Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

BITEI 2010. Puncte de vedere

BITEI 2010. Puncte de vedere

 

Iluzia că existăm din punct de vedere cultural

 

S-a vorbit mult despre atmosfera specială pe care o creează Festivalul Internaţional al Artelor Scenice „Bienala Teatrului Eugène Ionesco” (BITEI) din Republica Moldova, despre farmecul acelor zile de primăvară în care Chişinăul se transformă într-un oraş activ, deschis, aproape european. Organizat o dată la doi ani de echipa Teatrului „Eugène Ionesco” din Chişinău, în frunte cu directorul artistic Petru Vutcărău, festivalul este unica ocazie pentru publicul basarabean de a se conecta la actualitatea teatrală din afara ţării. Mai ales că în R. Moldova, efectele dezgheţului politic asupra procesului artistic încă nu se simt. Continuăm să trăim într-un spaţiu searbăd şi amorţit, păstrăm iluzia că cineva (tinerii, statul, România, Europa, Coreea de Nord), oricine – numai nu noi – trebuie să îndrepte lucrurile. Descurajăm, prin indiferenţa noastră, pe cei care încă se menţin pe linia de plutire şi creăm foarte puţin, atât cât să ne prefacem că mai existăm din punct de vedere cultural.

Pentru a realiza cea de-a a 9-a ediţie a BITEI-ului (20–30 mai 2010), la care au participat 15 companii teatrale din România, Ucraina, Rusia, Estonia, Georgia, India, Turcia şi Japonia, iniţiatorii festivalului au bătut la zeci de uşi, s-au luptat pentru fiecare bănuţ, au trecut prin momente de agitaţie şi panică (câteva trupe, inclusiv compania de dans ungaro-franceză „Pal Frenak” şi Teatrul de Comedie din Bucureşti, anulându-şi reprezentaţiile în ultimul moment). Pe acest fundal şi în urma altor întâmplări neplăcute, dar puţin interesante pentru cititorii din România, sloganul BITEI din acest an – „Pentru o lume mai bună” – încearcă să mişte ceva în inimile noastre, să ne pună pe gânduri, să ne amintească, de exemplu, de idealismul „idiotului” Mîşkin care îşi închipuia că frumuseţea va salva lumea. Ce putere are astăzi teatrul asupra noastră? Este oare una benefică? Îşi mai pun oare artiştii asemenea scopuri? Şi dacă da, prin ce mecanisme ne „îmbunează”? Şi dacă nu, ce vor ei de la noi? În acest sens, producţiile prezentate la Festivalul de la Chişinău devin preţioase surse de informaţie şi analiză, ele ne oferă nişte răspunsuri de care avem nevoie.

 

                Teatrul românesc între social şi mistic

 

La această ediţie, am avut parte de un remarcabil teren de observaţie şi comparaţie asupra teatrelor româneşti („Vasile Alecsandri” din Iaşi, Odeon din Bucureşti şi „Maria Filotti” din Brăila, fanfara „Zece Prăjini”, Grigore Leşe, Ioan Pop şi grupul folcloric „Iza”) şi ruse (Teatrul lui Roman Viktiuk, Teatrul Regional de Stat de Păpuşi din Sahalin, Teatrul Cinematograf din Moscova şi Teatrul de Păpuşi „Ognivo” din Mâtişci). Cei din dreapta Prutului au venit la festival cu sprijinul Ambasadei României la Chişinău. Cei din Rusia au venit singuri.

Teatrul „Odeon” a ales să prezinte Pyramus&Thisbe 4 you în regia lui Alexandru Dabija şi În container, piesă a dramaturgului basarabean Constantin Cheianu, montată de Cristian Ban. După succesul de la Bucureşti, Pyramus&Thisbe 4 you, această adaptare în 4 versiuni diferite a scenei meşteşugarilor-actori din „Visul unei nopţi de vară”, a cucerit şi publicul de la Chişinău. Deşi, în marea lor majoritate, nu cunosc şi nu au putut aprecia latura ironică, aluzivă, săgeţile aruncate în curţile unor teatre sau asupra unor personalităţi şi formule estetice din România, basarabenii au receptat cu entuziasm situaţiile, piesa în sine pentru dezinvoltura, burlescul, „nebunia” sa. Câţiva dintre protagonişti (Pavel Bartoş, Ana Maria Moldovan) sunt cunoscuţi şi iubiţi în Moldova prin colaborările cu posturile TV, iar apariţia lor în scenă a făcut furori.

