Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

„9G la TNB: Caznele schimbării sau noua generaţie de creatori” de Irina ZLOTEA

„9G la TNB: Caznele schimbării sau noua generaţie de creatori” de Irina ZLOTEA

În luna ianuarie a acestui an, Teatrul Naţional din Bucureşti a invitat presa la o conferinţă dedicată proiectelor ce aveau să fie lansate în prezenta stagiune. Printre ele s-a anunţat şi „multdiscutatul“ program 9G (Noua Generaţie). După cum probabil ştiţi, acest program „îşi propune să vină în întâmpinarea tinerilor creatori de teatru“ şi este sprijinit de Centrul de Cercetare şi Creaţie Teatrală „Ion Sava“.

Ziceam că este un program „multdiscutat“ pentru că a stârnit controverse, a fost primit cu speranţă şi cu scepticism deopotrivă, cu reacţii în presă şi prin culise, primire la care organizatorii au părut foarte sensibili. De aceea, probabil, directorul Teatrului Naţional a ţinut să clarifice ce reprezintă acest program (chiar şi printr-un ocol prin hăţişul statisticilor şi istoriei Naţionalului...), ca să nu fie înţeles greşit.

După acest foc de tabără la care ne-am încălzit aşteptările, a urmat o perioadă de tăcere, programul 9G rămânând deschis tânărului artist, ca o şansă ce merită măcar încercată. Nămeţii s-au topit, au înflorit şi cireşii, au mijit şi ghioceii şi o linişte conştiincioasă a înconjurat echipa de la Naţional care a avut vreme să se ocupe de organizare şi preselecţii.

În program s-au înscris 42 de proiecte, dintre care doar şapte au rămas să apară pe scena Sălii Mici a Naţionalului. Acestea sunt: Copii de aruncat, după romanul lui Ryu Murakami, dramatizat şi regizat de Doru Drăgoi; ActOrchestra – teatru muzical, „o creaţie colectivă“, dar coordonată de regizorul Horia Suru; DISTOPIE. Shakespeare. REMIX, un spectacol conceput (aş zice eu...) de Catinca Drăgănescu; Dragoste în patru tablouri de Lukas Baerfuss, în regia Elenei Morar; Organic după Inutil de Saviana Stănescu, în regia lui Andrei Măjeri; Outcry sau Piesa celor două personaje de Tennessee Williams, în regia lui Iris Spiridon; Ziua în care nu se cumpără nimic de Kim Atle Hansen, în regia lui Horia Suru. Comisia de selecţie a fost formată din Ilinca Tomoroveanu, Cristiana Gavrilă, Maşa Dinescu şi Violeta Popa.

Din păcate pentru toată lumea, timpul a trecut cât ai spune „noua generaţie“ şi vara deja era la porţile teatrelor, anunţându-le că e timpul să închidă stagiunea. Programul părea ameninţat de marea tăcere a anonimatului pentru alte câteva luni, dar, cu prezenţă de spirit, au fost alese proiectele „de sacrificiu“ (Copii de aruncat, ActOrchestra – teatru muzical, DISTOPIE. Shakespeare. REMIX); adică primele trei echipe care aveau să întâlnească publicul în contextul programului Noua generaţie.

În toiul ultimelor pregătiri m-am pierdut şi eu pe holurile şi între etajele Naţionalului, cu ajutorul indicaţiilor imprecise, dar amabile ale portarilor, ca să ajung în sufocantele săli de repetiţie, unde participanţii repetau cu sârg, uneori de dimineaţă până noaptea târziu, când instituţia căzuse de mult într-un somn adânc. Oboseala nu era suficientă pentru a amâna lucrul. În sala lui Doru se pregătea mişcarea scenică; în schimb Horia şi colegii săi (Emilian Mârnea, Petre Ancuţa şi Florin Călbăjos) căutau tonalitatea şi ritmul potrivite, iar Catinca lucra cu actorii la rostire şi intenţie. Scenele erau reluate până se optimizau, se cerceta cea mai potrivită privire, gestul cel mai expresiv şi se preconizau reacţii în public. Unde a fost cazul, au avut loc repetiţii pentru costume şi verificări pentru machiaj şi coafură. Cu alte cuvinte, tinerii participanţi de la 9G au luat foarte în serios responsabilitatea faţă de proiectele lor. Actorii propuneau, regizorii testau, şnururile veneau unul după altul. Membrii echipelor pe care le-am cunoscut au colaborat cu profesionalism şi prietenie, cu entuziasm şi implicare.

