Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

Avignon-Babilon, ediția din 2010 a uriașului festival de teatru, văzută de Matei Vișniec

Avignon-Babilon, ediția din 2010 a uriașului festival de teatru, văzută de Matei Vișniec

         Festivalul de teatru de la Avignon: Babilon al limbajelor teatrale, enorm carnaval al artelor, tîrg de spectacole şi de speranţe, întîlnire anuală a celor care mai cred că lumea poate fi salvată prin artă, omagiu adus unei regiuni magice, Provenţa, ea însăşi monument de culturi suprapuse.

         Cine vine o singură dată la Avignon e pierdut: se îndrăgosteşte pe viaţă de acest festival. A fost cazul meu. De douăzeci de ani vin în fiecare vară, în fiecare lună iulie, la Avignon. Nu pot altfel. Am avut şansa să trăiesc în Franţa, nu pot trăi vara fără să nu mă duc, măcar o săptămînă, la Avignon. Și în fiecare an îmi spun: „acum, că începi să îmbătrîneşti, cît ai să mai mergi la acest festival? pînă la 60 de ani? pînă la 70 de ani? pînă cînd ai să devii un bătrînel ridicol pe străzile de la Avignon?” De fiecare dată cînd mă întorc de la Avignon îmi spun: gata, îmi ajunge, anul viitor „sar” peste Avignon… Dar de fiecare dată, după ce trece toamna, după ce trece iarna, cînd vine primăvara, de prin luna martie, simt în mine o nelinişte, simt că trebuie să-mi pregătesc plecarea la Festival. Și mai ales o aud pe fiica mea, care de la vîrsta de 4 ani vine cu mine şi cu soţia mea la Festival, spunîndu-mi: „dar la Avignon cînd mergem?”. Anul acesta, Joèla a împlinit 14 ani şi îmi dau seama că are deja 10 ani de festival la activ…  

 

         Prima mea amintire de la Festivalul de la Avignon: era în 1990, sosisem la Avignon cu maşina, cu un prieten, de la Paris. Am intrat în oraş pe la ora 17… A fost ca şi cum am fi avut un accident, ca şi cum am fi nimerit de pe autorută direct într-un alt timp. Oraşul era plin de afişe, efectiv tapetat cu afişe, străzile erau pline de oameni care umblau de colo-colo, sute de actori împărţeau flyere, tot felul de cortegii de actori străbăteau oraşul pentru a-şi face publicitate, iar în fiecare piaţă sau piaţetă sau intersecţie de străzi era postat cel puţin un scamator, un saltimbac sau un cîntăreţ care încerca să atragă lumea în jurul său. De altfel, în primele trei zile ale acelui prim sejur la Avignon, nici n-am intrat la vreun spectacol prezentat în interiorul unui teatru, spectacolul străzii şi spectacolele de stradă mi-au fost suficiente. Îmi amintesc foarte bine că în 1990 erau programate la Avignon, în OFF, cam 300 de spectacole… „Enorm, incredibil”, îmi spuneam. Anul acesta recolta de spectacole în OFF a fost de peste o mie…  

 

         Festivalul de teatru de la Avignon a devenit în ultimii 20 de ani un fel de caracatiţă, s-a umflat, s-a amplificat, a crescut ca un aluat gigantic. Toată lumea vrea să vină la Avignon, toate companiile care fac teatru în Franţa, toţi actorii care îşi improvizează un one-man-show, toţi amatorii şi chiar toţii naivii şi impostorii teatrului vin în oraşul Papilor ca la o icoană făcătoare de minuni. Festivalul este o şansă, o ieşire la mare, o sursă de oxigen şi de orizont. Fiind un veritabil tîrg de teatru, cumpărătorii de spectacole sunt în număr mare, între 3000 şi 4000. Tot acest fenomen este rezultatul descentralizării culturale a Franţei: toate administraţiile locale, mici sau mari, au fost însărcinate cu misiuni culturale şi au primit bani pentru a finanţa companii, case de cultură, centre naţionale dramatice, centre de creaţie şi aşa mai departe. Fiecare burg de 3000 de locuitori dispune de un mic teatru şi fiecare director de astfel de instituţie trebuie să-şi programeze un anumit număr de spectacole pe durata anului. Și de unde să le ia, unde să le vadă, unde să le găsească dacă nu la Avignon? Iată de ce festivalul a devenit un tîrg şi cine spune tîrg spune diversitate de mărfuri. La Avignon cumpărătorul de spectacole găseşte tot ce vrea: piese clasice şi noutăţi, spectacole în stil tradiţional şi altele total hibride, spectacole de pantomimă şi de dans, spectacole pentru copii dar şi spectacole de marionete pentru adulţi… Imposibil să nu găseşti din ce să-ţi compui stagiunea atunci cînd eşti programator şi vii în OFF la Avignon. Cu atît mai mult cu cît la Avignon, în OFF, vin să joace nu numai companiile sărace, ci şi companii subvenţionate, găzduite de teatre importante, precum şi un anumit număr de actori foarte cunoscuţi, de vedete ale teatrului francez. Sigur, cumpărăturile se fac şi în IN, unde spectacolele sunt mai puţine, cam 30 sau 40, dar mai toate sunt mari producţii, unele din ce în ce mai sofisticate şi imposibil de plasat într-o categorie. Pe scurt, festivalul este un tîrg, iar scopul companiilor este în primul rînd acela de a-şi vine producţiile. Un spectacol bun, despre care începe să se vorbească, are şansa să fie văzut de 200 sau de 300 de programatori şi să continue, deci să trăiască pe durate de doi sau de trei ani.

