Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

Fanny Ardant – de trei ori pe scena Teatrului Odeon

 Fanny Ardant – de trei ori pe scena Teatrului Odeon

Amfitrionul întâlnirii cu presa, organizată pe 22 septembrie, a fost domnul Denis Soriot, directorul Institutului Francez din Bucureşti, secondat de doamna Dorina Lazăr, directoarea Teatrului Odeon. Nu ne-a surprins să descoperim printre jurnaliştii participanţi la această conferinţă şi importanţi critici de film. De altfel, una dintre temele abordate a fost relaţia dintre scenă şi marele ecran, despre care atât Fanny Ardant, cât şi Lambert Wilson au avut multe de povestit.

Fanny Ardant: „Teatrul este ca o boală. Mă întorc la el, chiar dacă fac film între timp şi mi se pare greu pe moment. Îmi dau seama, apoi, ce uşor este faţă de teatru, care e atât de solicitant. Pe scenă, nu poţi să urci dacă te plictiseşti. În teatru, mi-am spus întotdeauna: nu pot să las rolul ăsta să treacă pe lângă mine. Trebuie să joc acest personaj. O să mă îmbogăţească enorm. Întotdeauna m-am simţit eu însămi în teatru. La puterea a 13-a”.

Preluând metafora, Lambert Wilson preciza: „Pentru mine filmul este o boală. Probabil pentru că m-am născut în teatru. Tatăl meu este actor şi regizor, şi atunci, pentru mine, situaţia de viaţă normală este teatrul. Filmul e ca un virus, ca un drog – nu poţi avea control în cinema –, e ca un mediu nedrept: te ia, te poartă cu el, ai succes, după care te lasă baltă. Doar în teatru simt că sunt eu. Pot visa chiar să-mi fac teatrul meu, fie şi unul mic, pe când cu filmul aşa ceva nu este posibil. Teatrul e local, naţional, personal”.

Spectacolul adus la Bucureşti reprezintă împlinirea unei dorinţe mai vechi a codirectoarei Micheline Rozan de a o avea pe Fanny Ardant pe afişul Teatrului Bouffes du Nord, dar şi a regizorului Lambert Wilson de a găsi o piesă care să o pună în valoare pe celebra actriţă. După o lungă căutare, piesa Music-hall (1989) i s-a părut lui Wilson, încă de la prima lectură, scrisă special pentru Fanny Ardant. Pentru actorul-regizor (aflat acum la a patra sa montare în teatru), Jean-Luc Lagarce era deja un autor interesant: „Music-hall, mai mult decât o piesă despre teatru, este o piesă despre singurătate. O piesă existenţialistă, ca la Beckett. De altfel, Lagarce îl adora pe Beckett. Fata, personajul principal, se află pe o scenă, dar ar fi putut să fie, la fel de bine, pe o grămadă de nisip, ca în Oh les beaux jours. Mai mult decât o piesă despre folclorul teatral, este o piesă despre timp – despre raportul nostru cu timpul, despre trecerea timpului, despre îmbătrânire. Această femeie aproape că nu mai are nevoie de public. Şi-a creat un ritual al ei prin care trece dincolo de oglinda care este publicul şi prin care reuşeşte să supravieţuiască”.

Cât despre etapele genezei spectacolului, adăuga : „În primul rând, munca mea, ca regizor, şi munca actorilor a fost aceea de a elucida limba lui Lagarce, care ne aminteşte de Beckett sau Marguerite Duras. Pentru că, la o primă lectură, textul pare opac. Acum, după ce jucăm piesa de mai bine de nouă luni, ni se pare că am învăţat o altă limbă. Acum suntem în largul nostru. Şi avem impresia că ştim să vorbim această limbă. Este foarte simplă.”

Spre deosebire de Lambert Wilson, Fanny Ardant a recunoscut că nu îl cunoştea ca dramaturg pe Lagarce. Când a primit piesa, a citit-o pe nerăsuflate şi a acceptat imediat rolul: „Niciodată nu găseşti destule explicaţii pentru dorinţele adevărate. Music-hall, povestea unei actriţe şi a doi dansatori, este desigur o piesă ca un cântec de iubire pentru teatru. Dincolo de mediul teatrului de revistă pe care îl descrie, am simţit şi am gândit personajul ca pe o femeie singură, care, într-un fel, prin visele ei, prin nebunia ei, lansează un strigăt de ajutor. Personajul meu este o femeie care tânjeşte după iubire, nu o primeşte deloc, dar are atâta iubire de oferit ! Aşa cum se întâmplă şi cu noi uneori, pe scenă: chinuim publicul, îl facem să sufere şi, în acelaşi timp, nu putem să trăim fără el. Când Lambert mi-a propus piesa, ambiguitatea asta mi-a plăcut: atât a teatrului, cât şi a personajului. O piesă cu dus-întors, între iubire şi ură. Când am găsit acest personaj extraordinar, dublat de limbajul seducător al piesei, mi-am spus că trebuie neapărat să-l joc. Eu am neapărată nevoie să îl joc. Chiar dacă lumea nu îl va iubi.”

                                                                 

Mariana Ciolan

Galerie foto