Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

"Un festival pentru «Faust»: Edinburgh, 18–22 august 2009" de Andreea Dumitru

"Un festival pentru «Faust»: Edinburgh, 18–22 august 2009" de Andreea Dumitru

Gradenele cu 524 de locuri instalate în complexul expoziţional Lowland Hall Ingliston au părut în fiecare seară prea puţin încăpătoare pentru a satisface curiozitatea publicului stârnit de campania de promovare extrem de eficientă, al cărei suflet s-a dovedit a fi chiar Jonathan Mills. A alimentat vâlva creată în jurul lui Faust nu doar anunţul la care visează orice producător – spectacolul la care biletul costa 20 de lire sterline a fost declarat sold out cu săptămâni înaintea primei reprezentaţii. Au mai contribuit, desigur, şi nenumăratele cronici apărute prompt, ca în orice capitală culturală ce se respectă – cele mai multe dintre ele, peste măsură de elogioase, însoţite de multrâvnitele „cinci stele“, altele mai reci, dar şi, inevitabil, răzleţe voci ostile. Nu a fost de ignorat, fireşte, nici premiul „Herald Angel“, pe care Ofelia Popii, „senzaţia săptămânii în rolul Mefisto“, l-a primit din partea art-editor-ului Keith Bruce de la cotidianul The Herald (partener media al EIF), într-o companie selectă: Christopher Bell, dirijorul Corului Festivalului, actorul Frank Woodley din Optimism după Voltaire (regia Tom Wright, Melbourne Malthouse), interpreta de jazz Barbara Morrison şi Cynthia Hopkins (pentru producţia Accidental Nostalgia, prezentată în Fringe).

Dar până la urmă, succesul lui Faust s-a născut aşa cum se nasc adevăratele succese în teatru: multe aplauze şi standing ovations din partea publicului, repetate chemări la rampă şi grupuri de spectatori care zăboveau în preajma scenei după stingerea reflectoarelor, continuând să discute cu înflăcărare despre incredibila experienţă intelectuală şi senzorială la care luaseră parte.

 

II

„The greatest show on earth“

Despre Festivalul de la Edinburgh e greu să vorbeşti în câteva cuvinte. Şi asta, pentru că, la urma urmelor, el nici nu există. E mai degrabă, vorba editorialistului specializat de la The Herald, „un coşmar terminologic“, o inflaţie de evenimente care se derulează aproape simultan, mai mult sau mai puţin vizibil. Or, ca să recurg la definiţia dată de Silviu Purcărete „Nopţii Valpurgice“: nu e decât o iluzie… Însă, spre deosebire de trucurile lui Mefisto, Edinburgh Festival e o iluzie aducătoare de prosperitate, câtă vreme cetăţenii oraşului sporesc rândurile turiştilor ispitiţi cu peste 2000 de oferte în materie de spectacol.

Desigur, cel mai notoriu ingredient al acestei iluzii rămâne Edinburgh International Festival (14 august–6 septembrie), cu tradiţia sa de peste şase decenii şi o contribuţie anuală la economia scoţiană de 180 milioane de lire sterline. Însă nici EIF n-ar fi ceea ce este fără uriaşul fundal pestriţ oferit de Edinburgh Festival Fringe (cu o organizaţie proprie, the Fringe Society, creată în 1958, un website propriu şi un program tipărit cu 300 de pagini!). Fringe-ul împânzeşte literalmente oraşul, din pitoresc-monumentalul Royal Mile, cu furnicarul său de scene improvizate, până în faimosul Traverse Theatre, avanpost al dramaturgiei contemporane. Există, apoi, Edinburgh Book Festival (lansat în 1983) care îşi instalează, în Charlotte Square, pavilioanele albe legate între ele prin lungi cozi de cititori. Dar şi artele vizuale, jazz-ul şi televiziunea îşi au propria stare de festival. Mai mult, din anul 2005, comunităţile sud-asiatice din oraş îşi celebrează moştenirea culturală în cadrul lui Edinburgh Mela, iar politica furnizează şi ea prilejuri de dialog în clădirea Parlamentului scoţian. Orice format de entertainment e agreat, începând cu promenada prin faţa tarabelor de la St. John’s, unde se ţine târgul anual al meşteşugarilor, şi până la Military Tattoo, parada de kilturi şi cimpoaie desfăşurată pe esplanada Castelului – ritual colectiv de proporţii, pentru care, de şaizeci de ani încoace, 12 miloane de spectatori au sfidat friguroasele seri de vară scoţiană.

Pe scurt, chiar şi cel mai blazat turist picat aici în toiul „Festivalului“ i-ar putea da dreptate criticului Lyn Gardner, care exclama în The Guardian: „There is nothing else like Edinburgh: it really is the greatest show on earth“.

