Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

Matei Vișniec – note subiective despre Festivalul Avignon 2011

Matei Vișniec – note subiective despre Festivalul Avignon 2011

În fiecare an Festivalul de la Avignon anunţă un nou record: cel al spectacolelor programate în secţiunea neoficială. Anul 2011 nu face excepţie de la regulă: abundenţă fără precedent cu 1143 de spectacole de toate genurile (teatru, dans, marionete, pantomimă, spectacole de stradă, teatru-obiect, teatru de umbre, improvizaţii cu public, muzică, etc.).

Notez în carnetul meu alte cifre care mă lasă rece, la fel ca tot ce este cantitativ (în artă cantitatea nu se transformă niciodată în calitate, această regulă a dialecticii hegeliene şi marxiste este poate "productivă" pentru alte domenii). Deci: 25 000 de reprezentaţii teatrale programate în 116 teatre şi spaţii de joc, 969 de companii prezente la Avignon ceea ce înseamnǎ în jur de 6000 de artişti, spectacole din 20 de ţǎri printre care România, Italia, Coreea de Sud, Taiwan… In jur de 4000 de directori de teatre şi de case de culturǎ alergînd de la un spectacol la altul pentru a-şi face "cumpǎrǎturile", altfel spus pentru a achiziţiona spectacole şi a-şi construi stagiunile viitoare.

Altă cifră destul de interesantă: s-ar părea că în jur de 25 la sutǎ din spectacolele care pot fi vǎzute în cursul unui an în Franţa sunt de fapt "cumpǎrate" la Avignon, ceea ce spune mult despre importanţa acestui "tîrg" de teatru. Greg Germain,  preşedintele Asocieţiei "Avignon Festival et companies", care coordoneazǎ marea manifestare a Off-ului, mai declară în presă că în fiecare lună iulie se semnează la Avignon contracte în valoare de 30 de milioane de euro. Nu pot să nu observ cum un anume limbaj "tehnic" începe se se strecoare în declaraţiile unor responsabili culturali. In definitiv la orice salon şi la orice tîrg (fie el aeronautic, agricol sau de carte) se semnează contracte iar succesul unei "manifestări" care are şi dimensiune comercială nu poate fi cîntărit decît în rezultatele cantitative, cum ar fi numărul de contracte semnate şi volumul acestora în bani… 

Mă văd obligat să recunosc un lucru: ceva începe să mă obosească la acest festival la care vin din 1990 şi unde, din 1992, am în fiecare an cîte o piesă sau chiar mai multe în OFF. Sau mai bine spus, de cîţiva ani nu-mi mai fac nici o iluzie, în sensul că nu mai vin la Avignon ca să văd teatru susceptibil să mă emoţioneze (era să spun "de calitate"). De cel puţin patru sau cinci ani puţine spectacole dintre cele văzute în IN mi s-au părut "esenţiale" sau cu adevărat "importante". Iar în OFF amatorismul a devenit copleşitor, probabil că într-o bună zi ar trebui creat un OFF-OFF pentru amatori astfel încît secţiunea OFF să rămînă totuşi una a profesioniştilor.

Da, alte lucruri mă emoţionează sau îmi plac sau mi se par interesante de vreo cîţiva ani la Avignon.

Mă emoţionează, de exemplu, iniţiativa unei asociaţii care oferă bilete gratuite celor care n-au mijloace sau nu îndrăznesc să iasă dintr-o anumită condiţie de "marginali" pentru a merge la teatru. In definitiv cultura este şi ea o hrană, deci nu mă miră faptul că această asociaţie, care se numeşte "Cultures du cœur" dezvoltă pe alt plan iniţiativa lui Coluche, celebru actor care a creat în 1985 aşa numitele "restos du coeur" (restaurantele inimii). De atunci aceste "restaurante" organizate de benevoli împart, în special iarna, hranǎ gratuitǎ persoanelor fǎrǎ adǎpost şi familiilor fǎrǎ venituri. "Cultures du coeur" (culturi ale inimii) distribuie, iată, vara, la Avignon 10 000 de bilete de teatru gratuite pentru familii sau persoane singure aflate în mare dificultate financiarǎ. In felul acesta zece mii de oameni care n-ar fi pus din proprie iniţiativă piciorul într-un teatru vor putea sǎ "guste" şi ele din emoţia şi farmecul unora dintre spectacolele prezentate la Avignon. Cultura are sens numai dacǎ este generoasǎ, spun aceşti militanţi pentru un cît mai mare acces al publicului la culturǎ. Sunt de acord cu ei, dar aş mai adăuga ceva: cultura are sens numai dacă  nu o ia în contrasens faţă de misiunea ei umanistă. 

