Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

„Amintiri despre Craig cu Peter Brook şi Natasha Parry” de George Banu

„Amintiri despre Craig cu Peter Brook şi Natasha Parry” de George Banu

Cu câteva zile în urmă stabilisem o întrevedere cu Peter Brook pentru a vorbi despre Gordon Craig, dar, îmbolnăvindu-se de gripă, nu a mai putut veni. Brook îl cunoscuse pe Craig – eu îl descoperisem lucrând asupra ultimei sale cărţi, Puncte de suspensie. Am aranjat o întâlnire într-o cafenea, dar, după cum ne-a spus Natasha Parry, soţia lui, totul era închis cu ocazia sărbătorii de 11 noiembrie (pe 11 noiembrie, zi liberă în Franţa, se sărbătoreşte armistiţiul din 1918, care a pus capăt Primului Război Mondial – n.red.), astfel că acest lucru s-a dovedit irealizabil. În cele din urmă, m-a invitat la el. Dimineaţa era senină şi Avenue d’Opéra era pustie… cu optzeci de ani în urmă războiul se terminase. „Focul“ se stinsese, sau cel puţin, aşa se credea. Acum, în acest Paris scăldat în lumină, îndreptându-mă spre Peter Brook pentru a vorbi despre Gordon Craig, omul din acea epocă, încercam o uşurare imensă, dar senină. Această lumină celebra, atâţia ani după catastrofă, sfârşitul teribilului masacru. Piscator ieşise din el convins că un nou teatru, politic, trebuia să dea mărturie despre război, Baty, pe de altă parte, descoperea nevoia de artă ca paliativ la dramă. Istoria prindea viaţă, în timp ce mă îndreptam către omul de teatru care a ştiut să rămână cel mai aproape de viaţă. Mi-a deschis uşa şi, în apartamentul gol, ochii mei s-au oprit asupra singurei poze, un portret al lui Beckett, şi apoi asupra Natashei, pe care o văzusem ultima oară în O, ce zile frumoase. Trecând de la pustietatea străzii la cea a apartamentului lipsit de orice decoraţiuni, nu mi-aş fi putut imagina vreodată o stare mai prielnică pentru a vorbi despre acest singuratic plin de puternice contraste care a fost Gordon Craig, omul care debuta la sfârşitul unui alt secol.

 

– Natasha a avut o lungă corespondenţă cu Craig, începe Peter.

– Dar după ce mai întâi îl întâlnisem, intervine ea, iniţiind un fel de cantată subtilă pe două voci.

În fond, împreună, Peter şi Natasha legau un dialog care dădea ocazia de a face să iasă la iveală portretul lui Craig şi relaţia înnodată cu el, din vremea tinereţii lor comune.

– Da, ai dreptate. Îţi aduci aminte, eram pentru prima oară în sudul Franţei şi ne-am spus că am putea să mergem să-l vedem. Ne temeam că o să ne respingă în mod categoric… Fie ce-o fi ! Spre marea noastră surpriză, ne-a primit cu braţele deschise pe mica lui proprietate din sudul Franţei, unde trăia foarte modest. Se mutase din Londra în urmă cu cincisprezece ani, dar urmărea tot ce se petrecea acolo şi era la curent cu spectacolele mele. „De altfel mă întrebam de ce nu aţi venit să mă vedeţi. În sfârşit, acum sunteţi aici“, a conchis. Purta o pălărie mare, pentru că păstra încă acea alură artistică atât de apreciată de un mare număr de intelectuali de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Craig nu a abandonat niciodată legenda artistului solitar, elegant şi izolat de lume. Iar Primul Război Mondial a înlăturat tocmai această imagine şi această atitudine : Craig nu s-a resemnat şi, chiar şi în izolarea sa absolută din sudul Franţei, le-a adoptat până la sfârşitul vieţii sale. Încăpăţânarea sa era proverbială.

– Şi-a justificat întotdeauna exilul prin motive polemice referitoare la teatrul englez şi starea lui deplorabilă. De ce nu a mai revenit niciodată în Anglia ?

