Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

Olivia Grecea: „Regizorul, chiar dacă e tânăr şi la început, trebuie creditat”

Olivia Grecea: „Regizorul, chiar dacă e tânăr şi la început, trebuie creditat”

Olivia Grecea a studiat teatrologia și regia la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj şi la Université Paris III Sorbonne Nouvelle, Paris. Și-a susținut licența cu spectacolul Alergătorul de Mattias Andersson, la Teatrul Naţional Timişoara, unde va reveni în această stagiune pentru a monta Paganini nu mai locuieşte aici de Carmen Dominte, textul câştigător al Concursului Naţional de Dramaturgie. Urmează să pună în scenă, la Uzina cu teatru a Teatrului Naţional din Iaşi, un text contemporan german, proiectul cu care a câştigat concursul de debut în regie organizat de această instituție în 2013. Își pregătește teza de doctorat (la Universitatea Babeș-Bolyai), tema de cercetare fiind conceptul de devised theatre în relație cu teatrul politic.

Am reîntâlnit-o la începutul verii, cu ocazia programului Noul val – chip de regizor lansat anul acesta de Festivalul de Teatru de la Ploiești. Aflând, la scurt timp, că urma să ia parte, pentru trei săptămâni (7–26 iulie), la „laboratorul” celebrului Lincoln Center Theater din New York, mi s-a părut interesantă (din motivele schițate mai jos) o discuție despre acest program de studiu intensiv al regiei, conceput ca „forum interactiv” menit să genereze colaborări pe termen lung între artiștii participanți. Creat în urmă cu două decenii, LCT Directors Lab a dat naștere, între timp, unor structuri similare la Chicago, Los Angeles și Toronto, fiecare cu zeci de participanți anual. Sutele de candidaturi din lumea întreagă (studiile universitare în domeniu nu sunt o condiție la înscriere) îi dovedesc adecvarea la exigențele profesiei, formatul actual reușind să îmbine practica și abordările teoretice. Dacă absența unui program intensiv de specializare pentru regizori a părut cândva normală într-o cultură teatrală centrată pe figura dramaturgului, la noi, unde regizorul a fost și este încă „vioara întâi”, e greu de înțeles lipsa de interes a mediului teatral pentru parcursul profesional al absolvenților de regie. E drept că, de la o vreme, începe să se facă simțită și aici nevoia creditării lor ca artiști (creatori) în toată puterea cuvântului, nu doar ca ocupanți temporari ai posturilor de regizori tehnici sau asistenți de regie. Am în vedere concursul de proiecte „9 G la TNB”, care oferă celor până în 35 de ani șansa unei producții în cel mai mare teatru al țării, alte două-trei concursuri de debut organizate, de bine, de rău, de teatrele din țară, sau amintitul „Noul val – chip de regizor”, program necompetitiv care pune accent pe promovarea noilor nume și pe consolidarea comunității artistice. E mult? E puțin? Cred că experiența descrisă de Olivia Grecea ne-ar putea ajuta să evaluăm mai bine situația actuală. (Andreea Dumitru)

Andreea Dumitru: Ai urmat două facultăți (teatrologie și regie), acum ești doctorandă, ai făcut asistență (la spectacole semnate de Radu Afrim, Marc Bogaerts), ai participat la mai multe workshopuri, între timp, ți-ai găsit cumva locul în „sistem”. De ce aveai nevoie, în acest moment, de un nou program de studii?

Olivia Grecea: Am avut, cred, nevoie de experienţa unui spaţiu şi sistem diferite de cel european, pe care îl cunosc mai bine, fără să-mi imaginez că schimbul intercultural va fi atât de puternic cu participanţii din afara SUA. În plus, cred în nevoia de a-ţi crea experienţe şi de a căuta experienţe la orice vârstă. Printre participanţii la Directors Lab erau şi regizori trecuți de 40 de ani, pentru care prioritatea momentului era de a acumula noi experienţe. Mulţi făcuseră film sau lucrau ca producători, actori, dansatori, dar îşi făceau timp să se retragă aici ca să reflecteze activ la ce înseamnă să fii regizor de teatru.

A.D.: Cum ai aflat de LCT Directors Lab, cum ai fost selectată? Și care crezi că au fost atuurile tale (din câte mi-am putut da seama, participanți din România nici n-au prea avut de-a lungul anilor)?

