Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

„Folosirea homeopatică a violenței” de Irina Wolf

„Folosirea homeopatică  a violenței” de Irina Wolf

12 mai 2013. Sala de la Burgtheater Viena este numai pe jumătate ocupată. Cu toate acestea, biletele sunt epuizate. La intrare, o plasatoare îmi schimbă locul de la balcon cu unul la parter, motivând că numai în acest fel voi putea vedea decorul în întregime. Este vorba de o copie supradimensionată a tabloului lui Antonello da Messina înfățișându-l pe Iisus ca „Salvator Mundi“. Imaginea e plasată în fundal și desfășurată până sus, la podul scenei. „Totuși, eu cred că ne-au mutat la parter ca să simțim mai bine mirosul“, îmi spune spectatoarea de lângă mine, la fel de nelămurită de această schimbare, adaugând că „în timpul reprezentației de aseară au avut loc proteste“. Nu știam acest lucru. În urmă cu o oră abia mă întorsesem de la Berlin.

Însă vestea protestelor nu m-a mirat. Doar nu era să fie la Viena altfel decât la Avignon sau în Germania! Spectacolul pe care urma să-l vedem, Sul concetto di volto nel Figlio di DioDespre conceptul de chip al Fiului lui Dumnezeu, era din start unul controversat. Conceptul și montarea îi aparțin lui Romeo Castellucci. În 2011, după premiera de la Avignon, biserica catolică l-a acuzat pe artistul italian de blasfemie. În Germania i s-au reproșat o abordare prea drastică, precum și o „hărțuire olfactivă“. Nici premiera de la Viena, din cadrul ediției din acest an a Festivalului Wiener Festwochen, nu a rămas fără ecou. După cum urma să citesc în presa austriacă, în timpul reprezentației din prima seară, la un moment dat au început să se audă huiduieli și fluierături. Mai mult, un grup organizat a împărțit pliante prin care incita la comparații cu legile din țările de religie islamică, în care o abordare de acest fel a temelor „sacre” nu ar fi rămas nepedepsită.

 

Teatrul ca loc de meditație

Dar despre ce este vorba în spectacolul construit din două părți distincte? În prima, Castellucci tratează tema bătrâneții neputincioase, a tristeții apăsătoare ce ne cuprinde când avem de-a face cu decăderea fizică a ființei umane, a încăpățânării noastre de a nu accepta moartea inevitabilă. Mai mult de o jumătate de oră, un bărbat matur (Sergio Scarlatella), îmbrăcat la costum, cu cravată asortată, își îngrijește tatăl incontinent. În timp ce schimbă nenumărate scutece, dă dovadă de o nemăsurată răbdare și compasiune. Fiul ar face orice pentru a-și ține tatăl (Gianni Plazzi) în viață. Însă nici vorba plină de căldură, nici devotamentul inepuizabil, nici medicamentele tot mai puternice nu pot opri inevitabilul. „Ecce homo. Iată o creatură demnă de milă, care îmbătrânește și devine încovoiată, care tremură și plânge necontenit, o creatură care se îneacă în propriile-i excremente“, se spune în caietul program. În clipa în care este cuprins de deznădejde, fiul se îndreaptă către imaginea lui Iisus, o îmbrățișează și o sărută.

Aceste scene de dragoste și tandrețe se schimbă brusc în partea a doua, când pe scenă apare un băiat echipat cu un rucsac. Rând pe rând, îi urmează alți doisprezece copii. Toți poartă în rucsacuri grenade cu care vor arunca spre imaginea lui Iisus, sunetul exploziilor invizibile devenind din ce în ce mai puternic. Cu toate acestea, pânza rămâne intactă, iar privirea celui înfățișat în fundal rămâne neschimbată. După încheierea „bombardamentului“, urmează un moment lung de liniște deplină, timp în care copiii privesc șezând imaginea luminoasă a lui Iisus. În cele din urmă, un singur băiat rămâne stingher în stânga scenei. Corpul său are aceeași ținută încovoiată ca și cea a bătrânului ce nu și-a părăsit locul din dreapta platoului. În timp ce amândoi se îndreaptă spre ieșire, pe „chipul” lui Iisus încep să curgă râuri de sânge. În final, tabloul este deteriorat în totalitate, prăbușindu-se la pământ. În locul său se văd cuvintele iluminate: „You are my shepherd / Ești păstorul meu“. Totuși, există și o a doua frază pe panou, și anume: „You are not my shepherd / Nu ești păstorul meu“, cuvântul „not“ rămânând însă în obscuritate. În spatele cuvintelor reapare imaginea inițială, nedeteriorată a lui Iisus.

 

„Biblia este o carte plină de violență, un râu de sânge"

Un spectacol pe cât de dur, pe atât de emoționant, pe cât de convingător, pe atât de contestat. Reprezentația de la Viena din seara din 12 mai a fost aclamată, răsplătită cu ovații și aplauze puternice. Doar un număr mic de spectatori au părăsit în liniște sala. Durata spectacolului este de numai o oră. În schimb, discuția cu publicul programată după spectacol, în prezența lui Romeo Castellucci, a ținut aproape de două ori mai mult, locul ce-i fusese rezervat în foaierul Burgtheater devenind neîncăpător. Iată câteva fragmente:

Spectator: Există nenumărate tablouri reprezentându-l pe Iisus. De ce l-ați ales tocmai pe acesta, cu această privire?

