Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

Saviana STĂNESCU: „Nu pot trăi fără teatru“, interviu de Mirela Sandu

Saviana STĂNESCU: „Nu pot trăi fără teatru“, interviu de Mirela Sandu Mirela Sandu: Cum a început proiectul cu Teatrul „Odeon“?

Saviana STĂNESCU: Cu doamna Dorina Lazăr şi cu Tamara Susoi mă cunoşteam din perioada în care lucram şi trăiam în România. Când am terminat studiile pe care le-am făcut în Statele Unite, dezvoltasem deja câteva proiecte cu Teatrul „Lark“. În 2005 am primit o bursă pe doi ani de la Theater Communications Group, intitulată „New Generations Leadership“. Era un mod prin care Teatrul „Lark“ stabilea prin mine relaţii internaţionale. Prin acea bursă, vreme de doi ani, am fost Director de Programe Internaţionale şi am pus bazele câtorva schimburi: cu Mexic, Olanda şi, bineînţeles, cu România. Aşa l-am adus în România, în 2005, pe John Clinton Eisner, directorul Teatrului „Lark“, l-am prezentat mai multor oameni de teatru şi am încercat să stabilim mai multe parteneriate. Deschise unui astfel de parteneriat au fost Teatrele „Odeon“ şi Naţional din Târgu Mureş. Am continuat aceste schimburi culturale cu cele două instituţii partenere: cu Teatrul „Odeon“, prin organizarea unor spectacole-lectură cu piese ale unor dramaturgi americani importanţi, iar cu Teatrul Naţional din Târgu Mureş, prin implementarea unor ateliere de traducere (în română şi maghiară) şi scriere dramatică, în cadrul taberei de dramaturgie „Transylvania Playwriting Camp“. În cadrul atelierelor de la Târgu Mureş a fost tradusă, din engleză, şi piesa mea, Aliens with Extraordinary Skills, de către un grup de studenţi coordonat de Iulia Popovici. Într-un fel, proiectul de acum cu Teatrul „Odeon“ a pornit şi ca urmare a acestor colaborări reuşite. Cum nu aveam altă piesă tradusă în română, am propus Aliens with Extraordinary Skills. Titlul în engleză este un nume de viză pentru SUA, iar „aliens“ înseamnă şi străini, şi imigranţi, şi extratereştri. Era imposibil să redăm toate aceste sensuri în limba română. După mai multe discuţii cu echipa de la Odeon, am hotărât ca versiunea în română să se numească Viză de clown. Dorinei Lazăr i-a plăcut şi m-a întrebat ce regizor cred eu că ar fi mai potrivit. La începutul carierei mele dramaturgice, în România, am lucrat cu Radu Afrim, pe care îl admir foarte mult: e un regizor original, de mare calibru. De data aceasta însă nu ni s-au potrivit programele şi interesele estetice/stilistice, aşa că l-am propus pe tânărul regizor Alex Mihail, care a studiat în SUA, la Yale.

M.S.: Pe Alex Mihail cum l-aţi cunoscut?

S.S.: Ne-am întâlnit la New York, unde voia să ştie mai multe despre viza pentru artişti cu abilităţi extraordinare, pe care dorea să o obţină la terminarea studiilor. Atunci i-am spus că am şi o piesă pe această temă şi i-am dat-o să o citească. A rezonat cu textul şi cu subiectul, iar eu am realizat că el este regizorul cu care pot lucra, din toate punctele de vedere. Pentru că înţelege şi realitatea românească, şi pe cea americană; şi, în plus, cunoaşte modul în care dramaturgul, regizorul şi actorii pot lucra împreună. Am simţit că suntem pe aceeaşi lungime de undă şi iată că nu m-am înşelat. I-am propus doamnei Dorina Lazăr să monteze el piesa, şi, pentru că Alex mai regizase la „Odeon“ (Blifat de Gabriel Pintilei) şi îl apreciau, s-a produs o întâlnire fericită. Bazele proiectului s-au pus prin e-mail. De aceea, am un mare respect pentru doamna Dorina Lazăr şi intuiţiile ei, pentru felul în care îşi asumă riscuri şi se luptă pentru ceva în care crede sau simte că va avea impact.