Montarea piesei lui Constantin Cheianu În container la Teatrul Odeon este considerată una dintre cele mai importante reuşite ale dramaturgiei basarabene contemporane, dar la BITEI drama despre emigranţii moldoveni care îşi pierd identitatea şi chiar viaţa în căutarea himerei Uniunii Europene a fost interpretată în mod contradictoriu. Eforturile actorilor (cu excepţia lui Dimitrii Bogomaz – originar din Republica Moldova) de a vorbi cu accent basarabean au amuzat şi impresionat pe unii, dar au revoltat o altă categorie de spectatori, care au venit la spectacol tocmai pentru a auzi o limbă română curată, nealterată de specificul regional, rusofon. Trecând peste aspectul lingvistic, trebuie spus că în Republica Moldova, teatrul social este astăzi urmărit şi apreciat din ce în ce mai intens. Iar atunci când un subiect atât de actual precum migraţia ilegală este explorat de regizor, actori (Mihai Smarandache, Marius Damian, Dimitrii Bogomaz, Gabriel Pintilei, Relu Poalelungi, Irina Mazanitis) şi scenograf (Cristina Milea) ţinând cont de limitele dintre emoţie şi stridenţă, sinceritate şi patetism, cu umor şi atenţie la detalii, „produsul” final reuşeşte să comunice cu spectatorul, să-i determine participarea şi implicarea afectivă în actul scenic. 

În cadrul BITEI-2010, la Chişinău a fost jucat Sufletul. Puncte de veghere în regia lui Radu Afrim, după piesa autorului de origine bulgară Dimitri Dinev. Acest spectacol montat anul trecut la Teatrul „Maria Filloti” din Brăila, a fost unul dintre punctele de vârf ale festivalului şi, pentru cei mai mulţi spectatori, primul contact cu seducătorul mod de a gândi teatrul al lui Afrim. O altă viziune asupra socialului, un alt fel de a vorbi despre efectele politicului asupra oamenilor de rând, o reflecţie, prin excelenţă balcanică – deci ludică şi dusă la extremă –, asupra complementarităţii vieţii şi morţii. Ecourile din presă, deşi puţine, au fost aproape euforice: „Asistăm la un priveghi ce se transformă treptat în orgie. Decedatul este obligat să participe la sfâşierile, remuşcările, meschinăriile, obscenităţile celor rămaşi în viaţă şi să accepte o ultimă conversaţie, metafizică, precum şi un ultim dans macabru cu ei, momentele folclorice căpătând o turnură suprarealistă. Datorită regiei inventive şi distribuţiei excelente, spectacolul e unul reprezentativ pentru teatrul românesc.” (JURNAL de Chişinău)

 

                 Malade, complètement  malade...  Teatrul lui Roman Viktiuk

 

Regizorul rus Roman Viktiuk, prezent la Bestivalul BITEI, numeşte spectacolul Cameristele (foto jos) (după piesa omonimă a lui Jean Genet) „ritual teatral”. În 1988, când s-a jucat pentru prima dată la Teatrul „Satiricon” din Moscova, în pofida avertizărilor Ministerului Culturii sovietic, piesa a cutremurat metropola sovietică, a stârnit interminabile discuţii, dar şi nesfârşite aplauze. Şi asta pentru că Roman Viktiuk a respectat dorinţa dramaturgului Jean Genet ca distribuţia Cameristelor să fie constituită exclusiv din bărbaţi. De atunci, Cameristele a fost jucat cu sălile pline în toată Rusia, în fostul spaţiu URSS, în Europa şi America. Astăzi, când travestiţii, transsexualii în teatru nu mai şochează pe nimeni, când problematica sexualităţii în artă a fost întoarsă pe toate feţele, a treia generaţie de actori care joacă pe Solange (Dmitrii Bozin), Claire (Dmitrii Joidik), Madame (Alexei Nesterenco) şi Monsieur (Ivan Niculcea) continuă să copleşească, zguduindu-ne convingerile şi sistemele de valori. Şi asta deoarece nu am văzut niciodată vreo actriţă care să reuşească să exprime prin toate fibrele corpului său esenţa sălbatică şi distructivă a feminităţii (coregrafia este semnată de Edvald Smirnov), cum au făcut-o aceşti bărbaţi. În timp ce pe fundalul întunecat Dalida cântă iar şi iar despre iubirea ce o înnebuneşte, în scenă se dezvoltă o parabolă a terorii, în care rolurile victimei şi ale călăului se schimbă şi se amestecă. Izolarea, frustrările, obsesia pentru Stăpână şi neputinţa de a o ucide le îmbolnăvesc pe slujitoare (care sunt şi surori). Răzbunarea se produce, doar că ea se transformă, până la urmă, în sinucidere. Este adevărat, numai Claire înghite ceaiul de tei otrăvit care era destinat pentru „Madame”. Doar că, înainte de a-l bea, ea îi spune surorii sale: „Am ajuns la limită, Solange. Vom merge până la capăt. Acolo, în temniţă, nimeni nu va afla că eu te însoţesc. Iar când te vor condamna, nu uita că mă porţi în tine. Ca pe o nestemată. Vom fi frumoase, libere şi vesele”. După sfârşitul piesei, reprezentaţia continuă cu câteva numere coregrafice ale protagoniştilor. Cu o energie delirantă (spectacolul durează peste două ore, fără pauză), actorii dansează pe ritmuri orientale, de cabaret, din anii ’80, încercând parcă să şteargă din memoria noastră tot ce am văzut înainte, să ne amortizeze căderea, să ne protejeze.   

