Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

„Yahia Yaïch Amnesia” sau despre o piesă de teatru devenită retrospectiv profetică. Corespondență din Berlin de Aura Cumita

„Yahia Yaïch Amnesia” sau despre o piesă de teatru devenită retrospectiv profetică. Corespondență din Berlin de Aura Cumita

La şase ani după încheierea celui de-al doilea război mondial, în 1951 primul preşedinte al Republicii Federale Germane, Theodor Heuss, împreună cu, primarul Berlinului de Vest, Ernst Reuter, iniţiau programul cultural „Berliner Fest-Woche” (Săptămâni festive berlineze) prin care se dorea o reanimare a vieţii culturale de după război. Astfel, au fost puse bazele a ceea ce între timp a devenit „Berliner Festpiele” (Jocuri festive berlineze) – o instituţie de marcă a vieţii culturale din întreaga lume a cărei gazdă este Berlin. În cadrul acestei instituţii s-au dezvoltat cu timpul diverse programe culturale, cum ar fi: Jazzfest Berlin (Festivalul de Jazz din Berlin), MaerzMusik (Muzică în Martie – un festival pentr u muzică actuală, născută din Bienala pentru Muzică Nouă din Berlinul de Est), Internationales Literaturfestival (Festivalul Internaţional de Literatură iniţiat în 2005), Musikfest Berlin (Sărbătoarea muzicii Berlin), Theatertreffen (Întâlniri de teatru), Jugendwettbewerbe (Concursuri pentru tineret), Martin-Gropius-Bau (începând cu anul 1981, unul dintre cele mai importante muzee de artă contemporană şi de istoria artei din Berlin), Berliner Lektionen (Lecţii berlineze – o serie de comunicări filozofice, politice, literare şi ştiinţifice) precum şi spielzeit’ europa.  

Prima ediţie a spielzeit’ europa a avut loc în 2002. Este un sezon de teatru şi dans întins pe mai multe luni (din septembrie şi până la sfârşitul lui ianuarie) care iniţial îşi propunea să aducă pe aceeaşi scenă producţii de teatru şi dans din Europa de Est şi de Vest. Între timp festivalul a devenit gazda spectacolelor de teatru şi dans din întreaga lume.

 

Ediţia din acest an a festivalului spielzeit’ Europa s-a deschis cu premiera spectacolului de dans în coregrafia lui Lemi Ponifasio Le Savali: Berlin, realizat special pentru Berlin. Totuși, deja în septembrie, a fost programată piesa de teatru Yahia Yaïch Amnesia în regia tunisianului Fadhel Jaïbi, pentru a comemora așa-numita Primăvară arabă. Este un mesaj politic al festivalului în particular şi încă o dovadă a vigilenţei politice actuale din Germania în general, care în toate evenimentele majore culturale pe care le-a organizat din martie şi până acum nu a uitat să reflecteze în profunzime asupra semnificaţiei revoluţiilor din lumea arabă pentru Europa.

Fadhel Jaïbi este unul dintre cei mai prolifici şi controversaţi artişti ai Maghreb-ului. Piesele sale sunt jucate în multe din oraşele ţărilor arabe, printre care Cairo, Damasc, Beirut, precum şi în ţările europene: în Olanda, Spania, Portugalia, Franţa. Înscenările sale, pentru care cel mai adesea scrie şi textele împreună cu soţia lui, Jalila Baccar, se nasc printr-o muncă intensă în perioadele de probă şi de improvizaţie cu echipa de teatru. Printre cele peste 20 de piese înscenate se numără La noce (1976) după Nunta micilor burghezi a lui Bertolt Brecht, Araberlin (2002) – o piesă în limba germană despre neîncrederea dintre occident şi orient, Khamsoun (2006) – o confruntare cu islamul modern, spectacol jucat în cadrul a numeroase festivale din întreaga lume.

