Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

„Graniţele fluide ale singurătăţilor” de Adina Bardaș (Corespondență din Canada)

„Graniţele fluide ale singurătăţilor” de Adina Bardaș (Corespondență din Canada)

Festivalul „Spotlight on Israeli Culture“, desfăşurat la Toronto între 1 februarie şi 6 aprilie, a adus în prim-plan idei de o intensă expresivitate, prin spectacole de teatru şi dans, muzică, proiecţii de film şi expoziţii dedicate artelor vizuale. Ludice sau grave, jonglând cu semnificaţiile uitării, memoriei, iertării sau limitei, prezenţele culturii din Israel au lansat invitaţii la explorări pline de curaj ale unor teme răscolitoare.

Distillery Historic District, una dintre zonele cele mai vechi ale oraşului, devenită din 2003 un perimetru artistic cu flair european, a fost una dintre gazdele acestui Festival. Conversaţiile artiştilor cu publicul sunt extrem de populare pe continentul nord-american: personalităţi de toate rangurile intră într-un dialog mai mult sau mai puţin pus în scenă şi răspund cu umor şi cu francheţe întrebărilor moderatorului, câştigând interesul publicului şi satisfăcându-i curiozităţile uneori copilăreşti. „Talking Dancing“, o discuţie purtată la studioul „Dancemakers“ (un centru de creaţie coregrafică de tradiţie, care sărbătoreşte 40 de ani de existenţă în aprilie 2014), a îndreptat luminile rampei către Niv Sheinfeld şi Oren Laor (www.nivoren.com), doi coregrafi talentaţi şi direcţi, care au abordat cu o mare deschidere întrebările publicului, multe dintre ele legate de felul în care cei doi artişti receptează experienţa americană şi influenţele majore asupra dansului contemporan israelian. Câteva dintre comentarii au subliniat cu o anumită candoare, care a mers totuşi la ţintă, caracteristici esenţiale ale şcolilor artistice şi modului de receptare de dincolo de Atlantic. Americanii îşi asumă mai puţine riscuri în artă, pentru a nu primejdui succesul de public al montărilor, sunt mai conservatori, mai puţin deschişi către experimente, iar comentariile critice din presă sunt întrucâtva mai monotone.

Bazându-se pe experienţa de la Rutgers University, unde tocmai ţin un seminar de dans contemporan ca artişti în rezidenţă, Niv Sheinfeld şi Oren Laor au punctat prin câteva observaţii pertinente ideea că societatea nord-americană împinge tinerii artişti spre izolare, îi îndeamnă să exceleze, să fie competitivi în detrimentul spiritului de echipă, să se înscrie obsedant într-o programatică depăşire de sine – elemente care le transformă criteriile de valoare şi care nu sunt neapărat relevante pentru artă. La orizontul studenţilor se află mânia, angoasa, furia, singurătăţile şi temerile care îi fac să se reexamineze continuu şi îi marchează prin oboseli existenţiale premature – neîndoios reflectate într-o formă esenţializată în arta lor şi ducând câteodată la manifestări de o frumuseţe unică.

Directorul artistic al studioului „Dancemakers“, Michael Trent, el însuşi dansator, a extras, cu fineţe şi cu graţia caracteristică meseriei sale, răspunsuri legate de experienţa pedagogică şi coregrafică a invitaţilor. Una dintre temele dezbătute a fost cea a „poveştii“ pe care se înalţă un spectacol. Niv Sheinfeld vine dinspre zona dansului şi a muzicii (a colaborat cu Liat Dror & Nir Ben-Gal Dance Company, Kibbutz Dance Company and Bat Sheva Ensemble); Oren Laor e absolvent al secţiei de teatru a Universităţii din Tel Aviv şi a jucat la începutul carierei sale sub îndrumarea lui Evgheni Arye, Edna Shavit şi Nola Chilton. Perspectivele complementare sunt utilizate cu pricepere în demersurile lor comune. Dansul oferă mai mult spaţiu de experimentare, mai multă fluiditate, mai multă libertate – caracteristici legate de felul în care o stare sau o emoţie călătoreşte spre public. Firele poveştii nu sunt la vedere. Dansul pune întrebări într-un spaţiu vast şi plin de ecouri, călăuzeşte cu nonşalanță spectatorii, într-o călătorie de la început până la un evantai de sfârşituri posibile, şi răspunde poate mai bine diversităţii de percepţii, de nevoi estetice şi existenţiale ale publicului modern. Spectatorii sunt îndemnaţi să umple spaţiul dintre artişti şi audienţă cu propriile lor cuvinte şi sensibilităţi.

Dansul are de asemenea avantajul că abstracţiile sale pot comunica intuitiv ideile în mod instantaneu, în timp ce teatrul e în general înscris în determinări, supus constrângerilor de gest şi interpretare, care uneori distrag şi lasă să se strecoare un defazaj emoţional între interpreţi şi public, o întârziere legată de internalizarea mesajului verbal. Coregrafia celor doi artişti încearcă să menţină într-un echilibru ideal povestea şi gradele ei de libertate imaginativă.

Niv Sheinfeld şi Oren Laor au vorbit apoi despre spectacolul pe care urmau să îl prezinte: „Two-Room Apartment”. În decembrie 2013, Israeli Dance Critics’ Circle le-a decernat celor doi interpreţi premiul pentru „Cea mai bună performanţă a anului”, pentru această creaţie, care reinterpretează spectacolul omonim creat de Nir Ben-Gal and Liat Dror în 1987 – un deschizător de drumuri pentru baletul contemporan din Israel.

