Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

„La MaMa este ea!“ de Ana Maria Narti

„La MaMa este ea!“ de Ana Maria Narti

 

Miracolul trăieşte, minunea este cu putinţă: marea doamnă a teatrului mondial – Ellen Stewart, La MaMa, a fost şi este dovada acestui fapt. A intrat în lumea noastră, teatrul român de la sfârşitul anilor ’60, ca o binecuvântată furtună de vară în plină secetă, a sosit ca un vârtej înviorător, neaşteptat de nimeni, binecuvântat de mulţi. A venit pentru a‑l „recruta“ pe foarte tânărul Andrei Şerban şi a deschis prin acest gest o poartă dincolo de care se întindea un întreg univers al descoperirilor. Prin peripeţiile experimentului teatral a făcut posibilă comunicarea între oameni de pretutindeni şi vieţi extrem de diferite între ele.

Am cunoscut‑o, am iubit‑o, am locuit un şir de săptămâni magice în anul 1972 în casa ei, în clădirea de pe 74 East 4th Street (numărul 74 de pe strada a patra din Est), unde se înrădăcinase „La MaMa“ Experimental Theatre din New York; totuşi mi‑e greu s‑o descriu. Era, din creştet până‑n tălpi, de la coafura afro-înfoiată până la poalele rochiilor totdeauna lungi, totdeauna foarte colorate, o fiinţă a teatrului, o prezenţă scenică – dar nu era nici actriţă, nici autoare, nici profesoară de artă scenică, nici scenografă sau creatoare de costume. Spre sfârşitul vieţii a început să lucreze ca regizoare, dar figurase în marele catalog al teatrului universal cu mult înainte de a fi semnat regia unui singur spectacol. Ceea ce ea a regizat atât timp cât a fost activă, până la vârsta de 91 de ani, a fost descoperirea teatrală, noul început al relaţiilor joc–public şi relaţiilor dintre oameni de teatru de peste tot. Fără ea, teatrul american şi teatrul din toată lumea ar fi fost mult mai sărac. Ellen Stewart era, în primul rând, exploratoare, călăuză a descoperirilor, un fel de producătoare de spectacole de senzaţie cu totul indiferentă faţă de marile câştiguri – deşi a ştiut dintotdeauna să finanţeze încercări îndrăzneţe. A vânat neîncetat talentul, întâi în afara cercurilor profesionale din New York, apoi pretutindeni pe continentele americane şi foarte curând, după debutul teatrelor sale, în toată lumea. Şi a creat spaţiile spirituale şi fizice necesare pentru descoperirea talentelor şi pentru lansarea noilor moduri de a trăi arta scenei.

Povestea ei teatrală a început spre mijlocul vieţii ei. Dusese o viaţă anonimă înainte, locuise la Chicago unde se pare că se pregătea să devină profesoară, lucrase în timpul războiului într‑o fabrică, aşa cum făcuseră foarte multe femei americane. În anii ’50 a venit la New York, sperând să intre într‑o şcoală de design – la Chicago, persoanele „de culoare“, adică negrii, nu aveau acces la învăţământul superior. Sosind la New York, capitala tuturor posibilităţilor şi tuturor primejdiilor, a fost angajată de marile magazine de modă „Sachs“ de „culoare“, la început într‑o slujbă umilă, dar foarte curând în funcţia de creatoare de modă situată în vârful piramidei acestei lumi de mare prestigiu. În acelaşi timp, şi‑a descoperit pasiunea pentru teatru, nu asistând la spectacole sau studiind în universităţi, ci încercând să ajute scriitori care nu îşi vedeau textele jucate. Ellen Stewart a deschis o cafenea în care se prezentau piese noi sistematic ignorate de teatrele comerciale şi de teatrele nonconformiste din afară de centru, aşa‑zisul circuit – „Off‑Broadway“.