 

         Adevărata publicitate la Avignon, în OFF, se face de la spectator la spectator, din om în om. „Le bouche à oreille”, este numele dat de francezi acestui mecanism, ceea ce însemnă circulaţia informaţiei de la gură la ureche. Cînd cuiva îi place ceva atunci începe să vorbească în jurul său, să facă publicitate respectivului spectacol. La Avignon nu se prea poate trişa, un spectacol prost nu poate să meargă bine. Pe terasele cafenelelor, pe străzi, la coadă în faţa teatrelor, oamenii îşi vorbesc, intră în dialog unii cu alţii fără să se cunoască. Toţi sunt de fapt antrenaţi în acelaşi joc, se recunosc ca făcînd parte din aceeaşi familie: familia pasionaţilor de teatru. Și atunci e firesc să-şi transmită informaţii preţioase: „mergeţi să vedeţi cutare spectacol, este extraordinar”; „nu care cumva să rataţi cutare spectacol, este ceva unic”; „nu mergeti la spectacolul cutare că este prost, ne-am pierdut timpul cu el”; etc. etc. Informaţia circulă în felul acesta. După o săptămînă de festival se ştie deja ce e bun şi ce e rău, iar după două săptămîni de festival companiile ştiu deja dacă au cîştigat sau nu pariul. Există şi companii care, în faţa dezastrului (trei sau patru spectatori la fiecare reprezentaţie) decid să nu mai meargă pînă la capăt, să-şi oprească spectacolele. Ceea ce nu înseamnă că Festivalul nu le-a adus totuşi ceva important: experienţă, întîlniri, contacte…

 

         Avignon OFF în cifre anul acesta. 1092 de spectacole, 844 de companii prezente (dintre care 71 străine), 124 de locuri de joc (teatre, capele, etc.), peste 6000 de actori şi artişti în oraş. Primul spectacol începe la ora 9 dimineaţa. La 9h30 sunt programate 3 spectacole. La ora 10 încep 24 de spectacole. La 10h30 încep 28 de spectacole şi la ora 11 încep 52 de spectacole. Apoi maşina teatrală se ambalează şi iese aproape de sub control… pînă pe la ora unu noaptea cînd totul se linişteşte, cînd se termină ultimile reprezentaţii. Un spectator pasionat, care a venit la Avignon ca să vadă teatru, aleargă de fapt toată ziua de la o sală la alta şi vede cîte 4 sau chiar cîte 5 spectacole pe zi. Uneori le combină pe cele din OFF cu cele din IN, altfel spus în timpul zilei merge în OFF şi seara merge în IN.      

 