M.S.: De ce piesele dumneavoastră nu sunt traduse şi în limba română?

S.S.: Din păcate, nu am avut timp şi nu m-am mobilizat să îmi traduc piesele. Locuind şi lucrând în Statele Unite, m-am mutat… în altă limbă. Tot efortul meu – de treisprezece ani, de când sunt acolo – a fost să locuiesc limba engleză şi să scriu în limba engleză. Mi-au trebuit câţiva ani până să simt subtilităţile limbii engleze şi chiar să inovez. Paradoxal, acum, oamenii de teatru americani şi unii critici spun că piesele mele americane sunt de personaj şi de limbaj. Mă joc foartemult cu limbajul, pentru că acesta a fost instrumentul meu acolo. Şi, într-un fel, emigrarea mea s-a produs în limba engleză, în primul rând.

M.S.: Este pentru prima oară când lucraţi în felul acesta în România?

S.S.: Am mai lucrat aşa, în cadrul schimburilor cu Teatrul „Lark“. Într-un fel, am arătat modul în care lucrăm în America la dezvoltarea unei piese. Dar lucrul acesta l-am făcut întotdeauna în cadrul unor ateliere sau pentru spectacolele-lectură. Pentru mine, şi cred că şi pentru Alex, a fost prima dată când am lucrat aşa în România: cu dramaturgul la repetiţii, la lucrul cu actorii. A trebuit să fiu prezentă, cu atât mai mult cu cât trebuia să fixez şi versiunea în română, să o adaptez la personalităţile actorilor, pentru ca textul să aibă impact şi aici. În repetiţii am discutat personajele cu interpreţii, am schimbat nişte replici, i-am lăsat şi pe ei să vină cu propuneri… A fost un proces de lucru organic. A fost intens, iar la final s-a văzut că am lucrat împreună, ca o echipă. S-a mers în adâncimea lucrurilor. Actorii au venit cu propuneri şi am hotărât împreună care este calea cea mai bună pentru personaje. Anumite monologuri le-am rescris. Pentru Marius Damian, de exemplu, aveam un cântecel în engleză, care nu avea niciun sens în română. Am lucrat împreună momentul, şi Marius şi-a făcut propriul cântecel.

M.S.: Ce credeţi că ar aduce nou teatrului românesc acest mod de lucru?

S.S.: Acest mod de a face teatru dă o anumită organicitate spectacolului de text nou. Teatrul este o muncă de echipă. Din asta nu aş vrea să se înţeleagă că scriem textul împreună. Este important ca, în procesul de căutare a modului în care se pune în scenă o piesă, să existe loc pentru această colaborare organică, în care dramaturgul mai face schimbări, în funcţie de personaje şi de actori. Încercăm cu toţii ca spectacolul şi traiectoria dramatică, esenţa personajelor şi carnalitatea lor, să fie cât mai clare şi pregnante.

M.S.: Cum se lucrează propriu-zis, în America, la un spectacol de acest tip?

S.S.: Acolo nu se întâmplă ca dramaturgul să nu fie prezent la repetiţii, până la fixarea textului şi până la premieră. Abia apoi, dacă spectacolul a avut cronici bune, editurile de marcă propun publicarea piesei, iar punerile în scenă ulterioare respectă această versiune, fără să mai fie nevoie de dramaturg. La „Lark Play Development Center“, în timpul repetiţiilor, dramaturgii vin cu scene noi şi le citesc împreună cu actorii. Nu întotdeauna acel actor care a citit primul rolul ajunge să joace la premieră. Câteodată, producătorii îl aduc pe parcurs pe un altul, mai faimos.