O.G.: Am aflat accidental, căutând informaţii despre o companie americană, în 2013, după ce deadline-ul pentru anul respectiv trecuse deja. În 2014 am găsit din nou evenimentul, cu câteva zile înainte de deadline, şi am aplicat completând in one sitting, spontan şi sincer, un chestionar formulat accesibil, la care aplicanţii erau încurajaţi să răspundă cât mai detaliat şi concret. Cred că a contat că am răspuns tranşant şi sincer, fără să idealizez experienţa mea de practician sau spectator, şi că am lansat  întrebări relevante pentru tema atelierului.

Din România a participat acum câţiva ani Ana Mărgineanu, care a cunoscut-o pe colaboratoarea ei actuală, Tamilla Woodard, chiar la Directors Lab. Am văzut un spectacol al companiei lor, PopUp Theatrics, în timp ce eram la New York. Spectacolul se numeşte Broken City şi este un parcurs imersiv, intim şi seducător, pe care îl recomand.

A.D.: LCT Directors Lab lansează, în fiecare an, o altă temă. Te interesa în mod special tema acestei ediții? Ce proiect ai propus tu?

O.G.: În 2014 a fost vorba despre public, o temă foarte actuală pentru mine. În aplicaţie se cerea textul unei piese relevante pentru temă şi trei proiecte de posibile spectacole, care să dea o idee despre ce ne interesează. Am propus Sarah Kane – Crave, pentru că scriitura, temele, universul lui Sarah Kane pot fi explorate regizoral în formule care să regândească raportul cu publicul, să îl problematizeze. Cele trei proiecte ideale au fost: un one-woman show construit ca instalaţie performativă, un proiect devised pe tema tinerei generaţii în derivă în contextul socio-economic românesc contemporan, şi un spectacol bazat pe un text postdramatic (texte germane sau britanice) în care să folosesc procese devised în lucrul cu actorii, chiar dacă aveam structura unui text dramatic preexistent.

A.D.: Numărul de participanți la Directors Lab (peste 70) mi se pare foarte mare chiar și pentru un atelier de trei săptămâni. Cum arăta o zi de lucru?

O.G.: Da, eram mulţi, şi asta a fost uşor frustrant de la început până la final. Prima şi a doua săptămână au avut un program similar: dimineaţa, speakeri invitaţi ţineau o conferinţă pe un subiect tangenţial temei (ne-au vorbit: un director de programe educaţionale pentru tineret, un regizor de teatru şi operă, un scenograf, house manager-ii Lincoln Center Theater, un profesor universitar şi alţii), după-amiaza aveam shared sessions în formule restrânse, de 15–20 de oameni, susţinute de participanţi, seara vedeam un spectacol fie într-unul dintre cele trei spaţii de care dispune Lincoln Center Theater, fie în alte teatre; în plus, organizatorii au invitat spectacole pe care doreau să le vedem, jucate special pentru noi. Am mai avut, după o săptămână de workshop, un exerciţiu – numit Who are We? – în care fiecare participant se prezenta într-un minut, şi întâlniri în grupe de lucru tematic, de câte șapte.

Fiecare grupă discuta o subtemă a temei „publicul”, iar în ultima săptămână, toate au prezentat, în diverse formule, punctele nodale ale discuţiilor lor. Tema grupului din care făceam parte era teatrul interactiv. Noi am propus un experiment de negociere liberă a convenţiilor de comunicare (pentru că, fiind atât de mulţi, comunicarea devenise o problemă: moderatorul unei discuţii alegea cine urma să ia cuvântul, în funcţie de cine se anunţa ridicând mâna, ceea ce uneori devenea frustrant). Abordarea noastră era conceptuală. Am construit din scaune două cercuri concentrice, l-am ocupat pe cel interior și, după o discuţie performativă inițiată de grupul nostru („performativă”, pentru că ne asumam că suntem priviți), am eliberat scaunele şi le-am dat și celorlalți şansa să vorbească, să lărgească spaţiul de comunicare şi, mai ales, să se asculte. Practic, îi invitam să construiască regulile comunicării. Şi a funcţionat, au devenit atenţi la spaţiu, la partenerii de comunicare, au devenit responsabili de cadru şi au început să formuleze întrebări şi metaîntrebări despre situaţia de comunicare în care se aflau.