 

„Apocalypse now“

Şi dacă n-ar fi fost decât Festivalul căruia australianul Jonathan Mills i-a conferit, se pare, o nouă strălucire, deşi îl conduce abia de trei ediţii, succesul Faust-ului sibian tot ar fi însemnat destul. În programul EIF, spectacolul are parte de o vecinătate admirabilă, iar Purcărete stă alături de cele mai importante nume din lumea teatrului mondial: Brian Friel îşi prezintă trilogia Faith Healer The Yalta Game Afterplay, Mabou Mines îl reinventează pe Peter Pan în Peter and Wendy, iar William Kentridge şi Handspring Puppet Company (Africa de Sud) vin cu uluitorul Il ritorno d’Ulisse in Patria de Claudio Monteverdi. Şi totuşi, niciuna dintre aceste producţii nu este creditată cu o serie de cinci reprezentaţii, precum Faust! Iar asta nu e tot: chipul Ofeliei Popii, aproape de nerecunoscut sub un rictus mefistofelic, imortalizat pe coperta Ghidului de Festival (ori, mai bine spus, de festivaluri), îţi agaţă privirea pretutindeni în oraş; televiziunile transmit interviuri cu Purcărete, Stürmer şi Ofelia (ciudat joc de destin teatral, s-a spus, ca un Mefisto să poarte, în realitate, nume feminin, şi încă unul atât de celebru!), jurnaliştii se întrec în elogii.

Temuţi pentru exigenţa lor, cronicarii britanici şi scoţieni fac acum exces de hiperbole şi superlative. La prima vedere, reuşita pare mai degrabă o chestiune de cifre şi dimensiuni, iar tonul e dat chiar de Jonathan Mills, care, în broşura de prezentare a lui Faust, mizează pe această „sălbatică, suprearealistă adaptare a poveştii lui Goethe, montată la scară monumentală“. În comparaţie cu asemenea aprecieri, titlul cronicii apărute pe 20 august în publicaţia gratuită Metro: „The devil is the details“, deşi teribil de exact, pare descumpănitor de modest.

 

Faust în cantonament

Royal Highland Centre, Ingliston e un reper neobişnuit pentru publicul Festivalului, excentric circuitului teatral din toate punctele de vedere (aflat la 10 km de oraş, în apropierea aeroportului, găzduieşte, în mod normal, evenimente corporatiste şi târguri de tot felul), dar este, se pare, şi singurul spaţiu în care ar fi încăput „cea mai ambiţioasă producţie“ a ediţiei 2009. Puţini par să-şi mai aducă aminte că, în 1993, Peter Stein a prezentat tot aici un impresionant Julius Caesar, montare implicând participarea a două sute de figuranţi.

Lowland Hall pune la dispoziţia echipei lui Purcărete nu doar o hală de trei ori mai mare decât Simerom-ul sibian, ci şi un spaţiu bine întreţinut şi izolat termic, cu o acustică excelentă. Cum ne aflăm departe chiar şi de campusul Universităţii Heriot-Watt, acolo unde suntem cazaţi cu toţii (artişti, jurnalişti, personal tehnic), ne vom petrece ziua de dinaintea premierei într-o ciudată stare de cantonament, feriţi de agitaţia metropolei şi a festivalului. După cele două repetiţii din ziua precedentă, actorii s-au obişnuit cu zgomotul produs de motoarele avioanelor ce decolează în apropiere. În timp ce ei se încălzesc ori îşi pregătesc machiajul, Helmut Stürmer pune la punct ultimele detalii ale magnificelor sale decoruri mobile, astfel încât episodul „Noaptea Valpurgică“ să poată fi „gustat“ în condiţii de maximă vizibilitate şi securitate (flăcările şi artificiile din spectacol dau multă bătaie de cap organizatorilor). Publicul va pătrunde rapid în... Noapte, pe trei căi de acces, şi va privi desfăşurarea de forţe din gradenele laterale, într-un mod poate ceva mai „disciplinat“, mai puţin interactiv decât la Sibiu. Tot din motive de securitate, harpiile zburătoare vor fi ridicate deasupra spectatorilor cu ajutorul a două... motostivuitoare conduse de maşinişti cărora Lia Manţoc le adaugă în ultima clipă capete... porcine, în acord cu tema celui mai impresionant moment conceput de regizor. Cum proporţiile spaţiului de joc sunt cu totul altele acum, nici pe pereţii halei nu mai pot fi admirate mai vechile secvenţe grafice à la Bosch, ci uriaşele măşti arcimboldiene împrumutate din Metamorfozele lui Purcărete. Dincolo, în spaţiul à l’italienne ce configurează cabinetul de studiu al bătrânului Faust, actorii s-au reunit pentru ultimele repetiţii muzicale, pe care le veghează cu exigenţă compozitorul Vasile Şirli.