Ce mă mai amuză anul acesta în oraşul Papilor: să descopăr cum chinezii, care copiază tot ce vine din Occident (cu excepţia democraţiei) s-au "înfrăţit" cu Festivalul de la Avignon. Nu este un secret, festivalul de la Avignon a inspirat multe ţǎri şi multe oraşe care încearcǎ sǎ imagineze manifestǎri similare. In această lună iulie oraşul Papilor pare invadat de chinezi, de fapt este vorba de o impresionantă "delegaţie" chineză venită să asiste la Festival şi să-i înţeleagă mecanismul. Şi aceasta întrucît din 2008 încoace capitala Chinei a creat o manifestare similarǎ numitǎ Festivalul OFF de la Beijing. O convenţie de "înfrǎţire" a fost semnatǎ la Avignon între organizatorii festivalului de la Beijing şi cei ai secţiunii OFF din Oraşul Papilor. Mai aflu că delegaţia chineză vede spectacole pentru a le invita în septembrie la festivalul de la Beijing. Nu ştiu dacă delegaţia chineză participă şi la numeroasele colocvii şi forumuri de discuţii care au loc în paralel cu festivalul, adevărate lecţii de democraţie şi spirit civic… Unele dintre aceste dezbateri sunt atît de animate, cu intervenţii viguroase din partea publicului, încît îmi evocă acel spirit al "agorei" antice, cînd cetăţenii discutau în piaţa publică a oraşelor greceşti despre problemele cetăţii.   

 

Puţine sunt spectacolele din IN care mi-au plăcut în anii din urmă, dar nu mi-a displăcut niciodată faptul că unele din ele au provocat scandaluri. Recunosc că mă aflu aici în pragul unei contradicţii. Nu-mi place viziunea celor doi directori care conduc din 2003 secţiunea oficială a Festivalului, dar ador polemicile şi discuţiile inflamate despre ceea ce ar trebui să fie teatrul.

Celor doi, Hortense Archambault şi Vincent Baudriller,  li s-a reproşat că urmǎresc provocarea cu orice preţ şi cǎ de fapt ceea ce propun ei nu mai este artǎ... Anul acesta pare sǎ fi fost însă unul mai calm... Marile "scandaluri" din anii trecuţi s-au evaporat şi s-au transformat doar în controverse. Publicul s-a arătat destul de divizat, de exemplu, în faţa unui spectacol de coregrafie precum "Enfant" realizat de artistul asociat al Festivalului pe anul acesta, Boris Charmatz. Unii l-au tratat de "impostor" (pentru cǎ s-a folosit de copii în spectacolul sǎu), dar alţii au salutat forţa emoţionalǎ a coregrafiei sale… Nimic grav, deci, pur şi simplu păreri exaltate formulate de oameni care nu sunt obligaţi să iubească aceleaşi lucruri în acelaşi timp şi să se lase emoţionaţi de aceleaşi semne teatrale şi de aceleaşi experimente artistice.

Mă tem însă că publicul de la Avignon a devenit deja unul obişnuit cu excesele şi cu provocările, şi că nu se mai miră de nimic. Ne aflăm de fapt în faţa unui fenomen mai amplu, cultural dar şi sociologic. Festivalul de la Avgnon este unul în care Europa se psihanalizează de fapt. Pe fond de globalizare, Europa şi-a pierdut autoritatea culturală, statutul de centru vital al culturii planetare, de inspiratoare a omenirii. Ori, ce face Europa în acest context de marginalizare? Se scufundă în negaţie, într-o neoavangardă pe care o instituţionalizează de fapt. Pentru că spiritul Festivalului de la Avignon a devenit unul dominant în peisajul cultural european, "cultura provocării" a înlocuit mai peste tot ceea ce era altădată pur şi simplu cultură sau provocare prin cultură. E ca şi cum marile festivaluri europene nu ar mai fi conduse de oameni care au o conştiinţă culturală ci de subconştientul lor. Ei reprezintă de fapt dimensiunea rănită a continentului nostru, iar Franţa "rănită" în statutul ei de mare putere culturală a dat tonul acestei tendinţe. Care s-ar putea traduce în felul următor: dacă tot nu mai suntem luaţi în serios, dacă tot nu mai suntem în centrul lumii, dacă tot ne-am pierdut vizibilitatea şi audienţa, atunci vă vom ului cu tot ce poate fi mai "modern", mai strident, mai violent, mai sălbatic, mai visceral, mai vulgar, mai trash, mai non-conformist, mai derapant, mai destabilizant, mai scîrbos, mai indigest, mai provocator.

