Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

„Oraşul. Cinci întâmplări” de Theodor-Cristian Popescu

În timpul reprezentaţiilor cu cel mai recent spectacol al meu, montat la Toronto1, a avut loc la un moment dat o întâlnire-dialog cu publicul, aşa-numitul „talk-back“. Am participat la discuţii, alături de actori; începusem să descriu mecanismul prin care personajele îşi construiesc imaginea despre ceilalţi din fragmente, detalii exterioare, dar nu reuşesc niciodată să dea coerenţă acestei imagini, când mi s-a părut că a explica ceva, orice, înseamnă a sărăci forţa de sugestie a scriiturii lui Crimp. Aşa încât am preferat să relatez întâmplări din timpul repetiţiilor, încercând să rămân în atmosfera „oraşului“ său.

Prima: o staţie de metrou, dimineaţa. Peronul plin cu oameni. Trec minute lungi fără să se întâmple nimic. Peronul se umple la maximum, pare că va da pe dinafară, vărsând surplusul de oameni pe linia ferată. Nimeni nu zice nimic. În sfârşit, în staţie intră un tren. Se opreşte. Oamenii se grupează ciorchini în faţa uşilor. Dar uşile întârzie să se deschidă. Trece un minut, lung. Nimeni nu zice nimic. Brusc, uşile se deschid. Ciorchinii de oameni încep să se scurgă în vagoane. Dar, la fel de brusc, uşile se închid. Doar trei-patru călători au apucat să pătrundă în vagoane pe la fiecare uşă. Cei dinăuntru, puţini, stau jos. Cei dinafară, mulţi, stau grupaţi în faţa uşilor. Trece un timp, lung. Nimeni nu zice nimic. Cei dinăuntru nu se uită la cei dinafară. Cei dinafară se uită la cei dinăuntru. Fără niciun avertisment, trenul, practice gol, pleacă. Peronul rămâne plin ochi cu oameni. Nimeni nu zice nimic.

A doua: în tramvai, dimineaţa. Toate locurile ocupate, unii călători în picioare, nu prea mulţi. Nimeni nu vorbeşte, cam jumătate au căşti pe urechi, unii citesc, alţii beau cafea din pahare mari de carton, reciclabile. E soare, timp frumos, tramvaiul se scurge lin pe şine. Aud un murmur, pe care nu îl desluşesc imediat. O voce de femeie. Nimeni nu îi răspunde. Vocea creşte în intensitate, pare a cere ceva. Nimeni nu îi răspunde. Încep să înţeleg ce zice. „Nu ştiu unde trebuie să cobor“, asta zice. Vocea devine tot mai puternică, repetă aceeaşi frază, în curând urlă de-a dreptul: „Nu ştiu unde trebuie să cobor! Nu ştiu unde trebuie să cobor!“ Nimeni nu se bagă. După un timp, femeia, panicată total, se ridică şi se îndreaptă spre vatman, adresându- i-se implorator: „Nu ştiu unde trebuie să cobor!“. Vatmanul, care tocmai se angajase într-un viraj la stânga într-o intersecţie aglomerată, opreşte tramvaiul, paralizând circulaţia în toate sensurile. Se ridică în picioare. Pare uriaş, urcat pe micuţa platformă pe care e montat scaunul de vatman. Îi indică femeii locul de pe care s-a ridicat cu un gest poruncitor, de film istoric: „Întoarce-te la locul tău şi stai jos!“. Nimeni nu respiră, afară toate maşinile s-au oprit, nu se aude niciun claxon, toţi aşteaptă. Femeia se întoarce încet la locul ei. Vatmanul se reaşază. Tramvaiul reporneşte, traficul se reia. Nimeni nu comentează în niciun fel.(…)