Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

„Viaţa e frumoasă” – un festival gigant sau Opereta la ceas aniversar

„Viaţa e frumoasă” – un festival gigant sau Opereta la ceas aniversar

„Viaţa e frumoasă” – un festival gigant

sau Opereta la ceas aniversar

- cronică de Costin Popa -

 

Pentru a treia oară pe parcursul a numai 24 de luni, Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian” a polarizat suflarea artistică şi a captivat melomanii de gen din Bucureşti cu Festivalul „Viaţa e frumoasă”. Iniţiată de dinamicul director general Răzvan Ioan Dincă, manifestarea s-a desfăşurat în 2010 conexată cu o aniversare dragă teatrului şi publicului, 60 de ani de la instituţionalizare. Iată suficiente motive pentru seri efervescente, într-o diversitate a afişului care a aşezat din start o coroană pe capul organizatorilor. 65 de evenimente în zece zile reprezintă un efort absolut uriaş, care îl depăşeşte ca densitate pe cel al Festivalului Enescu sau, mergând chiar mai departe, de ce nu, pe cel al festivalului salzburghez. Ambiţios program!

Într-o asemenea structură, ştiind că este imposibil să fii martor la tot ce se oferă, managementul a contat pe dispersia preferinţelor. Aşa încât s-a bazat pe tematici mari. Copiii au avut la dispoziţie „Atelierele” lor, bibliofilii şi discofilii au putut merge la lansări de cărţi şi CD-uri, s-au vernisat expoziţii de costume şi fotografii, s-au prezentat proiecte („Sprijin pentru competenţe în artele spectacolului” cu cofinanţare europeană, ScenArt în cooperare cu celebra Accademia Teatro alla Scala şi „Bucureştiul într-o zi”, prezentat de Fundaţia Bright Light), s-au audiat conferinţe, s-au vizionat filme, au fost organizate seri tradiţionale româneşti, maghiare, ruseşti, ucrainiene. În egală măsură, afişul a propus concerte de muzică alternativă (ansambluri din Germania), de muzică religioasă, de autor (Damian & Friends, Damian & DJ Ravin, Laurie Anderson, Mariza...), spectacole de teatru, un recital de magie, precum şi ediţia a doua a Concursului de cânt „Ion Dacian” destinat tinerilor interpreţi. Şi, desigur, au existat serile „cu muzică” (Supermarket – coproducţie între Teatrul Inexistent şi Teatrul Arta, Paris, mon amour – realizat de Opereta bucureşteană, Tango of life – propus de Teatrul Academic de Operetă din Kiev, Piaţa Roosevelt al Teatrului Naţional din Timişoara), de dans, de operetă (Liliacul – nouă producţie a Teatrului Naţional de Operetă „Ion Dacian”, Baiadera – oferit de Teatrul de Operetă şi Musical din Budapesta, Vânzătorul de păsări – spectacol al Teatrului de Stat de Comedie Muzicală din Sankt Petersburg). Fireşte, o mare Gală Internaţională de Operetă şi Musical (Aniversare „Opereta – 60 de ani”) a fost un alt punct de atracţie.

Pe toată durata festivalului, Radio România Cultural a programat fluxuri matinale şi nocturne, dovedind o dată în plus că, sub conducerea redactorului-şef Oltea Şerban Pârâu, postul este de maximă vizibilitate şi implicare în peisajul cultural naţional. A fost editat un luxos album omagial, „Opereta – 60 de ani”, conţinând şi două CD-uri în interpretarea unor foşti şi unor actuali artişti ai teatrului, în timp ce revista „Actualitatea muzicală” a consacrat Operetei bucureştene un număr special foarte consistent şi bine documentat.

„Viaţa e frumoasă” a fost un festival gigant, desfăşurat în nu mai puţin de 15 locaţii, între care Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian”, Sala Palatului, Sala Radio, Centrul de Cultură Maghiar, Hotelul Intercontinental, Muzeul Ţăranului Român, patru lăcaşe de cult, Bistro Opereta, Ceainăria Cărtureşti, restaurantul Burebista etc.