Din ceea ce "programează" festivalele europene, tinerii regizori şi aspiranţii la statutul de "creatori de spectacol" deduc următoarele: că trebuie să renunţe total la dimensiunea literară a teatrului (şi în general la poezie şi la cuvînt) pentru a fi luaţi în serios; că trebuie să mizeze pe mişcare, pe utilizarea celor mai noi invenţii tehnice şi mai ales pe imagine pentru a crea "senzaţie"; că actorul este o marionetă care trebuie maltratată, izbită de pămînt, eventual umilită şi desfigurată pentru a crea "eveniment"; că reţeta succesului constă în crearea unui produs vizual, sonor, olfactiv şi eventual tactil care se adresează altor zone perceptive decît raţiunea ("veniţi la teatru, vom excita bestia umană ascunsă în voi" - iată deviza acestui demers).  

 

La Avignon nimeni nu se mai mirǎ cînd, la intrarea într-o salǎ de spectacol, primeşte un fel de dopuri de pus în urechi. "Sunetele şi zogomotele din acest spectacol riscǎ sǎ fie prea puternice pentru unele timpane" i se spune publicului, care este deci invitat sǎ-şi punǎ respectivele antifoane distribuite gratuit dacǎ nu suportǎ intensitatea decibelilor. Este cazul cu o montare semnatǎ de tînǎrul regizor Vincent Macaigne, în vîrstǎ de 32 de ani, care a rescris piesa Hamlet al lui William Shakespeare în spiritul uneia dintre replicile textului: "este ceva putred în Danemarca". Intreaga sa viziune legatǎ de Hamlet devine deci una istericǎ şi agresivă, personajele evolueazǎ într-un spaţiu devenit un fel de cloacǎ, spectatorii din primele rînduri sunt cîteodatǎ împroşcaţi cu noroi, pe toatǎ durata piesei actorii, dintre care unii joacǎ total goi, îşi strigǎ şi îşi urlǎ replicile… Regizorul şi-a reuşit pariul, este bine plasat pentru a obţine laurii celui mai provocator spectacol al actualei ediţii a Festivalului (cu un titlu pe mǎsurǎ, de altfel: "Mǎcar voi fi lǎsat un superb cadavru").

Revin la propriile mele contradicţii: spectacolele provocatoare nu mă lasă rece, mă inspiră prin dezgustul pe care mi-l provoacă, îmi stimulează "ura de mine însumi". Nu pot să nu pun în ecuaţie acest tip de demers cu toate celalate porcării care se întîmplă pe planetă. Da, noi oamenii suntem nişte animale contradictorii şi dezgustătoare, am creat o societate de consum egoistă şi o democraţie fără conţinut, suportăm o clasă politică abjectă şi pregătim pentru copiii noştri o lume atroce… Eşecul nostru social, uman, istoric, moral este total şi dacă ne-ar mai rămîne cît de cît o urmă de bun simţ ar trebui să acceptăm efectiv invitaţia actorilor din faţa noastră şi de a ne tăvăli cu ei în noroiul pe care Vincent Macaigne l-a conceput ca principal element scenografic.