         Dacă oraşul Avignon nu şi-ar fi păstrat intacte zidurile, festivalul n-ar fi fost ceea ce este… Poate sună ca o platitudine, dar marea fascinaţie pe care o produce oraşul vine în primul rînd de la ziduri şi doar în al doilea rînd de la Palatul Papilor şi de la faptul că 9 papi s-au perindat în secolul al XIV-lea pe la Avignon. Zidurile oraşului, care formează o centură de piatră cu circumferinţa de 5 kilometri, dau uneori o senzaţie de sufocare, dar separă oraşul medieval de restul regiunii şi îl conservă oarecum în afara timpului. Multe companii au încercat să joace înafara zidurilor, extra-muros, unde spaţiile de joc sunt mai uşor de amenajat, mai uşor de găsit, şi mai ieftine. Toate aceste tentative n-au dus însă la nimic. Pur şi simplu spectatorii care vin la Festival nu vor să iasă înafara zidurilor pentru a vedea un spectacol. Este ceva ce ţine de un magnet invizibil, de psihologie, de credibilitate. Toate companiile care şi-au încercat norocul jucînd uneori doar la 30 de metri înafara zidurilor, au pierdut. Dacă un teatru sau un spaţiu de joc nu este intra-muros, el riscă să nu aibă spectatori chiar dacă spectacolele sunt bune. Un adevărat mister pluteşte asupra acestei atitudini. Oamenii sunt dispuşi mai degrabă să ia maşina şi să meargă să vadă un spectacol programat la 3 sau la 4 sau la 10 sau la 14 kilometri de Avignon, dar nu le place să iasă cu pasul din incinta oraşului istoric, să treacă de centura de ziduri, să traverseze bulevardul de centură pentru a vedea un spectacol situat imediat extra-muros. Zidurile sunt un fel de garanţie de magie. Ai ieşit dincolo de ele, magia s-a spulberat. Probabil că multe oraşe din Provenţa, precum Arles sau Saint-Rémy-de-Provence, regretă acum că la un moment dat, pentru a se moderniza şi extinde, şi-au doborît zidurile… Să fi fost avignonezii mai leneşi? Să nu fi vrut ei să-şi dărîme zidurile din lene sau au simţit că ele ascundeau un tezaur turistic? Greu de spus, dar oraşul Avignon este unul dintre puţinele care şi-au păstrat intacte porţile medievale şi zidurile, ceea ce îi conferă un aer maiestuos. Zidurile sunt în acelaşi timp memoria oraşului, iar marea sărbătoare teatrală care se desfăşoară la Avignon pare uneori o prelungire a unor tradiţii medievale cum ar fi sărbătoarea nebunilor.   

 

         Dar adevăratul zid care există la Avignon, spun unii, ar fi de fapt cel care separă secţiunea IN de secţiunea OFF, secţiunea oficială a festivalului de cea neoficială. Unii spun că între cele două lumi nu există dialog, că nu comunică între ele. Domeniul IN ar fi cel al regizorilor celebri, al marilor producţii, al marilor vedete şi al mondenităţii… Domeniul OFF ar fi cel al actorilor de rînd, al companiilor mici, al tuturor amatorilor. Pe de o parte, elita teatrală, pe de altă parte, marea masă a meşteşugarilor teatrali. Spectacolele din IN se fac cu bani mulţi şi beneficiază de atenţia presei centreale, în timp ce în OFF, sărmanii actori, regizori şi ataşaţi de presă aleargă cu limba scoasă după un ziarist… 

         Ceva din toate acestea este adevărat, numai că în ultimii ani secţiunea OFF şi-a luat un fel de revanşă asupra secţiunii IN. Și aceasta pentru că secţiunea oficială a instituţionalizat, oarecum, avangarda. Majoritatea spectacolelor din IN au devenit extrem de provocatoare, mizînd excesiv pe experiment. Publicul din IN a început să fie debusolat, să se simtă chiar agresat. Ziarul Le Monde se întreba, pe data de 20 iulie: „Oare ce trebuie făcut cu Festivalul de la Avignon? Care este misiunea sa culturală? Oare ediţia din 2010 a mers prea departe (cu provocările)?” Cînd sunt cazuri de spectactori care leşină din cauza violenţei unui spectacol (după ce văd, de exemplu, sînge real ţîşnind din antebraţul unei actriţe), oare ne mai aflăm la teatru? Cînd, după ce au plătit 25 sau chiar 35 de euro ca să intre la o reprezentaţie în IN, unii spectatori ies dezgustaţi sau dezamăgiţi după 30 de minute sau după o oră, mai putem vorbi de misiunea culturală? Toate aceste subiecte sunt, în orice caz, în plină dezbatere. Pe acest fond, însă, secţiunea OFF cîştigă în popularitate şi rămîne singurul loc în care mai pot fi văzute şi spectacole de „cuvînt”.        

 

         Umbra de scandal care planează asupra programărilor din IN ţine şi de faptul că eşecurile unor spectacole au loc pe fondul unor imense sume investite în crearea lor. IN-ul dispune de un buget total de peste 10 milioane de euro. Paperlappap, spectacolul de deschidere al Festivalului creat de elveţianul Christoph Marthaler în curtea de onoare a Papilor, n-a trezit un mare entuziasm. El şi-a permis însă luxul de a crea un spectacol care nu va circula dincolo de cele zece reprezentaţii prevăzute în curtea Palatului papal. Uite pe ce se duc banii,  spun mulţi directori de companii mici, din OFF. În timp ce nouă ni se taie subvenţiile, directorii secţiunii oficiale îşi permit să finanţeze un spectacol destinat să trăiască numai de zece ori şi să moară în locul în care s-a născut.