În centrul piesei Yahia Yaïch Amnesia stă figura unui dictator (Yahia Yaïch) care este înlăturat de la putere şi care, vrând să părăsească ţara, este împiedicat din cauza paşaportului expirat. În cele din urmă ajunge la secţia de psihiatrie a unui spital. Scrisă în colaborare cu autoarea şi actriţa Jalila Baccar, piesa s-a jucat în premieră în Tunis înainte de revoluţia de iasomie iar acum este considerată o profeţie a evenimentelor din iarnă-primăvară (2010-2011) din Tunis. Piesa a fost ameninţată de cenzură înaintea premierei, în cele din urmă însă a primit acceptul de fi jucată. Conform spuselor regizorului, acesta a fost obligat să opereze anumite modificări în text, dar în locuri care nu îi erau importante. La numai o săptămână de la căderea dictatorului tunisian Ben Ali (după 23 de ani de când se afla la putere) trupa lui Fahdel Jaibi călătorea în ianuarie în Franţa, în oraşul Evry, unde urma să fie jucată piesa. Amnesia a fost jucată şi în cadrul Festivalului de Teatru din Avignon. Eberhard Spreng, care a relatat despre acest festival pentru Deutschland Radio, deplângea faptul că, deşi este un festival cu pretenţii politice şi sociale, anul 2011 – un an în care Fukushima solicită o reconsiderare a relaţiei cu mediul înconjurător şi a politicii de producere a energiei, în care primăvara arabă a determinat la o regândire a relaţiilor dintre Europa şi lumea arabă, şi în care revoltele din Spania şi Grecia pretindeau un „New Deal” – nu a fost reflectat nici în spectacole, nici în dezbateri în cadrul festivalului, singurul spectacol de teatru cu o temă politică actuală invitat la festival fiind piesa celor doi tunisieni. Acum, la aproape un an de la evenimentele din Tunis, piesa cu texte în arabă şi franceză titrate în germană este adusă şi în centrul atenţiei publicului berlinez.

În sală se lasă subit o linişte de mormânt. Pe culoarele din stânga şi din dreapa precum şi pe cel din mijloc, care împarte sala în două, coboară actorii – unii mai serioşi şi aproape încruntaţi, alţii cu un zâmbet abia perceptibil – privindu-i cu un oarecare mister în ochi pe spectatori. Îmbrăcaţi în negru, în rochii sau costume, se îndreaptă încet spre scenă, fără a-şi lua privirea de la spectatori. E un soi de reculegere în memoria celor care au murit în timpul revoluţiei din Tunis. Actorii se urcă pe scenă şi stau aliniaţi cu faţa spre public, privirea, ca şi înainte, e stăruitoare: o privire care invită la privire. O privire reciprocă îndelungată între actori şi spectatori, care are meritul de a delimita mai clar spaţiul şi timpul unei poveşti devenite profeţie şi de a-l introduce pe spectator într-o lume care promite dezvăluirea unui mare secret. De altfel sala este luminată şi în public şi pe scenă. La sunetul unei muzici actorii părăsesc pe rând scena cu spatele, fără a înceta să privească publicul şi fiecare se întoarce cu câte un scaun alb. Acum, cu scaunele aliniate pe scenă, se aşează fiecare tacticos pe câte un scaun neîncetând să-i privească pe spectatori. Treptat se instaurează ceea ce am putea numi momentul visului /coşmarului, căruia, oricât ai încerca, nu i te poţi sustrage. Aproape imperceptibil, fiecare dintre actori îşi modifică uşor poziţia, răpiţi fiind de somn: unii alunecă de pe scaun, alţii îşi mângâie vecinul pe umăr, altul are spasme, etc. Există momente de trezire în care aceştia îşi redresează poziţia cuviincioasă pe scaun. Somnul însă îi răpeşte din nou. De această dată mişcările din timpul somnului sunt mai ample, mai puternice, cu căderi de pe scaun, până ce, pe fundalul unei muzici foarte puternice şi animate toţi se ridică în picioare, aruncă scaunele; tot mai des se aud împuşcături asurzitoare şi, în final, toţi cad „împuşcaţi” la podea. Acesta este începutul piesei. Schimbarea / revoluţia se produce ca prin vis / coşmar, în timpul somnului, în timpul unei inerţii care a cuprins o întreagă societate. Un început foarte bine regizat. Iar metafora somnului, foarte bine aleasă pentru a sugera inerţia în care a căzut o societate, permite lectura a ceea ce urmează în cheia unei mari incertitudini: nu se ştie exact dacă ceea ce urmează să se întâmple este un vis (o dorinţă proiectată în vis) sau realitate. Iar această incertitudine se va menţine pe tot parcursul piesei. Următorul moment este o scenă în care se cântă „La mulţi ani” dictatorului. Toţi actorii ridică paharul de plastic alb cu „şampanie” în faţa celui în care, şi acesta cu un pahar în mână, ar trebui să-l identificăm pe Yahia Yaïch, dictatorul. Cu toţii cântă „Happy Birthday to you”. Avem de-a face, deci, cu un dictator iubit? Aceasta este şi scena care încheie spectacolul, dar fără pahare; fiecare face doar gestul de a ţine în mână un pahar, de a-l ridica şi a bea în cinstea lui Yahia Yaïch care stă în faţa lor, în dreapta scenei; din fundal se aude aceeaşi melodie fredonată „Happy Birthday to you” din ce în ce mai încet. Nu există cortină.