Un spectacol de referinţă, jucat de un bărbat şi de o femeie acum mai bine de două decenii, reinterpretat de doi bărbaţi (parteneri şi în viaţă), pune în discuţie tematici legate de reconstrucţia/reinventarea unui spectacol, de dansul privit ca oglindă a timpului, de identitatea personală şi artistică. Trama spectacolului original îi face ea, oare, pe interpreţii de acum să fie mai aproape de adevărurile lor, sau mai detaşaţi de reprezentarea acestora? Mai aproape de ei înşişi, ori de modelele lor? Este în fond povestea unui cuplu, scrutarea felului în care doi oameni îşi trăiesc singurătatea şi viaţa împreună.

Regândind secvenţele de mişcări, artiştii s-au întrebat cât de mult vor fi modificate scenele şi dacă vor înfăţişa povestea lor ori vor fi folosite ca un pretext de conversaţie cu spectacolul iniţial. Cum vor fi integrate referinţele la original, în aşa fel încât să nu se vadă liniile de întrepătrundere şi totul să apară proaspăt, genuin? Toate aceste întrebări nasc continuu emoţii şi dileme. Interesant este faptul că Nir Ben-Gal and Liat Dror, după ce au văzut noul spectacol, au remarcat că el explorează cu acuitate existenţa comună a unui cuplu, ceea ce îi uneşte pe protagonişti, în timp ce spectacolul din ’87 a fost mai ales o poveste despre singurătăţile lor.

După ce artiştii şi-au dezvăluit intenţiile şi neliniştile, experienţele şi vulnerabilităţile, spectatorii s-au arătat pe de-a-ntregul cuceriţi de perspectivele care s-au materializat la un orizont devenit deodată atât de intim. În pauză, când timp de jumătate de oră dansatorii au repetat tăcut, concentrat, şi-au aranjat recuzita minimală meticulos, cu gesturi aproape ceremoniale, printre tehnicienii care reglau luminile şi testau echipamentele scenice, câţiva dintre spectatori au rămas pe furiş în sală, dornici să cunoască universul de forme şi mişcări care treptat îi invita să descopere alchimiile tulburătoare ale devenirii unui spectacol. Scena aproape pustie a fost încărcată treptat de emoţie, de vibraţie, de profunzimi, transformându-se rapid dintr-un spaţiu anonim într-un un loc familiar. Limitele, nişele de libertate, de abandon, crăpăturile de lumină, noţiunile de „nicăieri“, „oriunde“, „acasă“ sau „gol“ s-au lăsat redefinite în gradaţii fine ale expresiei scenice.

Artiştii au ales să schimbe scenografia (renunţând la barele verticale care demarcau volumele şi perspectivele reprezentative), dar nu şi fluxul primelor zece minute ale spectacolului original, când dansatorii îşi definesc spaţiul cu bandă adezivă lipită de podea (apartamentul mai întâi – „tipic pentru Tel Aviv“ –, după aceea camerele egale), iscă primele lupte pentru putere, apoi explorează distanţele, îngrădirile, mecanismele de apărare, îşi cunosc limitele şi, treptat, dizolvă pereţii şi încep să cunoască spaţiul celuilalt. Spectatorii înconjoară scena din toate părţile, ceea ce creează o dinamică plină de tensiune (la rândul lor, benzile adezive separă în mod accentuat spectatorii de interpreţi), se privesc de la marginea celor două părţi opuse, privirile lor pătrund dincolo de spaţiul în care locuiesc protagoniştii, conceptele de „izolare“ şi „conectare“ vin să se interogheze reciproc. Niv Sheinfeld şi Oren Laor comunică prin strigăte scurte, fredonează melodiile care curg din difuzoare, schimbă mici gesturi de tandreţe, semnalele care calibrează codul emoţional al oricărui cuplu.

E o invazie senzorială subliniată şi de intimitatea arătată pe scenă, un stimul care încearcă să tranşeze singurătăţile, lipsa de apărare, abandonul înspre celălalt. Spectacolul rămâne câteodată în penumbra înţelesurilor posibile: vagi contururi, mai degrabă, decât scânteieri ale revelaţiilor. Baletul „pedestru“, întretăiat de gemete şi gâfâieli de efort, măreşte şi micşorează cumva aleatoriu gradele de dramatism, concentrarea, coeficientul de risc al mişcărilor şi al comunicării. Two-Room Apartment este o reprezentaţie energică, dar nu răvăşitoare, care îndeamnă spectatorii să transgreseze graniţele propriilor izolări, convenţii, predeterminări şi să îşi pună întrebări eliberatoare despre felul în care convieţuiesc cu propriile singurătăţi şi cu aparenţele pe care trebuie să le păstreze.

Gestul plin de semnificaţie al artiştilor care îşi spun povestea într-un fel atât de sincer, prin readucerea în prim-plan a unui spectacol remarcabil, este însă apreciat cu entuziasm de public. La final, pe scenă rămân benzile adezive dezlipite de pe podea şi înfăşurate într-un ghem dezordonat: graniţele s-au topit, constrângerile şi-au arătat inutilitatea,gândul întârzie încă să aleagă nuanţa potrivită între nostalgie şi triumf. Aplauzele girează performanţa comunicării prin imagini pătrunzătoare şi gesturi esenţializate, respectând în mod autentic şi fără emfază atât referinţele pline de înţeles ale trecutului, cât şi sensurile proaspete, nu mai puţin memorabile.

 

 Foto: Gadi Dagon