În plus, două zile din prima săptămână au fost alocate unor sesiuni internaţionale, în care participanţii străini prezentau teatrul din ţările lor de provenienţă, folosind inclusiv multimedia. După fiecare prezentare, exista întotdeauna un interval de timp generos acordat întrebărilor, principiul fundamental fiind că învăţăm unii de la alţii prin punerea în comun a experienţelor şi a perspectivelor noastre.

A.D.: Am văzut pe situl Directors Lab că erau prevăzute și o serie de întâlniri cu dramaturgi foarte cunoscuți...

O.G.: Întâlnirile cu dramaturgii n-au mai avut loc, din lipsă de timp şi din cauza indisponibilităţii lor. Programul anunţat e orientativ, organizatorii îşi asumă faptul că el va fi definitivat cu câteva ore înainte de începerea workshopului. Am văzut, însă, un spectacol pe un text al lui Stephen Adly Guirgis (într-o seară liberă, împreună cu câţiva participanţi, la recomandarea unuia dintre ei). Pe viitor, ne vom transmite online informaţii legate de texte, spectacole, creatori, pentru că am format o microcomunitate foarte specială, care va continua să existe, fie şi în spaţiul virtual.

A.D.: În concluzie, te-ai integrat ușor? Ai avut vreun „șoc”? Care au fost cele mai profitabile experiențe, din punctul tău de vedere? Care ar fi diferențele majore între abordarea profesiei de regizor la noi și în alte spații culturale?

O.G.: Am avut un şoc la nivel de background şi sistem. Pe măsură ce aflam detalii despre sistemele teatrale ale altor ţări, mă simţeam marginală şi defavorizată. De exemplu: în Argentina, repetiţiile pentru un spectacol independent durează peste un an, interval în care se repetă cam de trei ori pe săptămână, după care spectacolul se joacă de zeci de ori, există timp pentru experiment, pentru research, pentru mai multe abordări; în Brazilia, o coaliţie de câteva zeci de trupe independente a solicitat, printr-o petiţie adresată guvernului, sprijin pentru proiectele lor şi, pentru că au fost solidari, l-au obținut. Proiectele independente primesc finanţare de la stat, iar dacă nu o primesc, trimit o scrisoare în care detaliază proiectul şi într-o lună oricum li se aprobă bugetul. Stupefiant de funcţional, eficient şi simplu. Cred că dacă solidaritatea ar fi constantă în comunitatea teatrală din România, s-ar avansa mai repede spre o stare de normalitate.

Un alt aspect care m-a frapat a fost discursul politic al participanţilor din State, care, atunci când analizam un spectacol, evidenţiau resorturile politice într-un fel de discurs paralel. Un exemplu de afirmaţie: nu mi-a plăcut spectacolul, chiar m-a iritat, pentru că, din punctul meu de vedere, personajul principal (femeie) s-a conformat modelului patriarhal, s-a căsătorit şi a făcut un copil, deşi părea emancipată în prima parte a spectacolului. Mi-au explicat că, în societatea americană, inegalităţile şi discriminarea încă se manifestă în profunzime, de aici, cred, nevoia lor de a evidenţia, critica şi deconstrui ceea ce identificau drept reprezentare politică sau politizată, uneori în detrimentul miezului spectacolului, după cum le-am semnalat. Unii participanţi de culoare susţineau că nu se simt trataţi egal cu albii în societatea americană.

A.D.: Ce crezi că lipsește la noi cu desăvârșire, în practica și în studiul regiei (în facultate și imediat după)? Ce s-ar putea „importa” relativ ușor?

O.G.: Ne lipsesc prospeţimea şi asumarea de riscuri în felul în care ne raportăm la munca noastră uneori. Nu vreau să generalizez. La Directors Lab lucram de multe ori scene scurte, improvizaţii de text sau mişcare şi toţi participanţii se implicau, deşi nu aveau neapărat o pregătire de actor sau dansator. Nu existau „nu ştiu”, „nu pot”, „mi-e jenă”, „nu am chef”, „mi se pare penibil”, „nu înţeleg de ce fac asta” sau, dacă existau, erau imediat date la o parte de dragul procesului, al experimentului. Oamenii voiau să facă, greşind, fiind corectaţi sau nu, reluând, înţelegând că procesul şi interacţiunea sunt la fel de valoroase ca produsul. Asta ţine şi de experienţele care trebuie căutate (dacă nu ţi se oferă în sistem) sau inventate. Regizorul, chiar dacă e tânăr şi la început, trebuie creditat, la fel proiectul lui, pentru că fără asumarea unor riscuri artistice, rămânem într-o neinteresantă zonă de confort. Prin creditare mă refer, mai ales, la deschiderea şi energia de care are nevoie un proiect şi care pot minimaliza precaritatea materială.