 

Noua producţie cu „Liliacul” – un punct de cotitură

Venirea reformatorului Răzvan Ioan Dincă la conducerea Operetei bucureştene a fost momentul de răscruce în istoria teatrului. Cu politici novatoare, uneori şocante sau contradictorii (vezi intenţia de eliminare a numelui „Ion Dacian” din titulatura instituţiei, rapid reprimată), cu idei de refrişare a producţiilor, cu dorinţa de a adăuga – în premieră naţională – musicalul pe afiş, regizorul-manager s-a văzut din start intrat în istoria spectacolului muzical de la noi. Nu trebuie să ne ferim de cuvinte mari, dar Opereta a cunoscut realmente cea mai profundă metamorfoză postrevoluţionară în rândul teatrelor cu specific liric. Mai ales că tot ceea ce şi-a imaginat directorul general, a şi realizat şi funcţionează. Iată, primul musical complex, produs pe o scenă românească, Romeo şi Julieta de Gérard Presgurvic, face în continuare săli arhipline. Şi dacă alte recente producţii de operetă ale teatrului, Voievodul ţiganilor de Strauss sau Silvia de Kálmán, au arătat germenii modernizării, Liliacul în regia lui Răzvan Ioan Dincă a rupt cu mizanscena tradiţională şi a abordat integral, cu curaj, cheia modernă. Sigur că un puzzle de opinii a însoţit montarea, de la cele vehement adverse la acceptarea fără rezerve. Cred că extremele trebuie eliminate.

A gândit drept nucleu de rezistenţă actele al doilea şi al treilea, reunite fără pauză, cu un minunat şi cursiv pasaj între ele. Vom vorbi. În actul secund, balul prinţului Orlofski nu se mai petrece într-un salon de epocă straussiană, ci într-un cabaret, night-bar, club de fiţe de secol XXI. Deplasat? Depinde din ce unghi priveşti lucrurile. Din cel al subiectului originar, fenomenul de respingere este total. Dacă însă îţi imaginezi că într-un bar de noapte mai special din timpurile noastre se poate cânta şi dansa – de ce nu? – pe muzica lui Johann Strauss, atunci orizontul se luminează. În acest context, ideea lui Răzvan Dincă este valabilă şi poate produce chiar sugestii pentru unii promotori de distracţii nocturne, mai originali, mai subţiri, cu... fiţe mai selecte.

La balul prinţului, construit pe „diversitate”, în largul sens al cuvântului, găseşti totul: homo- şi heterosexuali, travestiţi, vampe pe jumătate goale şi cu coafuri extravagante, acrobaţi, aruncători de flăcări, grisete cu mişcări lascive, dansatori sexy (coregrafia Florin Fieroiu), personaje alegorice cu măşti, sirene care ies din prăjituri uriaşe, fumători de haşiş, marijuana, ecstasy sau ce-o mai fi la modă. Manevrarea tuturor acestor personaje, fie că sunt cântăreţi, figuranţi sau balerini, se face cu dibăcie, cu uriaş meşteşug. Nimic nu stagnează, pentru că Răzvan Dincă este un neliniştit, un agitat iar produsul lui este activ, viu şi captivant.

Semnătura Oanei Botez a fost garanţia bogăţiei, varietăţii şi inventivităţii costumelor de bal.

Pentru a dispune de spaţiu, regizorul a eliminat coriştii de pe platou şi i-a plasat în lojile din fundul scenei („teatru în teatru” imaginat de semnatarul decorurilor, Angelo Linzalata), în care oricum nu rămân imobili, preocupaţi doar de cântat. Din când în când, mai fotografiază, se plimbă, comentează. Câştigul este dublu, având în vedere şi... siluetele. (Nu pot să nu avertizez asupra dificultăţii întreţinerii unei asemenea montări, din punctul de vedere al mişcării şi al cursivităţii replicilor.)