Bineînţeles, deschizând un mic teatru de cartier, Ellen nu îşi dădea seama că provoacă întreaga lume teatrală şi că îşi aduce contribuţia la constituirea unei noi arene pentru arta scenică, teatrul de experiment radical care avea să primească denumirea de „Off‑off‑Broadway“. Cariera şi-a început-o în momentul unor conflicte deschise cu sindicatele oamenilor de teatru, întrucât micul ei teatru nu putea plăti salarii legale; de câteva ori Ellen a petrecut noaptea în sediile poliţiei. Cam în acelaşi timp, grupul independent care avea să devină celebru sub numele de „Living Theatre“ a avut de îndurat un tratament similar din partea autorităţilor din New York. Ellen Stewart nu a reacţionat aşa cum au făcut camarazii ei de soartă – Julian Beck şi Judith Malina –, nu s‑a exilat de bunăvoie plecând în turneu în Europa, ci a continuat să deschidă şi să redeschidă teatrul‑cafenea, stabilind cu timpul un punct de reper central în cultura americană.

Anii în care Ellen Stewart a început să se afirme cu montări din rândul celor mai discutate au fost anii ’60. În 1961 s‑a deschis prima scenă‑cafenea, atunci numită „La MaMa Theatre Club“, la adresa East 9th Street, într‑o pivniţă. În 1969, teatrul, acum botezat „La MaMa Experimental Theatre Company“, s‑a stabilit la adresa binecunoscută, 74A East 4th Street. O clădire întreagă în stare de decădere tristă – mai curând o ruină decât un imobil – a fost renovată. Aici s‑au deschis mai multe săli de spectacol şi de repetiţii, câteva camere pentru administraţie şi chiar câteva camere modeste în care puteau locui cei mai săraci dintre oamenii de teatru activi la momentul dat. La etajul cel mai de sus s‑a amenajat apartamentul în care Ellen a locuit până la sfârşitul vieţii (a murit la 13 ianuarie 2011).

În 1974, o nouă clădire a fost adăugată teatrului – un fost studio de televiziune aflat la doi paşi de primul local, tot pe strada a patra – sub numele de „The Annex“. În 2009, când Ellen Stewart a împlinit 90 de ani, acest nou spaţiu a primit numele oficial de „Ellen Stewart Theatre“.Anii ’60 şi ’70 au fost la New York anii unei continue explozii creatoare, anii în care multe grupuri independente s‑au afirmat: „The Living Theatre“, „The Open Theatre“, „Bread and Puppet Theatre“, „Performance Group“ sunt cele mai cunoscute.

Spre deosebire de toate aceste ansambluri, „La MaMa“ nu a avut ca bază o singură grupare de actori şi regizori şi nu a căutat o unică orientare estetică, ci a fost un fel de trambulină de lansare pentru multe grupuri, personalităţi, metode de lucru. Ellen Stewart a devenit un fel de suprasponsor; experimente extrem de deosebite între ele au fost prezentate în sălile ei, cercetări cu orientări divergente şi‑au găsit arena de dezvoltare sub egida ei. Pepinieră şi laborator în acelaşi timp, „La MaMa Experiemental Theatre Company“ a dat naştere unui şir de spectacole inovatoare, unele dintre ele continuate după mari succese pe scene comerciale, altele ducând dimpotrivă la constituirea unor metode de montare cu totul străine teatrului convenţional. Autori şi regizori de prestigiu au găsit prima lor scenă americană în localurile de pe strada numărul 4: autorii Van Claude von Italie, Megan Terry, Harold Pinter, Sam Shepard, Maria Irene Fornes, Harvey Fierstein, Billy Crystal, Lanford Wilson, regizorii Robert Wilson,Tom O’ Horgan, Richard Foreman, Joseph Chaikin, Joseph Papp, Andrei Şerban, compozitorii Elisabeth Swados, Philip Glass şi Stephen Schwartz intră toţi în armata de inovatori susţinuţi de La MaMa. Printre actorii care au lucrat pentru Ellen Stewart se numără multe „staruri“: Al Pacino, Robert De Niro, Harvey Keitel, F. Murray Abraham, Olympia Dukakis, Richard Dreyfuss, Bette Midler, Diane Lane, Nick Nolte. La MaMa a adus la New York regizori‑pedagogi care aveau să influenţeze viaţa teatrului – printre ei, Jerzy Grotowski. Montări venind de la La MaMa au fost prezentate în Columbia, Venezuela, Liban, Iran, Belgia, Franţa, Olanda, Austria, Danemarca, Finlanda, Scoţia, Anglia, Italia, Suedia, Elveţia, Iugoslavia, Spania, Croaţia, Coreea, Grecia, Ucraina, Siberia, Turcia, Australia, Macedonia. Înainte de a‑şi forma grupul de cercetări teatrale de la Paris, în 1971, Peter Brook a vizitat La MaMa pentru a‑şi recruta noi colaboratori aici, printre cei aleşi fiind şi Andrei Şerban. În 49 de ani de activitate – Ellen Stewart lucra neîntrerupt chiar când era bolnavă, foarte înaintată în vârstă, conducând totul din micul ei apartament – peste 3000 de spectacole au văzut lumina scenei în Teatrul La MaMa şi în teatrele afiliate centrului din New York.