         Toate aceste dezbateri fac parte însă din natura intimă a Festivalului care este şi un imens forum de discuţii. În fiecare an, de altfel, atît în IN, cît şi în OFF, se discută mult despre viitorul culturii, despre impactul crizei asupra culturii, despre Europa culturii şi despre raporturile dintre bani, politică şi cultură. Colocviile, dezbaterile, polemicile ţin de natura vie a acestui festival, de caracterul său complex, artistic dar nu numai. Festivalul de la Avignon este un fenomen cultural şi de societate, o întîlnire anuală a forţelor vii ale culturii franceze şi chiar europene, o oglindă a energiilor creative ale Europei. Prin marele număr de artişti şi regizori străini invitaţi să lucreze în IN, Franţa îşi păstrează oarcum acest statut de mare putere culturală care ştie să atragă şi să ofere o şansă artiştilor lumii. Festivalul mai reprezintă însă ceva: un loc de rezistenţă în faţa tăvălugului globalizant, în faţa acelei sub-culturi de televizor şi în faţa presiunii holywoodiene. La Avignon, chiar atunci cînd spectacolele excesiv de provocatoare sunt nişte eşecuri, suntem totuşi în altă lume, într-o căutare a alternativei faţă de mediocritatea culturală pe care ne-o propune industria mondială de divertisment.    

 

         Oraşul Avignon se află pe malul stîng al Ronului, iar la ora la care papii l-au ales ca reşedinţă, în 1309, ei nu făceau de fapt decît să se deplaseze de la Roma tot pe pămînt papal. Pînă la Revoluţia franceză, comitatul Venessin şi oraşul Avignon, care era capitala acestui comitat, au fost considerate drept regiuni subordonate Vaticanului. Ceea ce nu i-a împiedicat pe cardinali, la acea oră, să-şi construiască reşedinţe somptuoase pe malul drept al Ronului, care însemna deja Franţa. Aşa s-a născut un superb burg, Villeneuve-lez-Avignon. Între Avignon şi Villeneuve-lez-Avignon se întindea pe vremuri celebrul „pod de la Avignon” din care nu a mai rămas însă decît o bucată, pentru că în secolul al XVII-lea a „venit apa şi l-a luat”. Burgul Villeneuve-lez-Avignon a intrat însă şi el în configuraţia festivalului, printr-o foarte reuşită operaţiune care se numeşte „Villeneuve en scène”. Ea este un fel de micro-festival în interiorul marelui festival, o punte între IN şi OFF, pentru că la Villeneuve vin să joace companii intinerante din toată Europa. Anul acesta au sosit cu caravanele 20 de astfel de companii: majoritatea dintre ele fiind franceze, celelalte venind din străinătate (Germania, Elveţia, Cehia…) Spectacolele sunt prezentate fie în corturi care le amintesc pe cele de circ, fie în diverse arene şi spaţii amenajate în aer liber. Prezenţa lor are ceva magic, parcă plonjăm într-un film de Fellini, parcă revine lumea lui Molière şi a acelor actori rătăcitori care străbăteau Franţa pentru a juca în zilele de tîrg sau în faţa seniorilor dispuşi să-i adăpostească pentru o noapte.

          Compania Théâtre de la Licorne, care vine de la Lille, s-a instalat pe o colină, la zece minute cu pasul de centrul burgului, şi prezintă un uluitor spectacol intitulat Spartacus. Regizoarea Claire Dancoisne este o celebritate în mediul artiştilor care lucrează cu obiecte şi marionete. Ea utilizează, de altfel, în spectacolele sale, tot felul de maşinării ciudate împinse de actori mascaţi, obiecte mecanice cu pedale şi roţi, reprezentînd animale şi insecte, creaţii hibride în care simţi încă forţa aparatelor de sudură, dar şi poezia conceptului. I-am văzut spectacolul într-o seară în care bătea uşor Mistralul, iar pinii maritimi şi chiparoşii de pe colină intraseră într-un fel de dans ritual. Oamenii erau fericiţi să participe la această experienţă, să urce colina luminată cu beculeţe colorate şi să se închesuie apoi într-un fel de coliseum minuscul, în jurul unei piste ovale ca să asiste la o luptă de gladiatori reprezentaţi de marionete din metal. Iar povestea lui Spartacus era cîntată de doi tenori, unul jucîndu-l pe Cezar şi celălalt pe generalul Crassus.    