Romeo Castellucci: Alegerea mea nu este întâmplătoare. Personajul din tabloul lui Antonello da Messina are privirea fixată în ochii spectatorului. S-ar putea zice că imaginea ne sfințește. Este mai mult decât o privire. Este un apel, o întrebare, un examen. În acest fel se creează o relație foarte intimă cu spectatorii. De fapt, este vorba despre un triunghi al privirii, în care eu privesc, dar în același timp sunt privit. Este voyeurism și conștientizare.

Spectator: Despre ce concept este vorba? Despre iertare? Despre suferință? A suporta sau a nu putea suporta? Despre încarnare?

R. C.: Titlul are un conținut științific. Conceptul se referă la un gând negândit. Este un gând al fiecărui spectator în parte, care nu poate fi redat în cuvinte. Titlul a fost ales dinadins. El este în contrast cu spectacolul.

Spectator: Ce semnificație are atacul asupra imaginii lui Iisus?

R. C.: Eu formulez ipoteze. Nu comunic mesaje, las loc unui spațiu semnificativ. Fiecare spectator este responsabil să caute propria sa explicație. Însă tendința de a găsi un răspuns poate fi falsă. Un spectacol este o operă de artă, care este percepută mai întâi senzorial și abia apoi cu rațiunea. Nu există un „de ce“ în spectacolele mele. Eu las structura teatrului să vorbească.

Spectatoare: M-a frapat faptul că ați folosit copii. Ce au simțit, ce au gândit aceștia când au aruncat grenadele?

Dario Boldrini (membru al trupei Societas Raffaello Sanzio, care a lucrat cu copiii, pregătindu-i pentru spectacol): Copiii au fost aleși din Viena. În fiecare oraș ei sunt alții. Mai întâi le povestesc scenariul, apoi le ascult întrebările. Astfel începe un dialog. Copiii dau dovadă de mirare, de curiozitate. Ei sunt conștienți că produc o acțiune paradoxală. Încercăm împreună să înțelegem complexitatea situației.

Spectator: În spectacol apar numai bărbați. Lipsește femeia. De ce?

R. C.: Absența unei femei a fost intenționată. Spectacolul se referă la simetria biblică: „în numele Tatălui și a Fiului”. Este vorba de Vechiul Testament, în care Tatăl își sacrifică Fiul. Vocabularul folosit este încărcat de iubire, durere, blândețe. Aceste aspecte sunt foarte importante.

Spectator: Despre ce este vorba în final? „You are my shepherd“ sau „You are not my shepherd“?

R. C.: Sunt două fraze care se află în contradicție. Prima frază se referă la Psalmul 22, pe când a doua se referă la Psalmul 23, în care Iisus, de pe cruce, își acuză Tatăl, pe Dumnezeu, că l-a părăsit. Este vorba de aceeași frază pe care o spuneau evreii în lagărele de exterminare ale celui de-al Doilea Război Mondial.

Spectatoare: Abia acum realizez că ați pus „bombe“ în mâinile copiilor. Aceștia nu ar fi aruncat cu bombe de bună voie asupra imaginii lui Isus.

R. C.: Într-adevăr, este o scenă puternică, cu consecințe extreme. Scena reprezintă un apel, a fost regizată pentru trezirea conștiinței. Copiii sunt supuși zilnic violenței în comunicare, pornografiei. Corpurile lor sunt folosite în reclame. De ce nu vă revoltați împotriva acestor acțiuni? De ce nu strigați în aceste situații? Gesturile folosite în spectacol au fost regizate, dar ele semnifică tocmai contrariul. Sunt semne ale iubirii, creează o distanță față de violență. Este o folosire homeopatică a violenței. Copiii nu se află singuri pe scenă. Alături de ei este bătrânul, care rămâne pe scenă împreună cu „resturile“ sale, cu fecalele, cu suferințele sale. Astfel, teatrul se deschide ca un loc de meditație. Gestul copiilor trebuie înțeles metaforic. El deschide ferestre. Spectacolul nu se încheie cu sfârșitul său. Dimpotrivă, el se deschide și oferă multe posibilități, multe explicații. După cum spuneam, fiecare spectator are responsabilitatea de a alege una.

Spectator: Aș vrea să-l întreb pe actorul care îl întruchipează pe bătrân cum reușește să joace acest rol.

Gianni Plazzi: La început m-am simțit umilit. În fiecare seară intru în personaj și chiar în mine. Rolul este foarte dificil. De aceea, vă rog să mă scuzați, dar nu prea pot vorbi imediat după spectacol, ci abia după ce au trecut mai multe ore. Eu trăiesc de fapt în fiecare seară propria-mi moarte, dar până acum am supraviețuit. Nu recit rolul, ci îl trăiesc sincer. Nu pot spune acum mai mult de atât.

Spectatoare: Revin la scena aruncării bombelor. Este un act de neputință.

R. C.: Nu este un gest de violență. Dimpotrivă, este un gest plin de dragoste. Timp de 2000 de ani purtăm discuții logice despre religie, despre creștinism. La romani, crucea a fost un instrument de tortură, iar noi o purtăm la gât. Biblia este o carte plină de violență, un râu de sânge. Dumneavoastră sunteți liberă să gândiți ce doriți, dar nu mă puteți acuza că este o vorba de o scenă violentă. Aici nu este un tribunal. Din fericire acestea nu mai există. După scena aruncării grenadelor, care este o scenă cu o bandă sonoră puternică, urmează un moment prelung de liniște deplină. Este o experiență pe care copiii o iau cu ei. Când îi întrebam ce simt, ne spuneau că acum imaginea lui Iisus se vede mai bine. Grupul de copii reprezintă omenirea, „turma“. În același timp, ei întruchipează și energia, care până atunci a lipsit în scenele dintre Fiu și Tată. Este vorba de o trezire.

 

Credit foto: Klaus Lefebvre