 

În seara următoare, alţi patru actori au jucat R&J: Romeo şi Julieta (foto sus), piesă prezentată în premieră în 2009 şi care iniţiază ciclul shakesperian al lui Roman Viktiuk. Stilistica s-a schimbat dintr-una francofilă a perioadei gorbacioviste, într-una americanofilă a timpurilor noastre. Acrobaţia a substituit dansul, iar Marilyn Manson a înlocuit-o pe Dalida. Întreaga acţiune se produce pe o corabie (scenografie – Vladimir Boer), iar simbolistica marină este omniprezentă. Se pare că ideea de a realiza Romeo şi Julieta în această cheie i-a venit regizorului după ce a aflat că în secolul al XVII-lea căpitanul unei corăbii şi marinării săi au montat Hamlet în largul mării. Dacă în Cameristele, regizorul utilizează textul lui Jean Genet fără a schimba nicio silabă, în R&J Viktiuk optează pentru o adaptare mai degrabă poetică, desfăşurarea acţiunii fiind ininteligibilă pentru spectatorii care nu cunosc piesa.

 

                 Cu şi fără teatru basarabean

 

Arta dramatică din Republica Moldova a avut puţine de spus la BITEI 2010, deoarece în festival au fost incluse doar trei spectacole ale teatrelor „A.P. Cehov”, „Luceafărul” şi „Licurici” din Chişinău. Criticii (printre care îl menţionăm pe Dieter Topp, preşedinte al „Kultur Forum Europa”), regizorii, actorii invitaţi de peste hotare nu au putut vedea nici măcar o piesă a teatrului gazdă, din cauză că sediul celor de la „Eugène Ionesco” se află într-o interminabilă reconstrucţie. Încă un mare absent a fost Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”, iar producţiile independente ale tinerilor basarabeni nu au fost luate în calcul. Pe de altă parte, oamenii de teatru neimplicaţi direct în BITEI au creat pe cont propriu evenimente de valoare. Menţionez doar faptul că două premiere din dramaturgia autohtonă au avut loc în perioada desfăşurării festivalului (Mi-e frică de Marea Neagră, după piesa „Nudiştii” a Irinei Nechit la Sala Studio a Naţionalului şi Eu pentru cine votez? de Val Butnaru la Teatrul „Satiricus. I.L. Caragiale”)!! Nu ştiu dacă a fost sau nu o coincidenţă, dar asta nu contează. Important este că oamenii de creaţie din Basarabia, cei care încă se mai zbat, au reuşit să se integreze în această sărbătoare a teatrului.

 

Revenind la sloganul „Pentru o lume mai bună” şi analizând cum m-a schimbat – dacă m-a schimbat – ediţia a IX-a a Bienalei Teatrului Ionesco, ar trebui să concretizez că pentru mine este „bine” atunci când explorez spaţii şi mentalităţi noi. „Bine” presupune comunicare, emoţie sinceră, libertate de a gândi şi a alege. Pentru mine, „bine” înseamnă BITEI.

 

 Constanţa Popa

 

Galerie foto