Uriaşi „pantaloni“ de pânză neagră delimitează în imensul spaţiu expoziţional de la Lowland Hall zona de confort a publicului: foaierele şi căile de acces spre gradene. Aici, fotografa Mihaela Marin, de curând întoarsă de la Avignon – unde expoziţia ei cu imagini din Hamletmachine s-a bucurat de succes şi i-a adus oferte de noi vernisaje, la Paris şi Bruxelles – îşi pregăteşte cele douăzeci de planşe surprinzând expresii şi gesturi, detalii şi planuri generale, „de atmosferă“, un Faust recognoscibil şi totuşi asumat, personalizat, subiectiv. Fotografiile Mihaelei Marin, reproduse pe afişul şi în programul festivalului, vor fi preluate de nenumărate publicaţii şi îi vor urmări mult timp pe cei care au văzut spectacolul aici, la Edinburgh.

 

„Pure enlightenment!“

18 august: reprezentaţia cu numărul 25 din istoria spectacolului şi premiera absolută a Faust-ului sibian în epicentrul teatral al lumii. Sunt de faţă importanţi critici şi jurnalişti de pretutindeni, personalităţi locale precum Lord Provost, primarul oraşului, dar şi reprezentantele Institutului Cultural Român, Gabriela Massaci (directoarea ICR Londra) şi Irina Ionescu (director general – Direcţia Generală Institute Culturale Româneşti din Străinătate).

Publicul reacţionează ca un seismograf sensibil, infailibil. Umorul lui Purcărete pare la el acasă, surprizele şi efectele speciale – metamorfozele fulgerătoare ale unui Mefisto androgin, cele şapte... Margarete preadolescentine, incursiunea în Noaptea de infern... – aproape totul stârneşte în sală perceptibile unde de şoc. Dar mai cu seamă cuplul Ilie Gheorghe–Ofelia Popii, prin care verbul lui Şt. Augustin Doinaş şi imaginaţia lui Purcărete dobândesc splendoare, ţine publicul cu răsuflarea tăiată.

Supratitrarea funcţionează impecabil, cu toate că versiunea englezească utilizată pare inadecvată şi prăfuită în comparaţie cu bogăţia sensurilor care ne încântă pe noi, cei câţiva spectatori români.

După aplauze, urale, repetate chemări la rampă, exclamaţii de încântare şi blitzuri, întreaga echipă a spectacolului este invitată la recepţia oferită de Lord Provost şi onorată chiar de Michael Russell, Ministrul scoţian al Culturii. Excitaţi şi guralivi, încărcaţi de energia ovaţiilor, parcurgem pe jos, în câteva minute, distanţa dintre Lowland Hall şi Hotelul Hilton. E aproape de miezul nopţii şi nu mă îndoiesc că, la ora aceasta târzie, aici, la periferia Edinburgh-ului, alcătuim o procesiune destul de bizară.

„Bine aţi venit, e petrecerea voastră, o meritaţi pe deplin!“ Directorul EIF îşi întâmpină oaspeţii cu un zâmbet radios şi cu strângeri de mână. E vizibil obosit, dar emoţionat şi recunoscător. Prezenţa lui Faust la Edinburgh nu e o simplă reuşită managerială, ci şi, într-o bună măsură, o chestiune de orgoliu, de triumf personal.

Într-un univers artistic care nu exclude calculul financiar, ci dimpotrivă, depinde de el, pariul pe un spectacol românesc extrem de costisitor presupune destule riscuri. Dar Jonathan Mills pare obişnuit să rişte şi să câştige. În martie 2006, numirea sa la conducerea Festivalului, după îndelungata direcţie asigurată de Sir Brian McMaster, a produs un şoc în mediile artistice: Mills are doar patruzeci şi patru de ani, e născut la Sydney şi deţine un master în... arhitectură şi design acustic. Viziunea lui, însoţită de o elocvenţă pe măsură, este însă extrem de ambiţioasă. După două ediţii, afirmă cei ce-l susţin, amprenta sa e deja vizibilă. Lui Jonathan Mills i se datorează reintegrarea artelor vizuale într-un program în care, oricum, muzica, şi nu teatrul, pare a constitui pilonul central. Fiecare ediţie abordează o temă importantă pentru cultura scoţiană, dar e relevantă şi la nivel global. Anul acesta, de pildă, Faust de Goethe se dovedeşte a fi opţiunea ideală într-un festival care celebrează Iluminismul (The Enlightenment), Edinburgh-ul fiind, în secolul al XVIII-lea, unul dintre centrele Iluminismului scoţian. Potrivit Julianei Engberg, directoarea artistică a Centrului Australian de Artă Contemporană şi curator al generosului program de arte vizuale pus sub semnul EIF, tema trebuie înţeleasă într-un sens mai larg, acela de „revelaţie, indiferent că este vorba de revelaţie filosofică, spirituală, intelectuală sau chiar bazată pe superstiţii“. Din această perspectivă, ideea se dovedeşte extrem de actuală. Iar Faust, fără a o ilustra neapărat, reuşeşte s-o... ilumineze cu prisosinţă. În fond, n-ar fi exagerat să pretindem că, datorită lui Purcărete, tema Festivalului de la Edinburgh a devenit acum un epitet aflat pe buzele tuturor: „Pure enlightenment!“

 