În marea desfăşurare de forţe au fost folosite toate mijloacele tehnice ale teatrului, generatorii de fum, turnanta, cablurile de suspensie, leagănele aeriene, trapele, lifturile şi câte altele, văzute şi nevăzute... Aşa încât, Rosalinda îşi cântă faimosul Ceardaş aşezată comod (sau... incomod), sus, pe o felie de lună iar Falke-Liliacul, marele aranjor de farse, îşi interpretează cupletul Fraţi să fim, ...fraţi şi surori... tot din înălţimea trapezului, manevrând prin fire invizibile, ca un păpuşar, în ritm de dans lent, eroii aflaţi la nivelul scenei. Iar ei se mişcă precum automatele, în transă, fără să-şi dea seama că sunt manipulaţi. Ca în teatrul vieţii! Este momentul de artă şi simbol al spectacolului, cu subtilitate gândit şi memorabil pus în pagină. Muzica lui Strauss inspiră, iată, şi în viziuni atipice.

Transa continuă până la finalul actului şi, pe valurile Valsului imperial straussian, eroii se retrag pe rând din scenă, făcând pe nesimţite trecerea la actul ultim şi schimbarea de decor. O soluţie de excepţie, ce asigură fluiditatea spectacolului şi respectă planul temporal.

Faptul că Răzvan Ioan Dincă este permanent preocupat de popularea scenei a fost evident pe tot parcursul serii, nu numai în vijelioasa parte secundă: în primul şi al treilea act apar ca figuranţi servitorii casei Eisenstein, însoţitorii directorului închisorii Frank, doi deţinuţi care... exersează la vioară şi tubă etc. etc. Chiar şi marionetele care prezintă trama în sunetele celebrei uverturi sunt bine integrate, deşi ar fi trebuit să i se permită muzicii să se exprime singură.

Excelentul performer al actelor al doilea, al treilea şi, de altfel, al întregului spectacol este actorul Ernest Fazekas, în rolul prinţului Orlofski. Pentru impresionanta compoziţie de personaj, un mare Bravo! merge către el şi către cel care l-a „văzut”, desigur regizorul. Fără să aibă niciun fel de formaţie de contratenor, Fazekas cântă toată partitura în falsettone, adăugându-i mişcări unduitoare de gay şi expresii plastice pe măsură. Performanţele actoriceşti nu se opresc aici, pentru că gardianul Frosch este extraordinarul mim Lucian Ghimişi (altă descoperire!), un Mr. Bean (ce contează sursa de inspiraţie dacă totul e realizat excelent?!) cu mişcări dezarticulate şi gaguri suculente. Prea lung recitalul? Poate, dacă ţinem cont de derularea lui voită cu încetinitorul.

Trebuie obligatoriu consemnat că toţi cântăreţii au avut jocul scenic şi crearea atmosferei drept componente indispensabile ale prestaţiilor lor artistice. Au cântat cu preocupare pentru caracterul personajelor. Impresiile bune merg către tânăra soprană Tina Munteanu (debut în Rosalinda), către revenirea pe scena Operetei a tenorului Alexandru Agarici (Eisenstein), către experimentatul Mihnea Lamatic (Frank). Debutul Irinei Ioana Baianţ (studentă în anul III al Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, la clasa prof. univ. dr. Ionel Voineag) i-a valorizat vocea de subretă de coloratură înaltă în rolul Adela, frumoasă promisiune pentru o carieră ce se anunţă semnificativă şi trebuie urmărită. De altfel, artista a fost distinsă cu Premiul pentru debut în operetă la Gala Premiilor VIP pentru artele spectacolului muzical 2010, alături de întreaga producţie cu Liliacul (Premiul pentru cel mai bun spectacol) şi de Răzvan Ioan Dincă (Premiul pentru regie).

În distribuţie, la fel de eficienţi au fost Cătălin Petrescu (Falke), Cristian Caraman (Dr. Blind), Florin Budnaru (Alfred) şi Letiţia Vlădescu (Ida).

La pupitru, Andrey Alekseev a marcat progresul orchestrei Teatrului Naţional de Operetă „Ion Dacian”.

Liliacul lui Răzvan Ioan Dincă – prima viziune modernă la Bucureşti a unei operete clasice.