Totuşi, actorii se bat să participe la proiectele de dezvoltare ale pieselor, pentru că astfel au şansa de a duce rolul până la capăt. De aceea, avem tot timpul, la aceste ateliere, actori foarte buni, câteodată de Broadway. Vin să citească prima scenă, primul monolog scris, pentru că… nu se ştie niciodată. Dacă lucrurile funcţionează organic, dramaturgul ajunge să scrie piesa pentru actorul acela.

M.S.: Care este diferenţa, din punctul dumneavoastră de vedere, dintre actorii români şi cei americani?

S.S.: La Teatrul Odeon am avut norocul unei distribuţii extraordinare, cu actori extrem de creativi şi buni. La început, a existat un soi de neîncredere faţă de acest tip de proces. Dar, încetul cu încetul, căutându-şi personajele, actorii au realizat că acest mod de a discuta motivaţiile şi de a căuta împreună îi ajută pe toţi. S-a simţit acel moment când actorul şi-a găsit personajul. Deci, până la urmă, cred că nu sunt aşa de mari diferenţe. Actorii români mi se par – cei de la „Odeon“ în particular – foarte creativi şi cu poftă de joc. Aduc nişte lucruri extraordinare în termeni de teatralitate, pe care, poate, cei americani nu le aduc. În schimb, actorii americani au o anumită precizie pe replică şi pe intenţie dramatică. Acolo se lucrează atât de mult cu texte noi, încât actorii buni sunt antrenaţi să găsească în text fiecare intenţie/motivaţie dramatică şi să o nuanţeze. Şi fac aşa chiar de la prima lectură.

Dar nu aş vrea să fac comparaţii. Actorii români mi se par mult mai plini de viaţă şi de o energie creatoare pe care nu întotdeauna o găseşti la cei americani. De exemplu, personajele din Viză de clown sunt extrem de vii şi frumoase.

M.S.: Ce credeţi că ar trebui să facă dramaturgii din România pentru a dezvolta mai mult zona aceasta de teatru nou?

S.S.: La New York se montează atât de mult teatru contemporan pentru că toată industria teatrală este orientată în direcţia textului nou. Se observă imediat, încă din şcoală, apariţia unui dramaturg promiţător. Directorii şi agenţii artistici merg să vadă ce piesă nouă s-a scris într-un masterat de dramaturgie şi caută să o dezvolte în continuare. Este cultura textului nou, care, din păcate, aici în România nu există. Totuşi, cred că, în ultimii zece ani, lucrurile s-au schimbat foarte mult în bine.

Când am început ca dramaturg, în România nu existau programe de scriere dramatică. A trebuit să merg să studiez dramaturgie în Germania, la International Summer Theatre Academy. Acum, există şi aici masterate de scriere dramatică şi sunt teatre independente care montează texte contemporane. În plus, cred că ar trebui să existe (şi eu aş veni să-l creez/conduc, dacă mi s-ar propune) un teatru de text nou, combinat cu un centru de dezvoltare de piese noi. O sală dedicată strict dezvoltării de piese noi. Atunci va apărea în România o şcoală solidă de dramaturgie. Asta va diversifica oferta dramaturgică, iar scriitori cu diverse teme şi moduri de abordare estetică vor avea ocazia să scrie şi să îşi dezvolte piesele.

Cea mai bună dezvoltare a unei piese se face atunci când se lucrează efectiv la scenă. Atunci, dramaturgul se mobilizează mult mai bine, are teatralitatea spectacolului în minte şi scrie în funcţie de actori. Dramaturgul, de la Shakespeare încoace, este parte integrantă a procesului scenic.

M.S.: Cum a început cariera dumneavoastră de dramaturg?