Edinburgh, Itaca lui Purcărete

„Cum e cu putinţă să realizezi în România un spectacol cu peste 100 de oameni?“, mă întreabă, cu îndreptăţită curiozitate profesională, regizoarea americancă Keri Wormald, ce lucrează de ani buni în Fringe ca manager la Promoters’ Centre. Ne aflăm în autobuzul 100, cel destinat curselor spre aeroport şi, după multe peripeţii (Edinburgh e o metropolă cu un trafic de coşmar în această vară, când Princess Street a fost blocată, în plin sezon turistic, pentru lucrările la o viitoare linie de tramvai), ajungem, în fine, la Lowland Hall Ingliston. Keri e doar una dintre nenumăratele persoane care încearcă, seară de seară, să găsească un bilet în plus la Faust. Şi e printre puţinele ce izbutesc. La jumătatea reprezentaţiei – când Cristian Stanca („locotenentul Diavolului“, cum îl numeşte, în glumă, Silviu Purcărete) ne invită să îl urmăm în „Noaptea Valpurgică“ – se întoarce spre mine şi îmi şopteşte, copleşită de emoţie: „Acesta ar trebui să fie spectacolul anului“.

O zi mai târziu, performanţa Ofeliei Popii este recunoscută printr-un important Herald Angel Award. Ceremonia are loc la Edinburgh Theatre Festival, edificiu a cărui faţadă de sticlă îţi atrage atenţia pe nervoasa arteră Nicholson Street. Iniţial, aici se găsea Empire Palace Theatre, devastat în 1911 de un incendiu în care şi-a pierdut viaţa şi Lafayette, celebru iluzionist al vremii. Misterioase racorduri cu existenţa lui Faust par să ne însoţească în cele mai neaşteptate împrejurări…

Obsesia proporţiilor monumentale, atribuită regizorului român, dar considerată, în egală măsură, o marcă a teatrului est-european, va stărui şi la întâlnirea pe care Silviu Purcărete o are cu publicul Festivalului, în penultima zi de turneu. Aceste „conversaţii cu artiştii invitaţi“ – modul important al programului conceput de Jonathan Mills – sunt găzduite de faimosul The Hub, care domină Castlehill şi capătul de sus al lui Royal Mile. La origine locaş de rugăciune gotic, The Hub a fost renovat în interior de arhitectul Benjamin Tindall şi a devenit în urmă cu zece ani sediul central al festivalului (unde, pe lângă casele de bilete şi biroul de presă, se găsesc cafenele şi restaurante).

Întâlnirea are loc într-o sală amenajată sub turlă. Sunt de faţă vreo optzeci de persoane. Mulţi recunosc că, deşi nu au văzut încă Faust, au plătit 6 lire sterline pur şi simplu pentru a-l asculta pe regizorul român despre care vuieşte tot festivalul.

„Decorul“ e pregătit, într-adevăr, ca pentru o conversaţie amicală între oameni care se cunosc bine şi îşi respectă interlocutorul. Andrew Mckinnon, profesor la Birkbeck College (University of London), om de teatru apropiat Festivalului, moderează întâlnirea cu un artist recunoscut pentru reticenţa sa faţă de cei porniţi să-l descoasă. Înaintează cu prudenţă tandră, reamintindu-le celor de faţă parcursul unui creator obişnuit cu scenele britanice şi scoţiene. De la acel revelator Ubu Rex cu scene din Macbeth al anilor ’90, primul său spectacol prezentat la Edinburgh, la Danaidele, Decameronul, Phaedra, Orestia, şi de la Parsifal, montat la Scottish Opera din Glasgow, la Macbett de Ionesco, pus în scenă la Royal Shakespeare Company – reperele sunt necesare şi îmblânzesc imaginea „străinului“ Purcărete.