 

Dansuri înnebunitoare

În lume, fără îndoială, Teatrul de Operetă şi Musical din Budapesta este vârful de lance al genului pe care Johann Strauss, Lehár sau Kálmán l-au înălţat pe culmile gloriei. Profesionalismul actorilor-vocalişti pare înnăscut, îmbinarea cântului cu dansul este de-a dreptul fenomenală, balerinii sunt debordanţi, spectacolele scânteiază. Aşa a fost şi propunerea din acest an a oaspeţilor, cunoscuta Baiadera de Emmerich Kálmán. Coordonatele montării lui Kero® au rămas în teritoriul tradiţional, clasic, schematic decorat cu motive exotice şi tente art-déco (Erzsébet Túri) şi în costume orientale nu foarte îndrăzneţe (Rita Velich). Miza s-a pus pe pulsaţia dinamică, pe ritmul incredibil, pe suculenţa dialogului (deşi tradus la un prompter greu lizibil, cu litere roşii), pe mişcarea de dans înnebunitoare (terţetul din primul act, duo-ul Szapáry-Marietta, dansul indian şi sextetul din actul secund) semnată de coregraful Jenö Löcsei.

Prin look, ţinută, mişcare şi pătrundere stilistică a texturii muzicale în pofida vibrato-ului discret şi unor oarecari stridenţe, starul serii a fost frumoasa Mónika Fischl, în rolul Odette Darimond, cu care companionul Dániel Vadász (Prinţul Radjami) a alcătuit un cuplu credibil. Miklós Máté-Kerényi (Jurnalistul Szapáry) şi delicioasa blondă Szendy Szilvi (Marietta), excelenţi dansatori-cântăreţi, au mers cu evoluţia lor scenică până în pragul acrobaţiei. Dar cine n-a dansat debordant în Baiadera? Până şi duena Simone (Marika Oszvald), la o vârstă destul de... coaptă, impresionează şi-şi consumă energia pe bicicletă sau făcând... tumbe în aplauzele publicului.

Impetuoasă, bagheta lui László Makláry a violentat orchestra Teatrului Naţional de Operetă „Ion Dacian”, impunând-o mai mult decât era necesar în faţa corului şi soliştilor (noroc cu microfoanele „la purtător”). Este şi motivul pentru care partida de alămuri s-a simţit nesigură pe alocuri în primul act, integrându-se mai bine în omogenitatea generală pe parcursul celui de-al doilea, când dirijorul s-a arătat mai milos cu platoul.

 

Oaspeţi ruşi şi ucrainieni

Spiritul clasic a dominat şi viziunea regizorului Yuri Aleksandrov asupra operetei lui Carl Zeller Vânzătorul de păsări, producţie a Teatrului de Stat de Comedie Muzicală din Sankt Petersburg, un spectacol prezentat în limba rusă. Am retrăit împreună cu oaspeţii atmosfera din trecut a Operetei noastre. Un fenomen de prudenţă, dacă nu un resentiment faţă de mizanscenele cărunte? Poate că da. Însă profesionalismul unor artişti dedicaţi cu trup şi suflet partiturii nu poate fi trecut cu vederea. Aşa au fost soliştii ruşi, chiar dacă potenţialul lor vocal nu a ieşit în evidenţă pe toată linia. Simpatica Karina Chepurnova (Poştăriţa Cristinel) a afişat un registru acut bine articulat, în schimb Aleksander Trofimov (Adam), n-a putut să ne şteargă din memorie calda poetică a marelui Ion Dacian în cunoscutele şi iubitele secvenţe Când săracul tatăl meu... sau Mai stai, mai stai, nu pleca... În distribuţie au mai figurat Alina Alekseeva (Prinţesa), Marina Ulanova (Adelaida), Valery Matveev (Prinţul) ş.a. La pupitru s-a aflat excelentul Andrey Alekseev.

