L‑am văzut pe Stanislavski înainte de război când tata mă ducea la teatru, am jucat sub Beria, Brejnev şi Andropov, am pus spectacole la New York şi Covent Garden… Le mulţumesc actorilor cu care am lucrat… Teatrul nu moare, pentru că e viaţă…“

Confesiunile lui Iuri Liubimov urmărite live în aula Academiei de teatru din Petersburg au dat un sens pozitiv sărbătorii la care urma să luăm parte şi care începea cu această întâlnire de neuitat.