Într-un fel, Edinburgh ar putea fi considerat Itaca regizorului român. Prima întrebare speculează, aşa cum era de aşteptat, apetenţa pentru urieşesc a regizorului. Un clişeu pe care Purcărete îl parează elegant: „Nu ştiu exact ce înseamnă «proporţii monumentale». Textul e singurul care îmi impune dimensiunile unei montări. În cazul lui Faust, am luat de la bun început decizia de a nu crea spectacolul pe o scenă italiană. Ideea implicării publicului a existat şi ea de la început, de aceea am avut nevoie de un spaţiu foarte mare“. Mckinnon remarcă, în plus, afinitatea lui Purcărete pentru textele clasice, atât de rar trădată de-a lungul carierei sale. Spre încântarea audienţei, regizorul pariază din nou pe cartea unei sincerităţi şfichiuitoare: „Nu am priceperea de a descoperi textele «proaspete», nu ştiu ce să fac cu aceste texte“. Prin urmare, „Faust e relevant în zilele noastre?“, insistă Mckinnon. Iar Purcărete răspunde, dezvoltându-şi concepţia de spectacol: „Toată lumea cunoaşte mitul. Noi am lucrat, de fapt, pe o adaptare a poemului lui Goethe, pornind de la o traducere foarte modernă, poetică şi plină de umor. Ne-am concentrat pe relaţia dintre Faust şi Mefisto şi pactul încheiat de cei doi. Ce înseamnă acest pact, în fond? La Goethe, subiectul lui e foarte ambiguu (în paranteză fie spus, soluţia scenică găsită de Purcărete, cu un Mefisto jucând rolul de businessman care scoate la ţanc contractul pregătit în geanta-diplomat, a amuzat publicul scoţian la fiecare reprezentaţie – n.m., A.D.). Atunci când Mefisto îşi face apariţia, Faust nu îşi mai doreşte nimic, nu mai vrea decât să moară. Mefisto încearcă să-l convingă că mai are totuşi o dorinţă, aceea de a afla ce e «dincolo». Nimeni nu ştie ce îi spune lui Faust despre acest «dincolo» şi, de aceea, în spectacol, îi şopteşte secretul la ureche. În termeni teatrali, acest «dincolo» ar putea fi tradus prin backstage (culise). Prin urmare, Mefisto e un personaj teatral, el nu e Diavolul. E doar un clovn de teatru, al cărui talent constă în a manipula trucuri extrem de simple. Aceasta este cheia montării noastre: «Noaptea Valpurgică» nu e altceva decât un bâlci popular, ca bâlciurile din copilărie ori din filmele lui Fellini. Pentru mine, Faust e o metaforă a teatrului“.

Cuvintele lui Purcărete descurajează ifosul „marilor interpretări“. Totul pare limpede şi cum nu se poate mai just când îl asculţi pe regizor, deşi cheia pe care ţi-o oferă el e, până la urmă, una înşelătoare, căci nu-ţi descuie toate porţile. Dacă nu ai curiozitatea de a afla pe cont propriu ce se găseşte dincolo de canaturile imense ale decorului, de poarta întredeschisă ademenitor, întâlnirea cu Faust e ratată.

Faust înseamnă, în mare măsură, şi această călătorie în care ne angajează „Noaptea Valpurgică“. Acesta este sensul „promenadei“ promise de toate materialele promoţionale ale spectacolului. „De ce aţi optat, pentru o revenire atât de prozaică a publicului din «Noaptea Valpurgiei?», îl întreabă Andrew Mckinnon pe regizor. Purcărete argumentează: „Faust e un orb aflat sub vraja lui Mefisto, victima iluziei create de acesta, a unei farse ieftine. Toată această experienţă nu îi aduce decât moartea“. Publicul resimte deziluzia protagonistului la modul cel mai concret: regăsindu-şi locurile din sală pentru a urmări ultima parte a spectacolului. Dar şocul „Nopţii“ continuă în chip diferit: calitatea atenţiei sale este cu totul alta acum, căci aşteptările au fost depăşite şi rezistenţele înfrânte de-a lungul acestui intinerar pe cât de scurt, pe atât de intens.

Andrew Mckinnon subliniază „echilibrul atent dintre umor şi tragedie“, amintind, de pildă, jocul aproape copilăresc al lui Mefisto cu trupul ţeapăn al lui Faust, atunci când, într-o secvenţă de veritabil gag, se chinuie să-l înghesuie în sicriu. Pentru Purcărete, Mefisto e „un personaj versatil, deopotrivă comic şi tragic“. În fond, aminteşte el, „sunt multe jocuri de cuvinte în traducerea pe care am pus-o în scenă, aşa cum, de altfel, e mult umor în Faust. Goethe însuşi râdea foarte mult, imaginea lui de german sobru nu e decât un clişeu. O bună parte dintre scrierile sale merg în această direcţie a combinaţiei de filosofie şi lucruri amuzante.“

Conversaţia nu durează mai mult de o oră. Deşi răspunde curiozităţilor cu un neastâmpăr abia disimulat, Purcărete dezvăluie detalii despre cariera şi maniera sa de lucru pe care multe alte interviuri le trec sub tăcere. Nu lipsesc, desigur, întrebările referitoare la schimbarea de regim politic traversată de România şi, implicit, la schimbările înregistrate în sistemul nostru teatral. „Lucrând în Occident, nu te simţi niciodată ca într-o mare familie“, admite regizorul, comparând, de pildă, perioada sa de lucru în Franţa cu experienţele din ţară.

Chestionat asupra metodei sale de lucru cu actorii, Purcărete face elogiul improvizaţiei: „dau teme, un cuvânt ori un cadru pe care ei le pot dezvolta, iar din aceste exerciţii se pot ivi mici detalii clarificatoare pentru ansamblul spectacolului: acesta este, cel puţin, modul meu de comunicare cu trupa sibiană“. Andrew Mckinnon remarcă îndeosebi jocul magnific al Ofeliei Popii şi al lui Ilie Gheorghe, calităţile vocale şi fizice pe care aceştia le demonstrează. Purcărete se retrage cu modestie în umbra actorilor săi, invocând „armonia unică dintre doi actori care fac parte din generaţii şi şcoli de teatru diferite“. E modul său elegant de a ieşi din scenă, lăsând spectacolul să vorbească de la sine.