Catinca Drăgănescu şi Horia Suru mi-au primit vizitele (poate inoportune) la repetiţii şi mi-au răspuns la întrebările din pauze. Mi-au povestit despre „cum e să fii selectat în programul 9G“ şi „cum e să fii tânăr la TNB“ şi am descoperit imaginea unei propuneri promiţătoare, dar cu o structură generală nesigură, cu o misiune bine stabilită, dar cu obiective neclare. Am regăsit acea situaţie în care ştii, teoretic, că unele lucruri se întâmplă, undeva, în lume, dar atunci când ţi se întâmplă, îţi par ireale... Nu vă speriaţi, situaţia nu este atât de dramatică; ci este, mai mult, tristă şi din ce în ce mai frecventă.

Motto-ul programului, „un Teatru nou pentru un Public nou“, este inspirat de un elan al schimbărilor. Este vizionar şi curajos. Şi vine numai bine pentru imaginea revitalizatului Teatru Naţional. Din păcate, nimeni din acea instituţie nu pare să fi fost informat în privinţa acestor transformări. Îmi pare că TNB este un organism uriaş care primeşte cu scepticism orice „intrus“ şi îl respinge de îndată ce acesta încearcă să interacţioneze cu el. Vorbim despre o structură formată din oameni, iar oamenii se ataşează de obişnuinţă, pentru că le oferă confort şi siguranţă. Capul unui astfel de organism poate să aprobe orice schimbare, dacă restul membrelor preferă vechile sale metode de lucru, atunci procesul de transformare începe să se desfăşoare greoi, plin de erori şi frustrare...

Sigur, eu vorbesc aici despre debutul programului 9G, iar dumneavoastră citiţi articolul acesta când proiectul va fi deja spre final. Poate multe „chestiuni“ vor fi fost deja echilibrate la vremea aceea, peste vară, dar, de fapt, cred că este important să punctăm această atitudine a teatrelor de stat ce oscilează între teamă şi indiferenţă la fiecare proiect un pic mai mare care implică oameni tineri şi nu foarte cunoscuţi (şi totuşi, n-aş putea spune că Horia Suru, Catinca Drăgănescu, Iris Spiridon sau Elena Morar sunt tocmai anonimi...). Aşa că nu pot să nu remarc că şi dorinţa participanţilor de a lucra la un astfel de program a fost estompată treptat de angoasele unei instituţii mult prea mari pentru o comunicare coerentă.

Căci socoteala din proiect nu se potriveşte deloc cu cea din sala de spectacol: nu există posibilitatea unei echipe tehnice care să se ocupe exclusiv de spectacolele participante, ci trebuie să se împartă între acestea şi producţiile teatrului; colaborarea cu atelierele de croitorie şi tapiserie este dificilă din cauza unei birocraţii de care nu poţi scăpa, dar nici nu este optimizată pentru a funcţiona eficient; pregătirea spaţiului sau verificările tehnice, de lumini şi sunet, sunt considerate detalii ce pot fi amânate până în ajunul ieşirii la rampă...

Când am ajuns eu la repetiţii, Catinca era înconjurată de o mică „armată“ teatrală. Pe lângă distribuţia formată din şase actori (Simona Cuciurianu, Cristina Drăghici, Crina Ene, Oana Popescu, Vlad Udrescu şi Vladimir Purdel), echipa îi mai cuprindea pe: Daniel Buglea (asistent regie), Ioana Drăgănescu şi Sorana Ţopa (scenografi ), Ludmila Corlăţeanu (pentru costume, la care se adaugă şi colaborarea cu Atelierul ATU), Andreea Belu (mişcare scenică), Darie Armin Alexandru (multimedia), Alexandros Raptis (sound & light design). „Am zis că, dacă tot mergem la Naţional, atunci să fie un spectacol în stil mare.“ Şi-au asumat un proiect care este conceput pentru scena unui teatru cu renume. Au găsit sponsori, s-au străduit să construiască ceva potrivit pentru Teatrul Naţional – un spectacol care nu va putea fi refăcut în altă sală decât cu modificări majore. Cu cât ziua primei repetiţii cu public se apropia, cu atât tensiunea creştea şi nu erau doar emoţiile de vină, ci şi acele probleme de comunicare şi cooperare pe care le-am menţionat mai sus. Atunci am întrebat-o pe Catinca de ce a ales, totuşi, să se înscrie în 9G. Iar ea mi-a răspuns: „Sincer, am avut multe îndoieli înainte să mă înscriu. Am colegi care au hotărât să boicoteze acest program şi au refuzat să participe. Când noi ne-am adunat să discutăm despre acest proiect, am oscilat între două dileme: prima: oare e un proiect pe bune sau e doar o cacealma? şi a doua: dacă acceptăm acest angajament, oare nu încurajăm producţiile realizat gratuit de către cei tineri?“. Până la urmă, au ales să acorde o şansă proiectului, având în minte şi posibilitatea eşecului, dar, acum, parcă pierderea unei investiţii emoţionale, economice (şi nu numai) nu este tocmai uşor de suportat.

