Emil Gârleanu – cronicarul sentimental de Ion Cazaban
[...]
Dincolo de calităţile lui organizatorice, Gârleanu se arată mereu emoţionat de prezenţa celor care cuvântă pe scenă. Actorii sunt, pentru el, încă din copilăria sa, oameni ieşiţi din comun, fiinţe aparte, apărând sub înfăţişări multiple, surprinzătoare. Atât pe scenă, cât şi în viaţă, comportamentul şi cuvintele lor au o neobişnuită greutate. Spectacolele văzute l-au cucerit şi i-au rămas în memorie: „Ţin minte clădirea vechiului Teatrul Naţional de pe uliţa Copoului [...] M-a urmărit mult scena, la fereastră, a doi îndrăgostiţi, Romeo şi Julieta, cu neuitatul Hasnaş în Romeo! Ce anume mişcase în sufletul meu neştiutor scena unei copile care împarte flori, râzând? Ofelia în Hamlet! Şi între aceştia, prindea loc faţa rotundă, ca o lună, a bragagiului care mă făcea să mă prăpădesc de râs – scrie Gârleanu, cu expresiile vremii –, vestitul Bălănescu în Nazat, mi se pare.
Şi într-o noapte groaznică, am văzut pe bietul Bălănescu – pe care-l cunoşteau ai mei şi pe care mă deprinsesem să-l privesc numai râzând – plângând în hohote, cu faţa-n mâini, ca un copil, în preajma unui uriaş rug de flăcări. Teatrul Naţional ardea!“
[...]
- Cititi articolul complet in revista Teatrul azi, Numărul 3-4/2009
- Detalii abonamente
- Comanda Numărul 3-4/2009
- Comanda alt numar din arhiva