Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

"Privind fumul de pipă sau despre András Csíky" de Péter Demény

Am ştiut dintotdeauna că este un actor excepţional. Dintotdeauna, desigur, înseamnă de când am devenit mai adult, mai matur, mai independent în ce priveşte gîndirea mea şi gustul meu. De bună seamă, toată lumea ştie ce greu e să ieşi din locurile comune primite de la părinţi, să le poţi asimila şi în felul acesta să poţi face ca stereotipiile lor să fie şi ale tale şi deci să nu mai fie stereotipii. Problema preju­decăţilor impersonale este una dintre cele mai grele dileme ale adolescentului.
Cred că s-a întîmplat prin 1989, când am văzut Staţia de autobuz al lui Gábor Tompa. Regizorul-director de astăzi este o altă problemă cu care trebuie să mă înfrunt odată şi odată: impulsivitatea lui, reacţiile lui de multe ori supărătoare mă indignează şi pe mine, dar cred în continuare că fără el am trăi într-o lume teatrală total diferită. András Csíky a jucat în acel spectacol şi a putut să arate un comerciant sensibil, plin de nervi şi de dileme.
Oricum, asta este „stema“ lui, dacă pot să mă exprim astfel: nervii şi sensibilitatea. Nu de mult i-am făcut o vizită şi am văzut din nou ceea ce ştiam: că omul Csíky este tot atât de vibrant ca şi cele mai bune roluri făcute de el. Cred că niciodată nu a fost un est-european „adevărat“, o maimuţă plângăreaţă care se vaită din cauza problemelor minorităţii, care desigur că l-au atins şi l-au iritat. Pe el l-a interesat teatrul, personalitatea acestei forme artistice, alternativele convieţuirii cu partenerul de scenă – dacă acesta a fost sensibil şi inteligent, nu a avut cum să găsească, la rândul lui, un partener de joc şi de joacă mai bun decât Csíky. Deşi e şi o întîmplare, nu cred că e numai întâmplare că nu a jucat în spectacolele emblematice ale lui Harag din dramele lui András Sütő, piese emblematic-minoritare, respectiv a jucat în unul singur, Cain şi Abel, în care istoria biblică a transcris problemele maghiarimii care trăieşte în România.
Nu mi-l pot imagina ca pe un star din vitrina „naţionalităţii“; mi-l pot imagina exclusiv ca pe un tragic aruncat în viaţa asta care ne provoacă şi ne stoarce, ca pe un Sisif al lui Camus, fericit contrar condiţiilor în care i-a fost dat să trăiască. Din păcate, n-am putut să-l văd în Hamlet (unul dintre izvoarele stereotipiilor părinteşti), nici în Azilul de noapte al lui Harag, dar în ambele spectacole trebuie să-şi fi dat măsura adevărată şi credibilă, al unui sensibil care trăieşte în arhetipal, aproape de imaginile din străfundul timpului.
Asta a intuit Harag cu trupa lui de atunci: că problemele comunităţii sunt legate de început şi, astfel, ele sunt universale pentru că sunt personale şi personale pentru că sunt universale. Când porneşte carul din Livada de vişini (un spectacol în care Csíky ar fi putut juca), porneşte toată omenirea spre întunericul cel dinaintea facerii lumii.
Csíky vine parcă din acest întuneric, aşa cum talentul său se hrăneşte tot de-acolo. Un întuneric din care se nasc imagini cutremurătoare şi în care se vorbeşte puţin şi grav, aşa cum a vorbit el în Neînţelegerea lui Camus, din nou un spectacol de Tompa, una dintre marile întâlniri ale unui mare regizor cu un mare actor. Sluga din acel spectacol mi s-a întipărit nu numai în minte, dar şi în simţuri, probabil şi în personalitate – tăcerea aceea teribilă şi atotştiutoare, rolul acela făcut de un om mai mult decât inteligent, mai mult decât sensibil.În Raţa sălbatică, a fumat o pipă. Am stat în studioul teatrului, la un pas de el, dar nu se vedea că ştie de mine, adică de publicul din sală. Personalitatea lui întreagă a fost axată pe pipa aceea, de parcă viaţa lui ar fi fost legată de tutun şi de fum; a fumat de parcă ar fi ştiut dinainte ce-o să se întîmple, deşi rolul nu i-ar fi permis aşa o clarviziune. Dar l-a făcut în aşa fel încît nu a schiţat niciun gest care să trădeze înţelepciunea lui: a arătat înţelepciunea fără pic de fudulie sau înfumurare. Era înconjurat de fum, nu de fumuri. Stătea şi fuma o pipă, atât – un atât însă care a devenit una dintre scenele memorabile ale teatrului „meu“.
Cred cu tărie că nu se poate altfel; se poate doar aşa cum trăieşte George Banu teatrul: într-un fel, într-un mod foarte personal, în care amintirile şi experienţele personale se împletesc cu ideile despre Livada de vişini şi astfel piesa devine a lui Banu într-o asemenea măsură cum e şi al lui Cehov. Pentru mine, Csíky nu este un „actor“ – este ceva din mine, ceva ce aş vrea să fiu, o dorinţă la care visez şi care totuşi s-a realizat cumva, gândul sensibil şi sensibilitatea gânditoare, reflexivitatea pasională. Te uiţi la chipul lui extrem de inteligent, aristocratic şi frumos şi nu poţi decide dacă e frumos pentru că e inteligent sau e frumos „şi atât“. Acest „atât“ se întoarce mereu la el, de acest „atît“ te izbeşti ori de câte ori vrei să spui ceva despre el; este ca rarele opere ale culturii umane care nu suportă explicaţia, şi de aceea trebuie explicate şi răsexplicate. Simţi mereu nevoia să te apropii de el şi simţi totodată că nu te apropii niciodată sau te apropii aşa cum te apropii de tine însuţi. Dar, în definitiv, ce este orice operă demnă de această denumire? Ce poate fi, dacă nu străduinţa vagă de a te înţelege; de a înţelege ceva din tine prin ea.
Csíky m-a ajutat să înţeleg că nu pot înţelege, dar că pot privi fumul emanat de o pipă şi pot crede că, privind, poate totuşi înţeleg ceva. N-am crezut că-nvăţ a privi vreodată şi, datorită şi lui, am învăţat.