S.S.: Am început ca poetă, dar poemele mele aveau personaje. Poemele din Sfaturi pentru gospodine şi muze au început să fie jucate în teatre underground. Proscrisa este, de fapt, un poem scenic. S-a montat la Teatrul Dramatic din Galaţi, de către Vasile Nedelcu, şi apoi a fost tradusă în engleză şi franceză. În anul 1998, când era Campionatul Mondial de Fotbal la Paris, Teatrul „Gérard Philipe“ din Saint-Denis a organizat un festival, în care au selectat dramaturgi din ţările calificate la Campionat. România se calificase şi ea. Am primit un telefon din Paris, prin care mi se spunea că piesa mea, Proscrisa, a fost selectată şi că sunt invitată timp de zece zile la Paris, pentru producerea ei. Aşa a început cariera mea internaţională: cu un poem dramatic. Acolo mă numeau dramaturg, iar eu mă credeam poetă! Producţia a ieşit foarte bine. Băieţii au pierdut calificările la fotbal, iar ziarele scriau: „Saviana este încă în competiţie.“ Unii critici m-au numit „poetesa-dramaturg hard a sfârşitului de mileniu“. În 1999 m-am dus în Germania şi am scris în engleză începutul primei mele piese, Numărătoarea inversă. Când m-am întors, aveam o piesă de un act, care a fost montată de Theo Herghelegiu la Teatrul ACT şi de Radu Afrim (în cadrul proiectului „Context europa“, Theater des Augenblicks, Viena) sub titlul Black Milk. Această piesă s-a publicat şi la Paris, şi încă se mai joacă. Apoi am scris Apocalipsa gonflabilă, care a luat Premiul UNITER pentru cea mai bună piesă a anului 2000. În 2001 am plecat în America, cu o Bursă „Fulbright“. Apoi, am făcut un masterat în „Performance Studies“, altul în „Dramatic Writing“, am lucrat cu Richard Schechner, şi au venit şi alte colaborări. Aşa au trecut treisprezece ani... După ce, în tot acest timp, m-am concentrat exclusiv pe cariera americană, acum simt nevoia să mă întorc în Europa. Mă bucur că am revenit în România cu Viză de clown. Simt că acum este momentul potrivit să reintegrez identitatea mea europeană/ românească, pentru că în America m-am stabilizat, estetic vorbind.

M.S.: În ce fel v-a schimbat experienţa americană, uman şi profesional?

S.S.: Am devenit un pic mai pragmatică. Înainte eludam complet zona „materialului“. Eram cu capul în nori – în norii artistici ai inovaţiei estetico-poetice. America, şi mai ales New York-ul, te forţează la un anume pragmatism. Este vorba de ziua de mâine, de supravieţuire, de chiriile uriaşe şi, în general, de viaţa grea de acolo. Chiar şi cei care au foarte mulţi bani vorbesc în termenii aceştia. Este o cultură a profitului, care mie – un produs al comunismului – îmi era cu totul străină. Am făcut eforturi uriaşe să mă adaptez. Veneam din boema de la Muzeul Literaturii, unde se stătea ore întregi în faţa unei beri şi se făcea filosofie. Într-un capitalism feroce cum este cel american, fiecare om are în permanenţă dorinţa să profite de oportunitate, să obţină ce vrea, să progreseze, să facă bani. E o lume total diferită şi un mod de gândire cu care eu nu eram obişnuită. Sunt artişti din Estul Europei care nu fac faţă acestui tip de gândire şi se întorc în ţările lor. În Europa, deşi sunt atâtea lipsuri, există un anumit lux emoţional. Se simte un soi de relaxare, care te îmbie la creaţie.

M.S.: Cum este profesoara Saviana Stănescu?

S.S.: Profesoratul are şi el zona lui performativă. Îmi place să predau, deşi e epuizant un an academic cu foarte multe cursuri. Pun mult suflet în ceea ce fac. Studenţii sunt foarte deschişi, iar la cursurile de scriere dramatică fac tot ce pot ca să le facilitez dezvoltarea propriului talent, îi împing să îşi găsească propria voce. Investesc foarte multă energie, şi ei simt asta. De aceea vor să vină atât de mulţi la cursurile mele. Eu cred că educaţia înseamnă şi plăcerea de a învăţa. Prefer cursurile gen seminar, în care împărtăşeşti ceea ce ştii, inspiri oamenii, îi faci să gândească, să pună întrebări, să dea ce au mai bun în ei. Vreau să văd la studenţii mei procesul de gândire şi cum au ajuns la o anumită concluzie.