 

 

Cele o mie şi una de nopţi ale aventurii cu Faust se apropie, pentru noi, de sfârşit. În timpul liber, cutreierăm în neştire pe străzile oraşului cosmopolit, crescut pe o stâncă vulcanică, dintr-o grămadă de cocioabe adunate în jurul unei fortăreţe. Încercăm o senzaţie stranie, de necunoscut şi familiaritate, la fel ca atunci când ne mişcăm, asemenea unor liliputani, printre decorurile lui Helmut Stürmer: clădirile vechi, în stil medieval, victorian ori georgian, şi acele closes – străduţe înguste şi întunecoase, care divid structurile înalte – din Old Town... verdele crud al pajiştilor, contrastând cu cenuşiul, albastrul închis, granitul arhitecturii maiestuoase, solide. „Atena cea gri a Nordului“ are cerul brăzdat fie de nori şi ploaie, fie de pescăruşi. Numai aici e posibil să înţelegi de ce spectacolul lui Silviu Purcărete putea fi – cum, de altfel, a şi fost socotit – o creaţie pe măsura unui Festival, dar şi a unui oraş ieşit din comun.

 

III

Constantin Chiriac (directorul Teatrului Naţional „Radu Stanca“): „Înainte şi după Faust“

„Cred că acesta e cu adevărat momentul de graţie al teatrului românesc. Ne-am obişnuit să gândim la modul triumfalist, dar, de data aceasta, este vorba de o prezenţă extraordinară în cel mai important festival al lumii. Faust a fost spectacolul cel mai căutat la Edinburgh şi a existat o lungă listă de aşteptare pentru cei care încercau să mai obţină un loc la ultimele reprezentaţii. A fost vizionat de multe personalităţi, iar o dovadă e şi faptul că sunt contactat zilnic de agenţi şi producători care îmi propun diferite proiecte. Aseară (22 august – n. red.), Lord Provost, Primarul oraşului Edinburgh, a oferit o recepţie în onoarea domnului Theodor Palelologu, Ministrul Culturii. Lady Provost, care este probabil cel mai bun agent al teatrului românesc în clipa de faţă, încerca să-i dovedească domnului Ministru că de acum înainte se va vorbi despre Festivalul de la Edinburgh de până la Faust şi despre Festivalul de la Edinburgh de după Faust. Lady Provost îl felicita în acelaşi timp pe Jonathan Mills pentru faptul că Festivalul, care anul trecut nu a avut în program spectacole în măsură să uluiască, s-a întors, iată, către marile producţii. Am fost întrebat de un jurnalist de acasă dacă într-un an de criză e bine ca lumea să cheltuiască atât de mulţi bani pentru promovarea unui spectacol. Cred că acum cel mai important lucru este investiţia în cultură. Este o investiţie sănătoasă, care dă vizibilitate, creează o platformă de dialog şi dezvoltă totodată zona turismului. Edinburgh este cel mai bun exemplu pentru felul în care o comunitate poate fi transformată integral printr-o acţiune culturală.

Ce se va întâmpla mai departe? Festivalul de la Edinburgh, Teatrul Naţional «Radu Stanca» şi Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, împreună cu Festivalul de Teatru de la Dublin, cu parteneri din Belfast şi din Napoli, au pus deja la cale o coproducţie internaţională pentru 2011–2012: Călătoriile lui Gulliver, în regia lui Silviu Purcărete.“

 

Aşteptări şi reacţii. Spectatorii despre Faust

Un domn în vârstă: „Un spectacol minunat şi foarte bine jucat. Poate că ar fi meritat să fie mai bine promovat. Eu ştiam foarte puţine despre el, numai ceea ce citisem în programul Festivalului“. Completarea soţiei: „Dar în acelaşi timp mi s-a părut cu atât mai excitant cu cât nu ştiam la ce să ne aşteptăm“.

 

Două studente la o facultate de teatru, aproape simultan, pe un ton febril: „Uriaş! Wow! Şi ce aplauze! Cu adevărat extraordinar! Au fost cele mai lungi aplauze din viaţa mea! Iar promenada din «Noaptea Valpurgică» a fost ceva copleşitor! Mi-au plăcut actorii, amândoi sunt foarte buni şi se completau atât de bine! Sunt fericită că am venit. Cu oricine mă întâlneam, rămânea absolut uimit: Cum, ai bilet la Faust?!“

 

Jurnalistă la BBC, surprinsă că un alt jurnalist îi cere părerea: „A fost o producţie spectaculoasă, în mod sigur cea mai mare din Festival. Pentru noi e neobişnuit să vedem spectacole de teatru aici, la Ingliston, ultima dată s-a întâmplat cu aproape 20 de ani în urmă, când Peter Stein a prezentat Julius Caesar, cu o distribuţie de vreo 200 de actori. E grozav să poţi dispune de un asemenea loc în Edinburgh, unde fiecare se luptă să câştige un spaţiu teatral, e grozav să ai o arenă de joc imensă“.

