Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

Scena londoneză văzută de Mirona Hărăbor: Peter Brook sau măsura ca o adiere de vânt

Scena londoneză văzută de Mirona Hărăbor: Peter Brook sau măsura ca o adiere de vânt

 

Trăim într-un veac al suprastimulării. Buzunarele, liberul arbitru, simţurile omului contemporan sunt „gâdilate” într-un asemenea hal, încât el se transformă în victima perpetuă a lipsei de măsură care-i bate în ochi, zi şi noapte, precum un bec orbitor, pe care nimeni şi nimic nu-l poate stinge vreodată. Prea mult zgomot, prea mult praf, prea mulţi oameni, prea multe fuste roşii (oare pe care să mi-o cumpăr?), prea multe cărţi/spectacole de teatru (o să apuc vreodată să le citesc/ văd pe toate?), prea mulţi aditivi în mâncare, prea mult plastic, prea multe reclame care încearcă să te convingă de ceva, prea multe culori, prea mult consumerism, prea multă mass-media, politică, depravare etc., etc., etc.

Rezultatul: nu am suficient bani, timp, energie să le cuprind, să le resping, să le fac faţă la toate. Unde să mă refugiez? Omul, săracul, oboseşte şi clachează. Încetează să fie activ în propria viaţă, să-şi folosească resursele avute la dispoziţie. Devine pasiv, spectator al surplusului care-l copleşeşte. Din creator, ajunge îngurgitator. Ştiaţi că, în Marea Britanie, 24% dintre copiii sub 4 ani trăiesc cu un televizor în carmera în care dorm? Imaginaţia şi pofta de joacă (citeşte „de activitate”) sunt drenate din cotloanele creierului uman de la o vârstă atât de mică! Aşadar, ce fac unii? Aleg minimalismul. Se dezintoxică. Elimină tot: televizor, garderobă complicată, supermarketuri, carne-lapte-ouă, oraşe, maşini, vecini şi se mută în natură (uneori tare sălbatică), călătoresc cu bicicleta sau piciorul, îşi cresc mâncarea (majoritar vegerian-vegană) în propria grădină şi îşi educă odraslele acasă.

Copiii lor, că veni vorba, nu se amuză cu obiecte în miniatură ale lucrurilor maturilor (adică minitelefoane, miniaspiratoare, minioameni, minimaşini, strident colorate şi fabricate din PVC). Îşi trec timpul născocind tot ce le trece prin cap din bucăţi de material, crenguţe, beţigaşe, cuburi de lemn, pânză. Nu privesc poveşti întâmplându-se în faţa lor, ci inventează istorii ei înşişi. Jucăriile lor sunt un fel de recuzită fără forme şi culori clare, sunt instrumente gata să fie puse în funcţie, nu produse cu scop clar, mură-n gură, ştiţi cum sunt unele vase de bucătărie pe care scrie ce trebuie să pui în ele, „Zahăr”, „Făină”, „Orez”. Aici ajungem, în sfârşit, la Brook.

Criticii englezi s-au cam plictisit de Peter Brook. Pur şi simplu, îl consideră desuet, sclerozat (doar are 85 de ani), ori blocat în neinteresant. Cel mai recent spectacol care a venit la Londra, 11 or 12 (11 sau 12), dramatizat de Brook şi Marie-Hélène Estienne după Amadou Hampaté Bâ, made in Bouffes du Nord (bineînţeles), dar jucat în engleză, a primit acelaşi tratament. E drept, Marele Regizor se încăpăţânează să ne comunice acelaşi lucru, iară şi iară. „De ce-ţi trebuie un pahar colorat şi înecat în decoraţiuni, când apa e mai limpede într-un pahar transparent?”, a spus el la o întâlnire cu publicul acum câţiva ani. Nu mai contează (vorba vine) despre ce băsmeşte textul, mesajul e neschimbat: la o parte cu decorul care reproduce viaţa reală, la o parte cu minciunitul publicului, rostind replicile cu spatele la el, ca într-o cutie etanşă; actorii, europeni şi africani, în picioarele goale şi îmbrăcaţi neutru, i se uită spectatorului în ochi şi îi povestesc, cu de-amănuntul ce şi cum se petrece. Scena e acoperită cu o pânză portocalie (culoare pe care am mai văzut-o şi în Costumul lui Brook, în 2002), iar pe scândurile care se iţesc împrejurul pânzei se lăfăie un strat subţire de nisip. Vreo trei butuci stilizaţi, pe rotiţe, sunt pe post de scaune, copaci şi altele. Într-un colţ al scenei, în faţă, un muzicant japonez, Toshi Tsuchitori, înconjurat de instrumente tradiţionale, acompaniază faptele, uneori şi cu glasul, cu atâta măiestrie încât devine un (foarte discret) spectacol în sine.