La Avignon, urletul unor "artişti" precum Vincent Macaigne nu ţine în nici un fel de artă, ţine de psihanaliză şi de terapie. Este genul de spectacol care echivalează cu un necruţător diagnostic. E ca şi cum te-ai duce la doctor şi ţi s-ar spune, după zece minute de examinare, că ai cancer. "Nu se poate, îi spui atunci doctorului (artistului) care te-a examinat, eu am venit aici pe picioarele mele, de altfel sunt şi în vacanţă în Provenţa, în cursul dimineţii am vizitat cîteva sate din Lubéron care sunt splendide, am luat masa într-un restaurant cu specialităţi provensale care mi-au încîntat papilele gustative… Cum îndrăzniţi să-mi spuneţi dintr-o dată că am cancer?" "Ei bine, da, îţi repetă artistul-medic din IN, sunteţi ros de un cancer mizerabil şi de altfel întreaga dumneavoastră familie este muribundă precum şi întreaga societate în care trăiţi. Sunteţi un ins în stare de putrefacţie, practic nu mai aveţi nici o şansă de a vă salva, dar luciditatea cu care v-aţi oglindit în spectacolul meu mă îndeamnă totuşi să vă strîng mîna. Sunteţi un bun spectator."     

Un alt spectacol stupefiant, fǎrǎ sǎ fie provocator, vine din Statele Unite, mai precis din Oklahoma şi este unul… cîntat. In spiritul comediilor musicale americane, regizorii Kelly Copper si Pavol Liska şi-au propus de fapt sǎ povesteascǎ, timp de ore şi ore, viaţa banalǎ a unei femei… Prima parte a spectacolului dureazǎ 3 ore şi jumǎtare, cu o pauzǎ de 10 minute, timp în care 3 femei şi 3 bǎrbaţi povestesc cîntînd toate platitudinile din viaţa unui personaj: unde s-a nǎscut, ce relaţii a avut cu fraţii şi cu surorile sale, cu colegii de la grǎdiniţǎ, cum s-a dus la şcoala primarǎ, cum se ducea în vacanţǎ cu pǎrinţii, cum îşi organiza aniversǎrile şi cum se derulau Crǎciunurile sǎrbǎtorite în familie… Momentul culminant al primei pǎrţi este cînd personajul povesteşte cum, în şcoala primarǎ, întrucît învǎţǎtoarea nu i-a dat voie sǎ se ducă la toaletǎ, a fǎcut pipi pe ea în clasǎ… Ce sens are un asemenea spectacol, în care cîntǎreţii au totuşi un nivel tehnic excelent, rǎmîne un mare mister. El este de altfel desfiinţat total de criticǎ, iar peste jumǎtate din public nu mai revine la spectacol dupǎ pauzǎ (este şi cazul meu).

O curiozitate se anunţǎ şi un alt spectacol, programat în Curtea de Onoare a Papilor la ora… 4 şi jumătate dimineaţa. Anne Teresa de Keersmaeker propune un spectacol insolit, la ora la care lumea încǎ doarme şi liniştea domneşte peste Palatul de la Avignon. 2000 de spectatori sunt deci aşteptaţi cu noaptea în cap pentru o experienţǎ ineditǎ de douǎ ore, timp în care vor putea admira şi rǎsǎritul soarelui ca element de decor în Curtea de Onoare a Papilor. Piesa se numeşte "Cesena" şi evocǎ personalitatea unuia dintre papii care au trǎit la Avignon în a doua jumǎtate a secolului al XIV-lea. Probabil cǎ spectacolul va continua în oraş cînd 2000 de persoane, la ora 6h30 dimineaţa, vor invada terasele şi cafenele din centrul oraşului pentru a-şi lua micul dejun dupǎ cele 2 ore petrecute la spectacol.

Ce-mi mai place la Avignon: dimensiunea sa politică şi pelerinajul politicienilor la Festival. Şi anul acesta a fost organizat un Forum al cotidianului de stînga Libération, la care intervine, printre alţii, doamna Martine Aubry, prim-secretar al Partidului Socialist Francez. Serviciul ei de presă a precizat că Martine Aubry se află la Avignon "în concediu" şi va vedea... 6 spectacole în IN. Iată deci că oamenii politici în Franţa, cel puţin cei de stînga, ţin să se ştie public că le place teatrul şi că merg la teatru, măcar în vacanţă. In cadrul Forumului organizat de Libération intervine şi un alt lider socialist aflat în campanie pentru primarele socialiste, Manuel Valls. El îşi  expune "ideile şi propunerile privind politica sa culturală", în cazul în care va deveni preşedintele Franţei... Bineînţeles, nu uită să promită un spor al bugetului pentru cultură. Imi vine să votez pentru el imediat. 