Pentru Ellen Stewart deosebirile dintre culturi au fost surse de inspiraţie. Antigona, montată şi jucată de eschimoşi, Hamlet în versiune coreeană, un musical care reînvia zilele de aur ale faimosului Cotton Club din Harlem şi teatre‑sateliţi plantate la Tel Aviv şi Tokyo, un centru de studii teatrale situat într‑o fostă mânăstire din Umbria, la Spoleto; arena de activitate pe care se mişca Ellen Stewart nu cunoştea graniţe. Andrei Şerban a dat acestui univers una dintre cele mai strălucite realizări ale teatrului fără hotare, ştergând distanţele dintre antichitate şi post industrialism prin trilogia tragică jucată în greacă şi latină.

Nu cred că am văzut‑o pe Ellen vreodată prost dispusă, tristă sau închisă în sine. De cele mai multe ori râdea şi glumea. „Hi, honey!“ şi „My babies“ erau expresiile de care se folosea cel mai des: „honey“ eram noi toţi cei care lucram în incinta La MaMa, „babies“ erau toţi cei care se descoperiseră şi crescuseră aici. Nu vorbea niciodată despre trecutul ei dinainte de teatru, refuza să‑şi descrie copilăria şi tinereţea în interviuri sau reportaje. Ştiam că avusese un fiu, fără nicio legătură cu teatrul – un fiu care a murit lovit de cancer destul de tânăr –, că adoptase un alt fiu şi că, în timp, a devenit bunica a opt nepoţi. Dar îşi ţinea viaţa privată cu totul în afară de viaţa profesională. O singură dată m‑a lăsat să întrevădo străfulgerare de o clipă din trecutul ei – dar şi atunci numai pentru a‑mi explica o întâmplare din viaţa scenică.