M.S.: Mergeţi mult la teatru?

S.S.: Mi-am dat seama că nu pot trăi fără teatru. De aceea, pentru mine New York-ul este oraşul potrivit. Sunt atât de multe lucruri de văzut! Dacă nu merg la teatru câteva zile, mă resimt. Iar în New York întotdeauna este ceva nou. Sunt invitată tot impul la spectacolele colegilor mei dramaturgi, sau în cele în care sunt distribuiţi actori care au jucat în piesele mele, la spectacolele unor regizori cu care am lucrat. Ne susţinem unii pe alţii. E o comunitate teatrală. Fiecare merge să vadă ce a făcut celălalt şi să îl încurajeze. Şi totul în mod pozitiv, fără observaţii deplasate. Există o anumită energie a textului nou, a noului spectacol, şi tot oraşul trăieşte din acest nou teatral. Culmea este că dramaturgii sunt cei care merg cel mai puţin la teatru. În schimb, actorii şi regizorii sunt tot timpul prezenţi. Eu mă consider în primul rând om de teatru. Am nevoie să mă duc şi la spectacole experimentale, şi la dans, la producţii cu sau fără text. Nu sunt genul care scrie sau vede numai un anumit tip de teatru. Scriu şi pentru teatru-dans, şi multi-media, şi site-specific etc. Cred că azi trebuie să fi m deschişi spre cât mai multezone artistice. Interdisciplinaritatea e un mod de viaţă. În lumea teatrală americană există o energie uluitoare de a crea în permanenţă lucruri noi, pe care nu am mai întâlnit-o nicăieri. Practic, noi nu avem niciodată vacanţă.

M.S.: Ce proiecte aveţi pentru următoarea perioadă?

S.S.: În perioada 14–25 august s-a jucat, în premieră, piesa Useless, la IRT Theater din Manhattan. Apoi, la sfârşitul lunii august încep cursurile. Pe nouă noiembrie vom prezenta o primă fază a unui proiect realizat de o echipă internaţională, despre căderea zidului Berlinului. Am dus ideea şi către alte ziduri care s-au mai ridicat sau au căzut între timp. Regizorul Simon Hanukai, a studiat în America, dar este de origine din Azerbajan. În România, tot în luna noiembrie, Andrei Măjeri va monta Useless (Organic), la Teatrul Naţional din Bucureşti, ca parte a programului 9G. Lucrez cu o regizoare de film la o transpunere a piesei Aliens with Extraordinary Skills. Regizoarea se numeşte Shira-Lee Shalit şi a imigrat din Africa de Sud. Am făcut împreună primul draft de scenariu şi, dacă lucrurile merg bine, în ianuarie vom avea un fel de primă lectură pentru producători. În afară de asta, la cererea unor actori, scriu texte special pentru ei. Aşa cum a fost şi Polanski Polanski... Piesele mele se mai montează la Paris şi în Mexic. Aş vrea ca piesele mele americane să înceapă să fi e cunoscute în România şi în Europa.

M.S.: De unde vă luaţi energia pentru a face toate aceste lucruri?

S.S.: Sunt de la natură o fiinţă plină de energie, dar uneori am nevoie de ore, chiar zile de singurătate. Aşa îmi reîncarc bateriile. În general, lumea vede doar o anumită faţetă a mea. Sunt ca personajele mele Nadia şi Lupita, din Viză de Clown: o parte din mine e plină de energie şi hotărâtă, precum Lupita, dar sunt şi Nadia, idealistă şi naivă. (Ea se vede mai puţin în interacţiunea cu ceilalţi oameni.) New York-ul e dur, dar frumos: te trânteşte şi te ridică. Aşa şi eu: mă ridic de fiecare dată şi încerc să merg mai departe. Deşi uneori mă simt ca în piesa Singurătatea alergătorului de cursă lungă...

 

Teatrul azi nr. 10-11-12/2014