Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

Scena londoneză văzută de Mirona Hărăbor: Ridiculusmus sau Cum să fii amuzant şi să amuzi în acelaşi timp

Scena londoneză văzută de Mirona Hărăbor: Ridiculusmus sau Cum să fii amuzant şi să amuzi în acelaşi timp

De ce scriu din nou despre ei? E o întrebare pe care a trebuit să mi-o pun după ce am găsit ultima „prestaţie” a trupei Ridiculusmus de-a dreptul enervantă. Sunt un cuplu de actori, Jon Hough (un blond scund, firav şi tăcut, care excelează în umorul sec, englezesc) şi Dave Woods (un năsos înalt, spătos şi chel care bulbuceşte de energie şi bună dispoziţie). Şi-au luat acest nume în 1992, şi de atunci încoace au produs peste 40 de spectacole de comedie, scrise şi interpretate de ei înşişi.

Personal, îi urmăresc cu entuziasm pentru că mi se pare că au teatrul în sânge.  Se potrivesc împreună de minune, precum duo-urile celebre de genul Stan şi Bran. În piesele lor, firul narativ rămâne de obicei pe planul secund; într-o dezordine epică totală, prevalează bufoneriile irezistibile. Jon şi Dave surprind prin versatilitate actoricească (în cam toate show-urile, impersonează cu uşurinţă cel puţin câte trei roluri fiecare), amuză până la… incontinenţă (a spectatorilor) şi scandalizează prin potenţialul copilăreasc de a trece din extrema geniului absolut în aceea a facilităţii de doi bani. Te pişcă pe limbă ca şampania de bună calitate, te deranjează şi, de cele mai multe ori, te conduc în zone de recepţie artistică pe care nu le-ai mai vizitat niciodată.

Iar când cad, o fac cu brio, dar şi cu o inocenţă ieşită din comun. Îi ierţi pentru că, până şi atunci, debordează de voluptatea jocului şi ascund, chiar şi în eşec, momentele de virtuozitate deplină.

 

How to be Funny (Cum să fii hazliu) datează din 2003 şi încă se mai joacă, din când în când. Îşi propune să demonteze mecanismele comediei şi încearcă o incursiune în teoriile râsului şi umorului de la Freud la Carr. În practică, este un amalgam de gaguri nesărate şi cam sub centură. Haos, vecinul de sală aţipeşte, îţi vine şi ţie fie să închizi ochii, fie să ieşi; ori, nelămurit, îţi spui că poate nu s-a ajuns la pont. 

Pe o tablă neagră de şcoală, aflată în fundalul scenei, tronează o diagramă amănunţită în care este analizat comicul. În faţă, o masă acoperită cu o cârpă neagră, un microfon, pahare cu apă şi carafa de rigoare. Trei personaje: doi tipi englezi care vorbesc, chipurile, la o conferinţă ce are loc în Italia, şi o tipă, translator în italiană. Ambii bărbaţi poartă peruci, sunt îmbrăcaţi în costume şi ţin discursuri peste măsură de plicticoase despre comedie (scuzându-se cu „În felul meu, şi eu pot fi nostim”) şi despre trupa Ridiculusmus, a cărei stagiune de retrospecive teatrale pretind că o prezintă. Montarea abundă de detalii tipice Ridiculusmus: improvizaţie, clovnerii (la un moment dat, cele trei personaje fac, pe rând, pipi în carafă, de-adevăratelea; altădată se aude un pocnet de balon spart când cineva se aşază; într-o scenă derulată cu încetinitorul, eroii se bat pe un plic pe care scrie „secretul comediei”); tras de şireturi cu publicul (năsosul Dave apare mestecând şi oferă din farfuria sa de mâncare spectatorilor din primul rând; îi cere unuia să-i împrumute un program de sală etc.); dans, muzică, râsete (pe scenă).

Într-unul dintre discursurile academice, se discută în sfârşit diagrama de pe tablă: trezirea interesului → percepţie → înţelegere → sentiment de uşurare. De aici, există două variante: apreciere → evaluare pozitivă → râs, ori non-apreciere → răspuns negativ → dezaprobare verbală sau tăcere. Remarc însă o incongruenţă între dorinţa celor de la Ridiculusmus de a arăta cât de neantrenante şi fără sens pot fi cuvântările şi eseurile despre comedie (= eveniment teatral care, implică ei, trebuie trăit pe viu), şi faptul că, din nefericire, trupa nu oferă mare lucru în loc. Mă aşteptam ca producţia să ne arate modalităţile folosite de Ridiculusmus pentru a deveni amuzanţi, că, doar, exact asta ştiu ei să facă cel mai bine, în clipele de inspiraţie. Din păcate însă, prea multă caznă fără succes şi prea multe glumiţe ieftine au opacizat rezultatul final.

Mult mai interesant este ceea ce se întâmplă în Yes, Yes, Yes (cu premiera în 1999 şi ultima reprezentaţie în 2008, cu ocazia a 15 ani de existenţă Ridiculusmus, când, întâmplător, am văzut ambele producţii). Doi nebuni la azil, îmbrăcaţi în pijamale în dungi şi tichie, care seamănă mai curând cu o uniformă de închisoare, ambii purtând ochelari cu lentile groase, de miop, vechi de când lumea şi legaţi cu elastic, îşi imaginează că sunt în India. Altfel spus, montează o piesă de teatru. Şi de data asta prisosesc gagurile (reprezentaţia începe cu Woods care apare, ca un şarpe boa, dintr-o cutie de carton, pe muzică orientală cântată la oboi de Hough, şi sparge un cub de gheaţă spunând „am spart gheaţa”) şi adresarea publicului (care este scuipat, stropit cu apă, imitat, rugat să bată la tobe sau să strige în cor diverse fraze, interpelat cu „acum urmează poanta” sau „urmează seminuditate”). Toate se leagă însă într-un mod organic şi logic. Pe de o parte, discursul incoerent al nebunilor face casă bună cu debandada de efecte comice utilizate de actori. Pe de altă parte, închipuirea bolnavă a celor doi smintiţi naşte „monştri” hazlii, iar Woods şi Hough tocmai aici excelează: un umăr scos din cămaşă şi frecat de bărbie îl transformă pe Jon într-o femeie senzuală; o pană mov la ureche şi ceva graţiozităţi aduc în faţa noastră o cucoană.

Finalul este de-a dreptul apoteotic. Woods înghesuie decorul şi pe mititelul Hough în cutia de carton de la început şi îi trage afară din scenă. Apoi, pe ecranul fixat în faţa noastră vedem filmat şi proiectat cum Jon şi Dave purced să se fugărească reciproc. Încep în holul teatrului, ies pe stradă, ajung la metrou, apoi în Trafalgar Square, apoi la Paris, New York, India. Invadează întreaga lume.

Deşi How to be Funny mi-a lăsat un gust amar şters într-o oarecare măsură de Yes, Yes, Yes, încă mai cred, cu destul de multă convingere, că Ridiculusmus deţin o frântură din ceea ce înseamnă teatru autentic: bucuria jocului, dexteritatea actoricească, umorul spontan, legătura cu publicul. Ceea ce le mai trebuie, în momentele de restrişte, este măsura. Până o învaţă, să-i mai păstrăm în vizor, pentru că merită.

 

 Mirona HĂRĂBOR

 

În imagine: Jon Hough și Dave Woods în spectacolul Yes, Yes, Yes.