 

Un alt domn în vârstă: „Un spectacol pur şi simplu impresionant. Şi destul de neobişnuit pentru noi. Regizorul a pus accent pe câteva aspecte ale poveştii lui Goethe. E clar că nu poţi pune în scenă toată piesa, dar ceea ce a ales a fost fantastic. Nu am fost foarte sigur la început, dar am avut timp destul să mă gândesc înainte de a-mi forma o părere“.

 

Un tânăr întrerupt din discuţia cu prietenii săi: „Mi-a plăcut mult, teribil de emoţionant! Lirismul primei părţi, de parcă cei doi actori ar fi cântat pe o singură voce, a fost incredibil! Prestaţia lor a fost incredibilă, vocile şi mişcarea lor pe scenă – absolut uimitoare, şi adâncimea montării, şi anvergura producţiei... Nu apucasem să citesc nicio cronică, nimic. Am venit la Faust direct de la aeroport, sunt născut în Edinburgh, dar acum locuiesc la Londra şi primul lucru pe care l-am făcut a fost să vin aici. Despre spectacol am auzit de la diverşi cunoscuţi, o parte dintre ei lucrează pentru festival şi ştiam încă de anul trecut că va fi jucat la Edinburgh, aşa că mi-am pus de mult în gând să vin să-l văd“.

 

Un grup de producători (râzând): „Trebuie să ştiţi că vorbiţi cu nişte profesionişti ai pieţei teatrale... Decorul a fost excelent, spaţiul găsit pentru a prezenta acest Faust a fost foarte potrivit şi accesibil. Lowland Hall are o acustică fantastică. Un spectacol foarte puternic. Ar trebui să aibă însă mai mult de cinci reprezentaţii. Să aduci o distribuţie atât de mare, să investeşti atât de mult ca să vii aici, într-un oraş atât de vibrant cum e Edinburgh... Faust putea fi programat şi trei săptămâni, cu casa închisă! Ştiu că e foarte dificil, dar pe lângă costurile pentru a veni până aici şi a construi tot acest dispozitiv, cazarea este capitolul cel mai uşor de asigurat. E păcat, pentru că mai sunt mulţi care vor să vadă spectacolul“.

 

Scott Johnston, profesor de actorie la Telford College din Edinburgh, o figură familară oamenilor de teatru români: „Se întâmplă foarte rar să vezi – mai ales la prima reprezentaţie, când sunt mulţi invitaţi, cronicari – oameni ridicându-se în picioare şi aplaudând. Reacţia a fost extraordinară, dar cred că nimeni nu a mai văzut acest gen de teatru. Un teatru de o mare calitate imagistică, un adevărat circ macabru. Şi doi actori cu o relaţie extraordinară. Ce e grozav la acest festival e că poţi să vezi teatru din Europa de Est, unul dintre cele mai bune. Silviu Purcărete e cu siguranţă printre primii cinci regizori de top din lume, la ora actuală“.

 

Keri Wormald, regizoare americană şi promoter în Fringe, mi-a trimis acest mail pe care l-am găsit când am revenit în ţară: „Faust a fost vârful ediţiei din 2009 pentru mine, şi am văzut deja mai mult de treizeci de spectacole. Ca regizor profesionist, m-a impresionat atenţia extrem de afectuoasă pentru detaliu. Fiecare moment era coregrafiat într-un mod sofisticat, dar organic. Ca spectator, am fost profund emoţionată. Acest Faust e motivul pentru care continuăm să frecventăm teatrul – cu speranţa că vom fi de fiecare dată emoţionaţi în acest fel. De când am văzut spectacolul mă simt de parcă aş fi fost în infern – infernul lui Goethe. Am nevoie să ascult muzică clasică şi să mă uit periodic în oglindă ca să mă conving că m-am întors pe pământ şi că nu mi-a crescut pe umeri un cap de porc“.

(A consemnat A.D.)

 

IV

Presa britanică despre Faust (materiale puse la dispoziţie de Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu)

 

„Mi-aş vinde sufletul să mai văd acest Faust o dată. Cea mai uluitoare experienţă teatrală a acestei (sau, se poate spune, a oricărei) vieţi, Faust (la Ingliston Lowland Hall) a înfierat şi a paralizat ca o smoală fierbinte aplicată direct pe piele. Acestă producţie, desfăşurată într-un hangar de lângă aeroport, ne-a fascinat şi ne-a vrăjit pe cei mai mulţi dintre noi, şi m-a întristat în privinţa unui singur lucru. Poate nu o să mai văd niciodată în viaţă un eveniment mai impresionant şi mai teatral.“ (The Observer, 23 august 2009)

 