„Amnezia” din titlu care invită la o lectură a personajului principal din perspectiva bolii de care suferă, şi anume pierderea parţială sau totală a memoriei, va contribui la starea de incertitudine, fiind înclinaţi chiar să ne îndoim că am avea de-a face cu un despot. Textul propus de cei doi tunisieni aduce adesea în centru un om bolnav – starea de incapacitate fizică şi psihică fiind simbolizată prin scaunul cu rotile în care Yahia Yaïch îşi face apariţia în câteva rânduri pe scenă – un om căzut pradă nu numai propriei boli ci şi acuzaţiilor jurnaliştilor, poliţiştilor, avocaţilor, doctorilor sau a poporului personificat în femeia de serviciu (care însă nu este lăsată să vorbească) din ospiciul în care este închis. Personajul central evoluează atât în raport cu ceilalţi – în special acuzatori – cât şi prin raportul cu sine însuşi. Monologurile lui Yahia Yaïch ne înfăţişează nu rareori drept un om lucid căruia i se face o nedreptate în comparaţie cu acuzatorii lui, care nu de puţine ori sunt înfăţişaţi ca fiind ei înşişi nebuni, schizofrenici. Aceasta perspectivă lasă să se întrevadă o oarecare compasiune a autorilor faţă de personajul creat. Impozanţa şi poate chiar credibilitatea lui Yahia Yaïch atunci când vorbeşte se creează şi prin faptul că este singurul personaj care vorbeşte în microfon. Vocea lui este clară, calmă şi credibilă în comparaţie cu vocile celorlalte personaje care nu dispun de microfon şi care de multe ori trebuie să ţipe pentru a se impune, pentru a fi auzite, ascultate. Această opţiune regizorală este o sabie cu două tăişuri. Microfonul este un instrument de putere. Dar tocmai pentru că dispune de microfon el poate fi mai bine auzit şi mai bine ascultat şi atunci când are nevoie de compătimire să şi fie compătimit de către public. Atunci când este înlăturat de la putere, Yahia Yaïch reacţionează asemenea unui copil naiv: „Dar ce-am făcut? Eu cred că marii tirani sunt copii, care au fost prost educaţi.”, a unui copil care are nevoie de ajutor şi care se jură lui Alah că nu a făcut nimic rău. De altfel, publicul nu are acces la o lume a atrocităţilor comise de presupusul dictator sau la încălcări ale acestuia a unor drepturi esenţiale cum ar fi libertatea de expresie sau interdicţia de a călători, pentru a-l putea judeca. Singurii care vor dezvălui nedreptăţile sunt celelalte personaje. Şi niciun personaj nu este atât de bine închegat precum cel al lui Yahia Yaïch – un intelectual care-şi găseşte liniştea numai în biblioteca sa, printre cărţi – astfel încât, fiecare evoluează pe scenă cu o legitimitate incertă, probabilă, ceea ce face ca acuzaţiile de genul „Nefericire asupra ţării. Banii în mâinile celor mai incompetenţi. Tribunalul în mâinile celor mai idioţi. Iar ştiinţa în cele ale ignoranţilor. (...) De ce nu mai crede tineretul în nimic, nici în gândire nici în artă? Nici în morală, nici în valorile sfinte? Nu mai există decât fotbal, televizor şi dicoteca” să fie insuficiente pentru a condamna un conducător considerat dictator.