         La Festivalul de la Avignon am văzut deseori oameni fericiţi. Majoritatea celor 125 000 de spectatori pe care îi recenzează anual secţiunea IN nu sunt specialişti în materie de teatru. Ei sunt pur şi simplu iubitori de teatru şi fac parte  dintr-o clasă mijlocie care îşi permite vacanţe culturale. Unii dintre aceşti spectatatori sunt parizieni dispunînd de case de vacanţă în sudul Franţei, alţii se opresc la Avignon pentru cîteva zile înainte de a pleca în alte direcţii unde îşi petrec vacanţele. Festivalul este, pentru mulţi dintre ei, o etapă, dar şi un pelerinaj anual în căutarea magiei. Unii combină Avignon-ul cu alte festivaluri care au loc în regiune, precum cel de operă de la Aix-en-Provence sau cel de artă lirică de la Orange. În OFF, unde se vînd peste un milion de bilete în cele trei săptămîni ale Festivalului, am întîlnit întotdeauna mulţi profesori şi animatori culturali.  

         Publicul de la Avignon, mai ales cel din IN, este însă capabil să-şi exprime şi nemulţumirea. Prima formă este cea a plecării precipitate în timpul spectacolului. Alţi nemulţumiţi însă preferă să aştepte finalul pentru a-i hudui şi fluiera pe actori şi pe regizori. A fost cazul cu spectacolul de deschidere de la Palatul Papilor. Imediat după terminarea sa s-au auzit întîi reacţiile celor dezamăgiţi şi chiar furioşi. Abia după seria de fluierături şi proteste s-au impus aplauzele celor care păreau mulţumiţi, totuşi, de ceea ce văzuseră.

         Am observat că publicul fluieră numai la spectacolele proaste din IN, niciodată la cele din OFF. Probabil că spectacolele proaste din OFF au, în mintea publicului, nişte circumstanţe atenuante: în definitiv, unei companii sărace care şi-a încercat şi ea norocul la Avignon în OFF într-un teatru de 60 de locuri i se poate ierta un eşec. Mai greu i se iartă un eşec unui regizor cu renume sau cu ifose din IN, care îşi creează spectacolul cu bani mulţi şi provoacă deplasarea a mii de spectatori. Iar în ultimii şase ani, de cînd secţiunea oficială este condusă de Hortense Archambault şi Vincent Baudriller, publicul a avut deseori ocazia să fluiere şi să huiduiască.

 

         Încerc să-mi dau seama care a fost spectacolul cel mai prost pe care l-am văzut în ultimii ani în IN. La unele m-am plictisit, la altele mi s-a făcut milă de actori şi de public... Niciodată însă n-am rămas mai stupefiat în faţa mediocrităţii ca anul acesta cînd am văzut Orchestra pierdută, piesă scrisă şi regizată de Christophe Huysman. Uluitor este însă decalajul între ce promite regizorul în caietul-program şi ce oferă pe scenă. De altfel şi în cazul altor spectacole acest decalaj frizează ridicolul. Cum caietul-program al secţiunii IN este redactat şi publicat înainte ca majoritatea spectacolelor să fie terminate, este normal ca el să nu consemneze decît o listă de intenţii regizorale. În materie de intenţii, însă, unii regizori sunt redutabili. Capacitatea lor de a înşira fraze sforăitoare, de a manipula subtilităţi şi promisiuni metafizice este uluitoare şi exclude orice modestie. Este şi cazul cu Christophe Huysman care îşi propune (în caietul-program) „să reamintescă faptul că este urgent să vorbim despre umanitate într-o societate unde umanitatea are din ce în ce mai puţin drept de cetate”... Între această frază şi spectacolul său de la care oamenii ieşeau cu zecile, distanţa este abisală. În timp ce urmăream ceea ce se întîmpla pe scenă eram furios, îmi spuneam: „cîtă lipsă de coerenţă, nu comunică nimic, nu e capabil să producă nici o emoţie, totul este numai pretenţie, experiment de dragul experimentului, nu e nici măcar şocant, nimic nu se leagă, etc.”. Mai tîrziu, gîndindu-mă mai bine, am început însă să-mi spun: „dar oare nu sunt aceste spectacole-eşec oglinda lumii noastre care se videază de sens, de valori, de criterii, de principii? În definitiv, de ce ar trebui să iertăm eşecurile instituţiilor bancare mondiale care pierd miliarde de dolari şi să nu iertăm eşecul unui regizor care şi-a creat spectacolul doar cu cîteva zeci de mii de euro?".     

 

Fotografii de Andra Badulesco

        

Galerie foto