Zic, vorba vine că povestea nu contează. Şi aici, Sir Peter ne serveşte cam tot în ce crede el de mulţi ani: un melanj inegal de politic, social, religios şi general uman. De data asta, într-un Mali interbelic, ocupat de francezi, în timpul unei slujbe musulmane, congregaţia spune o rugăciune de 12 ori în loc de 11, dintr-o greşeală a preotului, nevinovată, apolitică, involuntară şi care trece neobservată la început. De aici, se crează o diviziune, care capătă în timp dimensiuni uriaşe; treptat, se formează două grupuri, unul care rosteşte rugăciunile de 11 ori, altul care le spune de 12 ori. Francezii preferă gruparea celor 12 rugăciuni, mai puternică, şi îi socotesc pe ceilalţi prea slabi, recalcitranţi. În acest peisaj conflictual, vieţuiesc doi lideri religioşi ca şi preotul care greşise odinioară: unul dintre ei este Tierno Bokar (personajul principal al cărţii lui Hampaté Bâ, Viaţa şi învăţătura lui Tierno Bokar: înţeleptul din Bandiagara, care stă la baza piesei), celălalt – Chérif Hamallah, jucaţi de doi actori palestinieni. Ambii, fiecare adept iniţial al celuilalt grup, găsesc că toleranţa e cheia şi nu îndărătnicia, lupta mânioasă pentru o idee nesemnificativă. Prietenia dintre ei se bazează tocmai pe aceste valori care le provoacă persecuţia, dar le aduc şi adepţi fideli. Întâlnirile dintre ei, şi cu discipolii, sunt punctate de pilde pe jumătate hazlii, pe jumătate lăsând de gândit. De exemplu, nişte fluturi sunt fascinaţi de o flacără anume. Nu o pot atinge, e prea fierbinte. Unul se aventurează şi moare. „A înţeles. Dar el singur ştie ce!”, spune şeful fluturilor.

Aşa este, acest gen de teatru nu mai este neapărat trendy, dar Brook nu asta vrea. Şocarea sau înghiontirea prin diverse mijloace a publicului nu pare a face parte din scopurile lui principale. Noi, cei din sală, cu simţurile încordate la maxim de lumea dementă în care trăim, unde nu ai timp sau tihnă să-ţi aduni gândurile (Cioran spune, de altfel, că fără televizor, liniştea ne-ar înnebuni), rămânem uşor descumpăniţi. Ioc multimedia teatrală, captatio benevolentiae, sau mai ştiu eu ce trucuri – rămân doar nişte personaje care rostesc o poveste într-un spaţiu vag monoton. Se spală pe picioare cu apă imaginară, prefac o cârpă stacojie într-un ecran scund, ţinut de de ambele capete de doi actori în şezut cărora li se văd doar torsurile şi capetele. A!, e o barcă, se mişcă pe nişte valuri, şi ele văzute numai de ochii minţii noastre. Lumina blândă, galbenă, a „lunii” se potopeşte din tavan, iar cei doi încep să cânte cu voce scăzută, simplu, penetrant, într-o limbă africană. Altădată, de fapt de vreo două ori, actorii bărbaţi se transformă în personaje feminine prin aplicatul unui batic, sau schimbarea vocii şi a mimicii. Plicticos, oare? Sigur, ritmul curge lent, cam tarkovskian dar, când bunica evoca ilene cosânzene şi feţi frumoşi la gura sobei, cum o fi fost? Producţia nu te face să râzi excesiv şi nici nu-ţi provoacă hohote de plâns. O măsură răcoroasă transpare, însă, de la cap la coadă.

Cred că Peter Brook este în continuare un exemplu de urmat şi urmărit. Ce ne trebuie să ne aglomerăm mintea şi inima? Hai mai bine să luăm o gură de aer proaspăt.

În iunie 2010, Brook va avea, la Bouffes du Nord, premiera cu Warum, Warum (De ce, de ce), unde Miriam Goldschmidt joacă o actriţă care pune întrebări despre teatru şi rolul său, folosind texte ale unor regizori ai secolului 20, precum Artaud, Meyerhold, Edward Gordon Craig şi Shakespeare. A nu se uita că, începând cu 2008, Brook este în curs de predare a Bouffes du Nord lui Olivier Mantei and Olivier Poubelle, care vor face din împletirea muzicii cu teatrul un şi mai pregnant aspect al identităţii viitoare a instituţiei. Aşadar, fiţi pe recepţie.

 

                                                                      Mirona HĂRĂBOR

 

În imagine: actorul Tunji Lucas