Nu numai liderii stîngii se află însă în campanie de "imagine" la Avignon ci şi cîţiva lideri ai dreptei precum Luc Chatel şi Valérie Pécresse. Luc Chatel, ministru al bugetului, prezintă politica actuală a guvernului în cursul unei întîlniri organizată la Centrul de presă şi de conferinţe al secţiunii Off a festivalului... Asistăm deci la o veritabilă încrucişare şi intersectare de persoane din principalele tabele politice ale Franţei, şi la o veritabila confruntare de idei... Iată deci la ce mai e bun festivalul...

Nu lipseşte de la Avignon nici ministrul francez al culturii…  Cînd un ministru care se ocupă de cultură merge la teatru, prezenţa sa nu trece neobservatà. Este cazul cu Fréderic Mitterrand care asistă la spectacolul de coregrafie intitulat "Copil" şi anunţă, în context, "un plan de acţiune" pentru sprijinirea creaţiei contemporane în Franţa.

Festivalul de la Avignon este de fapt un loc unde miniştrii culturii, dar şi alţi responsabili politici, îşi testează gradul de popularitate. Faptul că Frédéric Mitterrand a fost mai degrabă aplaudat decît fluierat în momentul în care şi-a facut apariţia printre spectatori reprezintă o notă bunà pentru el. In Franţa majoritatea covîrşitoare a artiştilor este orientată, politic vorbind, spre stînga. Fréderic Mitterrand, chiar dacă face parte dintr-un guvern de dreapta, dispune însă de un capital de simpatie. Publicul îşi amintește fără îndoială că el este nepotul primului preşedinte socialist pe care l-a avut Franţa după al doilea război mondial, este vorba de François Mitterrand. In al doilea rînd, însă, ministrul rămîne un om respectat pentru că este efectiv un om de cultură şi mai ales pentru că a reuşit, pe timp de criză, să-şi conserve intact bugetul. Artiștii nu au ratat însă ocazia de a citi în faţa sa, înaintea spectacolului, un mesaj de doleanţe, avertizîndu-l că breasla creatorilor de frumos nu va permite care statul să neglijeze cultura. Această practică a devenit de altfel tradiţională la Avignon, în fiecare an statul este interpelat într-un fel sau altul şi cel mai des criticat pentru politica sa culturală. Ca să nu treacă neobservate, sindicatele creatorilor au fixat chiar pe 14 iulie, deci de Ziua Naţionalà a Franţei, o manifestaţie pentru "apărarea creaţiei contemporane şi a culturii".

Ziua Naţională a Franţei este sărbătorită în mod invariabil  şi printr-un foc de artificii care devine an de an tot mai spectaculos pentru că şi tehnologia pirotehnică evoluează. De altfel au apărut şi primele festivaluri pirotehnice în Franta. O mulţime imensă şi pestriţă se deplasează pe malul Ronului pentru că adevărata scenă a acestui spectacol este celebrul pod de la Avignon, acel pod pe care "l-a luat apa" şi din care a rămas doar o bucată, suficientă însă pentru a ne impresiona prin măreţia sa. Focurile de artificii sunt deci trase chiar de pe podul de la Avignon, se reflectă în apa Ronului şi crează un dublu spectacol... Ele pot fi admirate însă de peste tot, şi de pe Esplanada din faţa Palatului Papal, şi din piaţa Orologiului, acolo unde se află Teatrul municipal şi clădirea Operei... In această piaţă a Orologiului este organizat şi un bal popular iar pe esplanada din faţa Palatului papilor un concert de rock… S-ar spune că lumea are încă nevoie de "pîine şi circ", numai că astăzi ele au fost înlocuite cu focurile de artificii, cu baluri şi concerte asurzitoare. Mulţimea care ia cu asalt oraşul pe 14 iulie este însă "aplaudată" de companiile de teatru. Chiar şi spectacolele mai slabe din OFF, care în medie nu atrag mai mult de zece persoane pe zi, de 14 iulie au un număr cel puţin dublu de spectatori…

 

Foto : fond personal Matei Vișniec

Galerie foto