Era în timpul în care locuiam în Teatrul „La MaMa”, lucrând cu Andrei Şerban la pregătirea spectacolului Medeea. Sub acelaşi acoperiş, la etaje diferite aveau loc alte repetiţii şi alte spectacole. Unul dintre grupurile în plină activitate era un grup de actori negri lucrând o montare inspirată de tradiţiile societăţii de culoare americane. Într‑o zi, aflăm, noi ceilalţi în perioadă de repetiţii, că grupul din Harlem a părăsit teatrul ca protest faţă de o propunere a scenografului. Ceea ce provocase revolta era schema de machiaj: urmau să întărească negrul feţelor şi să picteze gura şi conturul ochilor în culori deschise. Noi, cei din jurul Medeei, ne miram şi nu pricepeam ce se întâmplă, mai ales că eram cu toţii adepţi convinşi ai dreptului la totală libertate artistică a scenografului şi regizorului. Am întrebat‑o pe Ellen ce crede despre conflictul în plină desfăşurare. Răspunsul a fost: „Baby, voi – vroia să spună noi, cei albi – nu puteţi înţelege.“ Şi mi‑a povestit că în timpul în care lucrase la fabrică fusese silită, ca toţi lucrătorii negrii, să poarte anumite haine în culori tari; chiar şi părul trebuia acoperit cu o basma la fel colorată ca îmbrăcămintea. Uniforma obligatorie era un semnal; negrii urmau să fie identificaţi chiar de la distanţă, chiar din spate. „Dar voi, bineînţeles – spunea ea – nu puteţi înţelege asta, nu aţi fost niciodată siliţi să vă anunţaţi identitatea chiar de la distanţă, chiar din spate.“ Machiajul propus, în totală ignoranţă, de scenograf, amintea actorilor de caricaturile celui mai crunt rasism. Pentru nimic în lume nu ar fi acceptat o asemenea mască. Spectacolul s‑a jucat cu alt machiaj. Atunci am înţeles că şi Ellen fusese jignită şi umilită, privită ca reprezentanta unei categorii umane inferioare şi că, după toate marile ei succese artistice, încă purta în suflet rana deschisă cudecenii înainte. Cu atât mai adâncă a devenit admiraţia mea: niciodată, în niciun fel, activitatea ei nu a deschis spaţiu pentru dorinţa de răzbunare şi cu atât mai puţin pentru ura politică. Îşi păstra seninătatea voioasă, glumea cu vocea ei joasă, mângâietoare, râdea. Dădea impresia indiferenţei faţă de orice gest politic, deşi printre numeroasele ei distincţii se numără şi premii pentru apărarea drepturilor omului. Cu totul eliberată de confruntările cu prejudecăţile rasiale nu fost nici după ce a devenit celebra La MaMa. Printre amintirile ei puţin plăcute figura o călătorie la Stockholm – unde fusese invitată de o binecunoscută regizoare, Viveka Bantler; călătoria a început cu o lungă aşteptare pe aeroport, grănicerii şi funcţionarii de la vamă nu erau dispuşi să o lase să intre în ţară fără asigurări clare privind motivul şi perioada exactă a vizitei sale.