Pe de altă parte, Horia, deşi a preferat să încerce şi el ruleta TNB, alături de colegii lui de echipă, a avut în vedere partea practică a conceperii spectacolului. ActOrchestra este o producţie mică, care poate fi purtată... într-un geamantan, să zicem; căreia adaptările la un spaţiu nou nu îi vor aduce daune prea mari. Bineînţeles, cerinţele tehnice s-ar putea să le aducă câteva probleme, dar sunt, oricum, mai uşor de rezolvat decât în cazul Catincăi. Totuşi, nu a putut să nu recunoască că se simte dezamăgit de sistemul teatral din ţara noastră, un sistem care îl dezamăgeşte de fiecare dată.

Realitatea este că nu primirea sau disponibilitatea iniţiatorilor sunt dezarmante (ei „fac ce pot“, după cum spun participanţii), ci demararea unui proiect fără o viziune de ansamblu, fără o metodă de integrare a unor elemente noi într-un sistem anchilozat. Aici se adaugă promovarea lipsită de vlagă, care a anunţat timid prima repetiţie cu public a spectacolului DISTOPIE.Shakespeare.REMIX  într-un comunicat de presă cu informaţii incomplete şi eronate. Promovarea a pălit treptat până am ajuns la repetiţia proiectului Copii de aruncat, faţă de care am avut sentimentul că s-a desfăşurat aproape în secret. Da, veţi spune, dar TNB a anunţat că nu va face nicio investiţie în aceste proiecte până nu vor fi alese cele câştigătoare. Perfect adevărat, dar, oare, promovarea nu se referă, de fapt, la popularizarea programului 9G (Noua generaţie), care este un produs al TNB? Presupun că nu îţi scufunzi corabia doar ca să nu dai bani vâslaşilor sau... Situaţia este, însă, limpede: programul cuprinde aceste proiecte, ceea ce înseamnă că promovarea 9G este strâns legată de promovarea acestor spectacole; ceea ce înseamnă măcar un afiş generic al acestui program care să fie adaptat la fiecare spectacol, măcar o prezentare, dacă nu un sinopsis, care să lămurească şi, de ce nu, să ademenească spectatorii (care trebuie să-şi exprime opinia faţă de spectacol prin acele chestionare pe care le primim la intrarea în sală...) şi măcar o casetă artistică şi tehnică corectă. Asta este regula, dacă doreşti să realizezi ceva cu adevărat cuceritor, trebuie să investeşti ceva în plus pe lângă o nelimitată bunăvoinţă – poate timp, interes, atenţie...

Totuşi, cu riscul să mă repet, probabil că la vremea la care veţi citi acest articol, lucrurile vor merge foarte bine în programul 9G, doar a trecut o vară. Pe deasupra, sunt doar la prima ediţie. Întotdeauna prima ediţie este cea mai confuză şi grea, cea de-a doua cea mai obositoare, pentru că ai identificat probleme care iniţial ţi-au scăpat şi trebuie să acoperi tot, iar de la a treia, ediţiile sunt nemiloase, pentru că îţi aruncă în spate povara standardului pe care trebuie să îl întreci de la an la an. În acest articol nu doresc să arăt cu degetul spre Teatrul Naţional şi nici, Doamne fereşte!, să îmi victimizez colegii, care sunt nişte oameni talentaţi cu spirit întreprinzător, ci să îmi reamintesc cât de obositoare este, de fapt, obişnuinţa cu care ne confruntăm zilnic. Aceea care lasă să se aştearnă praful pe pasiunile oamenilor şi îi lasă să-şi petreacă zilele într-un soi de inerţie risipitoare de energie. Ironia este că schimbarea se produce oricum, chiar şi fără voia noastră, pentru că este naturală. Cred că este păcat s-o lăsăm să treacă pe lângă noi şi cred că ar trebui să ne pregătim unii pe alţii pentru ea şi pentru evoluţie.

TEATRUL AZI nr. 10-11-12/ 2014