Tango of life a fost povestea de iubire propusă de Teatrul Naţional Academic de Operetă din Kiev în regia lui Bogdan Strutinskyi şi coregrafia lui Maksym Bulgakov. Un colaj de scene pe ritmuri de tango, câteodată supralicitate de percuţie sau de... regizorii de sunet, pe alocuri intersectat de pasaje lirice (aria nebuniei din Lucia di Lammermoor), în care mişcarea modernă dar şi cea clasică au oferit interpreţilor posibilitatea de a-şi etala talentul de dansatori totali. Să notez numele soliştilor Bulgakov şi Sazonova.

 

Marea gală aniversară...

... a reunit artişti din opt ţări, care au cântat acompaniaţi de orchestra teatrului bucureştean, sub bagheta lui Andrey Alekseev. Început cu o întârziere de 40 de minute (?!?), spectacolul a fost mai mult decât un recital, ci şi un prilej de rememorare a celor 60 de ani de activitate, de recompensare prin diplome In Honoris a unor personalităţi importante pentru activitatea de acum a teatrului. În context, cuvinte calde de apreciere au venit din partea ambasadorului Ungariei Oskar Fuzes, preşedintelui-director general al Radio România, Demeter István András, consilierilor Adrian Vasilescu şi Ionuţ Gâf Deac, redactorului-şef al revistei American Theatre, Randy Gender, venerabilului artist Tiberiu Simionescu etc. Directorul general Răzvan Ioan Dincă, în postură de moderator, a rememorat momentele semnificative ale celor 60 de ani, a prezentat interpreţii şi a susţinut prin comentariu proiecţiile video. Poate că echilibrajul amintirilor nu a fost chiar bine cumpănit, s-au observat eludări, dar impresia generală a rămas cea dorită: Opereta bucureşteană, care poartă numele lui Ion Dacian, este o instituţie – pilon a culturii româneşti.

Aş remarca câteva vârfuri... ucraineanca Galina Grigorchak (Voci de primăvară), rusul Alexander Trofimov (de data aceasta în Paganini), cehul Petr Gaydik (West Side story), alături de românii Tina Munteanu (Valurile Dunării), Daniela Vlădescu (Voievodul ţiganilor, Venus în mătase), Bianca Ionescu (Sânge vienez şi Liliacul inedit - Adela împreună cu alte două... Adele, Irina Ioana Baianţ şi Dominica Doniga), ca şi Silvia Şohterus (Contesa Maritza), Gladiola Niţulescu (Silvia), Cătălin Petrescu (Silvia, Prinţesa circului), Stefan Popov etc. Bineînţeles, au venit şi vedetele din spectacolul Baiadera sau alţi oaspeţi din Bulgaria, Rusia, Slovacia.

 

Tina Munteanu

După rolurile din Silvia şi Liliacul, artista poate deveni un autentic star, înscriindu-şi numele într-o glorioasă galerie. Vine să confirme previziunile şi câştigarea Trofeului „Ion Dacian”, la ediţia a II-a a competiţiei destinate vocilor de operetă şi musical. (Remarcabilă a fost stăpânirea de sine în timpul unui mic-mare „accident” petrecut chiar în timpul probei de concurs, totul fiind depăşit ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.) Juriul din care au făcut parte prof. univ. dr. Mihai Cosma (preşedinte), prof. univ. dr. Ionel Pantea, muzicologul Oltea Şerban Pârâu, actorul Mihai Bisericanu şi semnatarul acestor rânduri, critic muzical, a mai acordat următoarele distincţii: Premiul Teatrului Naţional de Operetă (soprana Veronica Anuşca), Premiul Radio România Cultural (soprana Ana Cebotari), Premiul Universităţii Naţionale de Muzică (contratenorul Vladimir Catană), Premiul pentru cea mai bună performanţă coregrafică (actorul Adrian Nour), Premiul Criticii Muzicale (soprana Evelin Marinaş) şi Premiul Tinereţii, pentru cea mai bună performanţă a unui concurent sub 21 de ani (eleva Aida-Cătălina Pavăl-Olaru). Jurizarea profesionistă a fost însoţită de cea a publicului, făcută printr-un sistem electronic de măsurare a intensităţii aplauzelor şi transformarea ei simultană în note. O experienţă inedită ce şi-a dovedit viabilitatea şi în acest an.