La nivel de sistem de învăţământ, şcolile lor de regie sunt foarte competitive şi practice. Larissa, care a fost studenta lui Tompa Gábor, mi-a povestit că, în anul ei, doi studenţi au fost selecţionaţi din peste 100 de candidaţi, examenele lor fiind spectacole prevăzute în bugetul teatrului cu care University of California, San Diego are parteneriat. Putem, deci, importa (nu ştiu cât de uşor) profesionalismul, responsabilitatea şi grija faţă de parcursul studenţilor, care să nu mai fie nişte simple numere pe o listă.

A.D.: Ce consecințe crezi că va avea/ speri să aibă, pentru parcursul tău profesional, această experiență? Ai fi dispusă să împărtășești altora într-o formulă concretă, inițiată de tine, cele asimilate la LCT Directors Lab?

O.G.: Le-am spus colegilor mei de la Directors Lab că eu voi duce acasă următoarele două concluzii personale: 1. E important să faci proiectele în care crezi, să lucrezi constant, fie pe hârtie, în singurătate, fie la scenă, fără presiunea perfectibilului şi a perfecţiunii. 2. Dacă oamenii îţi acordă fără rezerve timpul şi încrederea lor şi investesc în proiectul tău, eşti privilegiat, iar această calitate a procesului se va regăsi în produsul final (remarcă inspirată de procesul lung al repetiţiilor în Argentina). Experienţa Directors Lab înseamnă pentru mine, în primul rând, o sursă de inspiraţie şi energie pe care sper s-o menţin cât mai mult timp şi s-o canalizez în tot ce voi face, dar şi informaţii pe care le voi procesa, probabil, în luni sau an, la care mă voi întoarce. Vreau să transmit informaţiile pe care le-am acumulat, chiar dacă pe moment nu ştiu ce formulă ar fi potrivită. De fapt, informal, fac asta deja.

A.D.: Participarea la LCT Directors Lab este „free of charge”. Cum te-a susținut ICR New York?

O.G.: ICR NY mi-a asigurat cazarea şi o parte din costul transportului, şi le mulţumesc încă o dată pentru promptitudine şi interes. Participarea la LCT Directors Lab este, într-adevăr, free of charge, dar restul cheltuielilor sunt suportate de participanţi, şi trebuie să precizez că mulţi dintre ei aveau oportunităţi (pentru mine) incredibile: burse, granturi de cercetare. Florencia (Uruguay) venise sponsorizată integral de stat, Jaa (Thailanda) şi Satoshi (Japonia) stăteau 6 luni la New York cu burse (de la Asian Council) pentru a vedea spectacole, expoziţii, a prospecta spaţiul artistic american, fără a avea vreo altă obligaţie, nici măcar de a disemina informaţia. Argentina a lansat un concurs naţional pentru selectarea participantului la Directors Lab, pe care l-a susţinut financiar. Şi aşa mai departe.

Cred că trebuie create programe şi structuri care să contrabalanseze tendinţa de a subfinanţa cultura argumentând că nu e o nevoie primară, pentru că, în mod paradoxal, ţări cu o economie problematică găsesc soluţii pentru a o susţine ca parte integrantă a programului lor de reabilitare.

A.D.: Revenind la experiența ta: structura LCT Directors Lab a răspuns așteptărilor tale legate de un laborator teatral? Ai vedea-o transpusă în mediul teatral românesc?

O.G.: Da, chiar dacă e un laborator de idei şi experiment mai mult decât un laborator de creaţie teatrală propriu-zisă. Anii trecuţi, organizatorii au încercat o structură practică, cu participanţi actori, dramaturgi, scenografi, în care regizorii lucrau pe un fragment de text, dar şi-au dat seama că, din motive de logistică şi de timp, nu e profitabil. Cred că modelul actual (care oricum fluctuează de la an la an, în funcţie de programul specific fiecărei teme) este viabil şi ar putea funcţiona aproape oriunde, adaptat fiind la resursele şi nevoile identificate în spaţiul respectiv. Cu siguranţă avem nevoie de evenimente similare, dar mai ales de viziune, iniţiativă şi asumare de riscuri, care să le genereze.

 

Galerie foto