Am putea acum, retrospectiv, să afirmăm fineţea regizorală a lui Jaibi în a menţine starea de incertitudine amintită mai sus pe tot parcursul piesei. Aceasta ar fi şi o posibilă explicaţie pentru faptul că piesa a reuşit să treacă de cenzură. Ar fi însă nedrept să susţinem că regizorul a recurs la soluţii de compromis. Pentru că el a ştiut să dezvolte discursuri în paralel. Astfel, albul scaunelor şi al paharelor în contrast cu vestimentaţia neagră a actorilor sugerează o perspectivă foarte clară, şi anume negru pe alb, fără niciun echivoc, că avem de-a face cu un dictator înlăturat de la putere, cu o revoluţie ivită „peste noapte”, cu un proces de conştiinţă făcut de către cei apropiaţi dictatorului şi mai puţin de către întreaga societate, care de altfel este reprezentată în piesă ca fiind marginală, o victimă a manipulării.

Imaginea unui dictator care se află la capătul puterilor fizice şi psihice, a unui dictator uzat de propriul sistem pe care nu îl mai are sub control şi căruia îi cade pradă el însuşi, mi-a adus aminte de piesa lui Milo Rau „Die letzten Tage der Ceauşescus”- o înscenare (postevenimenţială – a fost nevoie de trecerea a douăzeci de ani şi de perspectiva neînregimentată a unui străin) a procesului intentat soţilor Ceauşescu care a reuşit atât de bine să scoată în evidenţă caracterul unei revoluţii sabotate care a avut loc în decembrie 1989 în România. Un proces ad-hoc, fără nicio legitimitate care a dat „poporului” jertfa de care avea nevoie pentru a se simţi răzbunat: şi asta cât mai repede posibil, pentru a-l reduce la tăcere.

Jurnalistul Eberhard Spreng făcea observaţia pertinentă că această piesă dă prea puţin seamă despre ceea ce s-a întâmplat în realitate în revoluţia de iasomie[1] şi mai ales despre cum a fost posibilă această revoluţie. La această observaţie, artiştii tunisieni se pregătesc deja de răspuns. Rasa Ben Amar pregăteşte o piesă despre revoluţia din Tunis care va purta numele „Facebook”. Şi Jaibi lucrează la o piesă care va fi gata în decembrie: o piesă de teatru-dans, în care regizorul îşi propune să exploreze cum a schimbat revoluţia corpul oamenilor, ce exprimă picioarele lor, braţele, gâtul, capul oamenilor; „va fi un teatru foarte vizual, corporal, aproape un dans”, după cum a anunţat regizorul tunisian în cadrul unei emisiuni la Deutschland Radio din data de 13 iulie.

Foto: Mohamed Frini

 

 


[1] Într-un interviu acordat ziaristului Werner Bloch, regizorul Fadhel Jaibi spunea că denumirea de revoluţie de iasomie îi displace, pentru că iasomia este o floare care înfloreşte numai o după-amiază şi o seară, iar în ziua următoare nu mai există. „De ceea ce avem nevoie este o revoluţie care să dureze – să-i spunem revoluţia de cactus.”, în: Bloch, Werner, „Toţi vorbesc de-a valma. Nu e loc pentru cultură: regizorul tunisian Fadhel Jaibi despre anarhie şi violenţa islamiştilor în ţara sa” (Alle reden durcheinander. Kein Platz für Kultur: der tunesische Regisseur Fadhel Jaibi über Anarchie und die Gewalt der Islamisten in seinem Land), Süddeutsche Zeitung, 15 iulie 2011.