Zilele de repetiţii, serile şi nopţile în care se jucau spectacolele; timpul trăit în clădirea La MaMa este încă, după 40 şi mai bine de ani, un timp al miracolelor. Actori care îşi descopereau forţe până atunci neînchipuite, voci care creşteau de la o zi la alta umplând şi întregul subsol în care se juca Medeea şi coridoarele şi scările dimprejur; imagini‑şoc şi ritmuri care se împleteau sau se spărgeau între ele devenind aproape de neîndurat; energii care înspăimântau, uimeau, cuprindeau întreaga fiinţă. Descopeream împreună tragedia: confruntarea dintre om şi universul de dincolo de uman, viaţa cosmică. Cutremurele de pământ sau erupţiile vulcanilor nu sunt nici bune, nici rele, nici crude, nici generoase – sunt străine de om şi mult mai puternice decât el. Moartea este o mare străină. Aceasta era experienţa pe care o adânceam şi o nuanţam la fiecare repetiţie. Andrei Şerban părea să fi uitat ce este oboseala, noi toţi ceilalţi ne lăsam molipsiţi de energia lui şi de starea de spirit – bucurie liniştită, ironie blândă – care o învăluia pe Ellen. Ea nu participase niciodată la pregătirea concretă a spectacolului, nu văzuse nici măcar repetiţiile finale – ura orice tendinţă de control a muncii artistice. Dar în fiecare seară de spectacol, saluta publicul sunându‑şi celebrul clopoţel. În contrast, timpul liber – foarte restrâns – al grupului dădea o impresie de însingurare şi sărăcie. Ellen Stewart se îngrijise de economia minimală a fiecărui membru folosind diferite burse şi alocaţii din partea fondurilor culturale, nimeni nu făcea foamea. Dar iarna era din când în când nemiloasă la New York, vântul bătea urlând printre zgârie‑nori, membrii trupei se zgribuleau în haine mult prea subţiri, picioarele îngheţau în pantofi deloc potriviţi gerului. În clădirea La MaMa locuia atunci unul dintre actori, un tânăr care nu îşi putea permite luxul unui apartament închiriat. Dormea într‑o sală de repetiţii şi uneori noaptea îl auzeam cântând şi bătând diferite ritmuri pe instrumentele din local. Senzaţia de singurătate pustiitoare din jurul lui mă îngheţa. O priveam cu admiraţie şi compătimire şi pe foarte tânăra compozitoare a trilogiei, Elisabeth Swados, o studentă de la un conservator newyorkez. Nu împlinise 20 de ani, era firavă ca o plantă palidă însetată de lumină, aproape că nu i se vedea faţa sub pădurea părului lung si bogat. Era una dintre fiinţele care sufereau cel mai mult când era frig, mă temeam tot timpul că se va îmbolnăvi. Elisabeth nu se plângea niciodată, lucra cu o energie de nebănuit, creând mozaicuri de sunete uimitoare, jucându‑se cu vocile actorilor şi cu instrumente reale, folclorice sau inventate de ea. (Astăzi este una dintre cele mai cunoscute personalităţi muzicale ale Statelor Unite.) De fapt, nimeni nu se plângea, în ciuda sărăciei, toţi erau fericiţi întrucât li se dăduse prilejul de a intra într‑o mare aventură. În jurul nostru se desfăşura fără întrerupere marea paradă a vieţii din New York, mult mai colorată şi mai intensă decât astăzi. Trăiam anii revoltei tineretului şi ai experimentelor hippy, ani plini de uluitoare ceremonii improvizate şi ritualuriiprotestatare, dar şi de sfâşietoare drame ale libertăţilor fără graniţe. Ziarele scriau despre adolescenţii pierduţi pentru totdeauna în haosul drogurilor şi despre tragediilor fetelor foarte tinere care fugeau de acasă pentru a deveni hippy, adolescente care adeseori cădeau pradă unor proxeneţi fără scrupule devenind pe viaţă prizonierele prostituţiei. Câteodată, spectatorii care veneau seara la La MaMa erau ei‑înşişi un spectacol. Îmi amintesc de un travestit îmbrăcat într‑un somptuos costum feminin de la sfârşitul anilor 1800, cu pălărie cu voal şi turnură elegantă, completată cu atributele unei gravidităţi înaintate. Câteodată mă întrebam dacă adevăratul teatru al timpului nu exista în afara teatrelor, pe străzi, în cafenele şi în parcuri.

Şi în această privinţă La MaMa era o deschizătoare de drumuri şi un centru al salvării, adunând în jurul său pe tinerii veniţi la New York pentru a participa la viaţa hippy şi dând un sens creator vieţii lor cotidiene. Am vizitat şi revizitat La MaMa de fiecare dată când am călătorit la New York, am revăzut‑o pe Ellen Stewart de câte ori am avut prilejul, aşa cum foarte mulţi dintre copiii ei – „my babies“ – fac. Ultima dată când am fost la ea, tocmai o văzuse pe Diane Lane, astăzi cunoscută actriţă la Hollywood, cu mulţi ani înainte fetiţa Medeei în spectacolul lui Andrei Şerban. Când fiica mea şi‑a încheiat studiile de dans la şcoala Alvin Aylley, Ellen Stewart a împrumutat sala anexei pentru două spectacole create de absolvenţii acelui an, promoţia dans profesional 2003.

Generozitatea şi dorinţa de a împărţi bucuria scenei au însoţit‑o pe Ellen toată viaţa. Elisabeth Swados a spus, aflând ştirea morţii lui Ellen Stewart: „Nu pot să‑mi închipui La MaMa fără Ellen. Poate că va exista un loc numit La MaMa în care cineva va aduna teatru internaţional de avangardă de bună calitate, dar acest loc nu va mai fi La MaMa. La MaMa este ea.“