„Uluitor şi răvăşitor, acest Faust este un adevărat spectacol. De la început şi până la sfârşit, piesa regizorului Purcărete, adaptare după drama lui Goethe, este tulburătoare. Decorul lui Helmut Stürmer este o parte integrantă a acestei atmosfere, piesa debutând în sala de clasă a lui Faust, rece şi austeră. Producţia devine o experienţă copleşitoare în care personajele tulburătoare, costumele şi muzica stranie răscoleşte publicul încontinuu. [...] Din distribuţia de 120 de actori, Ofelia Popii iese în evidenţă. Personajul Mefisto creat de ea este impresionant şi copleşitor, o prestaţie de talie mondială. Vocea ei apăsătoare şi mişcările fac ca prezenţa ei să fie simţită pe scenă chiar şi atunci când se ascunde în tenebre.“ (The Herald, 22 august 2009)

 

„Este atât de captivant, încât aproape că eşti gata să îţi vinzi sufletul diavolului doar ca să continue succesiunea de imagini grandioase. Faust-ul lui Goethe în versiunea lui Silviu Purcărete este o adevărată fantezie vizuală seducătoare şi probabil nu veţi observa că el şi-a vândut propriul suflet spectacolului. Dar ce spectacol, cu o serie de miraje şi trucuri ce te fac să te simţi ca şi cum ai fi căzut într-un vis real – sau un coşmar.“ (The Guardian, 20 august 2009)

 

„Nu am mai văzut o montare atât de complexă, fenomenală, de când Janusz Wisniewski a adus spectacolul The End Of Europe la Fringe, în 1985, iar Faust-ul lui Purcărete are o mare bogăţie de semnificaţii pe măsura impactului său visceral. (La urma urmelor, spectacolul reuşeşte chiar să îi aducă lui Faust mântuirea.) Această producţie a Teatrului Naţional «Radu Stanca» din Sibiu este deja vândută integral, dar sfătuiesc din tot sufletul pe oricine care se află la o distanţă mică de Edinburgh să apeleze la toate sursele care îi vin în minte pentru a obţine un bilet.“ (Financial Times, 20 august 2009)

 

„Ofelia Popii face un tur de forţă ca un Mefisto ce transcende sexele, un Mefisto care pare bărbat la început, iar apoi îşi scoate costumul pentru a dezvălui atât sâni de femeie, cât şi sex de bărbat. Vocea sa răguşită, versatilitatea şi carisma sa creează un personaj deconcertant, care pare venit dintr-o lume infernală.“ (The Telegraph, 19 august 2009)

 

„Dacă organizezi un festival cu tema «Iluminismul», atunci tragedia lui Faust (savantul neobosit şi arogant care îşi vinde sufletul diavolului) trebuie să fie inclusă în program. Şi acum, ea vine la Edinburgh într-o versiune a regizorului Silviu Purcărete, şi al său Teatru Naţional «Radu Stanca» din Sibiu, care este cu siguranţă unul dintre cele mai impresionante spectacole montate de Festivalul de la Edinburgh, secţiunea oficială. Dar el oferă, de asemenea, o adaptare a poveştii la secolul XXI, în care diavolul Mefisto este învins de forţele inocenţei.“ (The Scotsman, 19 august 2009)

 

„Este greu să nu fii impresionat de montarea lui Faust de la Festivalul Internaţional de la Edinburgh. O producţie atât de imensă, încât a trebuit montată la Lowland Hall din Ingliston, te lasă după două ore şi jumătate de spectacol dezlănţuit uşor epuizat şi puţin copleşit. De la studenţii cu feţele albe ca varul aşezaţi în băncile victoriene din sala de clasă uriaşă plină de ziare, la creaturile cu cap de porc în haine albe şi trupurile pulsânde mişcându-se în timp, până la chicotele lui Mefisto, spectacolul este o înlănţuire de festinuri vizuale.“ (BBC, 18 august 2009)

 

Turneul Teatrului Naţional „Radu Stanca“ la Festivalul Internaţional de Teatru de la Edinburgh (18–22 august 2009) a fost sprijinit de Guvernul României, Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional şi Institutul Cultural Român.

 

Fotografii de Mihaela Marin

Foto (sus): “Faust”, echipa reunită, după ultima reprezentaţie la Edinburgh

Foto 1: Ofelia Popii, la decernarea Premiilor Herald Angel

Foto 2: În repetiţii, la Edinburgh: Silviu Purcărete …

Foto 3:… şi compozitorul Vasile Şirli

Foto 4: Public în „foaier“, înainte de “Faust”, printre fotografiile Mihaelei Marin

Foto 5: Silviu Purcărete în conversaţie cu Andrew Mckinon, la The Hub

Foto 6: Silviu Purcărete împreună cu Theodor Paleologu, Ministrul Culturii

Foto 7: Helmut Stürmer, Lia Manţoc şi Cristian Stanca

Foto 8: Gabriela Masaci , directoarea ICR Londra, Constantin Chiriac , directorul TNRS,

Michael Rusel, Ministrul scoţian al Culturii şi Jonathan Mils, directorul EIF

Galerie foto