– Ştiţi, aceste chestiuni legate de exil sunt mai degrabă complexe şi misterioase. De ce n-a mai revenit ? Cine ştie, fiindcă repeta neîncetat că voia să revină în ţara sa, să fie recunoscut, bine primit. În Anglia, unde Craig fusese uitat cu totul, un prieten al artelor, Sidney Bernstein, spunea: „E o ruşine că cel mai mare om de teatru englez nu revine în ţară pentru că nimeni nu-l invită“. Şi atunci el, care ajutase atâţia artişti şi oameni de teatru precum Komissarjevski, a cumpărat pentru Craig, în mijlocul prestigiosului West End, un teatru grandios care se numea Phoenix. „Acesta va fi un teatru unde veţi putea face tot ce doriţi“. Foarte mulţumit, Craig a revenit în Anglia, a vizitat teatrul, s-a ocupat de amplasamentul lojei regale unde voia să-i instaleze pe monarhii şi prinţii pe care avea de gând să-i invite. Apoi a reflectat îndelung asupra scenei, a mărimii ei, a raportului ei cu sala, pe scurt asupra tuturor chestiunilor practice. A visat aşadar la teatrul său. Apoi, a plecat la el acasă, şi din una în alta, prin multiplele sale exigenţe, a făcut ca proiectul să devină imposibil. În realitate, el nu mai dorea să părăsească viaţa pe care şi-o construise, o viaţă modestă, dar pe care şi-o rânduise pe de-a-ntregul: schiţele sale, creioanele şi gumele sale de şters, cutiile unde îşi păstra comorile. Comorile vieţii sale.

Natasha Perry: De altfel, când l-am întâlnit noi, aştepta un răspuns de la Biblioteca Naţională, căreia îi propusese toate lucrurile sale de preţ pentru a putea face faţă nevoilor sale celor mai simple.

Peter Brook: În fond, el iubea această viaţă în care-şi revizita trecutul şi prin care rămânea în prezent graţie ziarului Times, pe care-l citea cu regularitate, şi a corespondenţei căreia i se consacra cu plăcere. I-a scris mult Natashei. În cele din urmă, s-a mulţumit cu această viaţă în exil şi nu a mai revenit niciodată în Anglia.

– Dar nu a fost el oare întotdeauna sfâşiat între convingerile legate de utopia sa, acel „orizont al teatrului“, care i-a locuit neîncetat spiritul, şi teama sau nerăbdarea de a se lansa în înfăptuirea sa practică?

– Cu siguranţă. În această privinţă îi seamănă lui Artaud. Împreună sunt ca pozitivul şi negativul aceleiaşi imagini. A fost un vizionar care în aparenţă nu voia să se atingă de lucrurile practice, ceea ce mi se pare cu atât mai surprinzător cu cât în realitate era un om practic. Nu venea din exteriorul teatrului, aparţinea unei familii teatrale, şi primele sale experienţe au avut loc în cadrul vechiului teatru londonez. Craig a fost foarte concret la începuturile sale.

Se revendica de altfel de la ideea de meşteşug şi de la exercitarea lui.

– Da, într-adevăr, şi poate pentru că era un foarte bun desenator şi gravor a putut reprezenta viziunile sale pe care se temea că nu le va putea realiza aşa cum dorea pe scenele din epoca sa. Craig a trăit toată viaţa lui neliniştea de a rata esenţialul. Şi asta se trage, după părerea mea, de la experienţa cu teatrul din Moscova, care a fost pentru el o decepţie foarte mare (Peter i se adresează Natashei pe tema unui caiet de stenograme consemnate în timpul repetiţiilor lui Craig la „Hamlet“. Are sentimentul că ea îşi aduce aminte mai bine ca el, că a reţinut detaliile acestor momente marcate de prezenţa lui Craig, care le-a punctat viaţa).

În fond, el a avut intuiţia fluidităţii shakespeariene pe care dumneavoastră aţi căutat-o şi aţi reuşit să o captaţi, în timp ce, la Moscova, tocmai acolo, majoritatea soluţiilor tehnice pe care le avusese în vedere au eşuat.

– A descins acolo ca un mare provocator, conştient de fascinaţia pe care o exercita asupra lui Stanislavski. Primul lucru pe care l-a cerut a fost un palton, pentru că el venise în costum de vară şi crăpa de frig. Apoi, în locaşul unde lungile pregătiri ale montării erau în centrul atenţiei, a adoptat o poziţie paradoxală, şocantă. În legătură cu Ofelia spunea, de exemplu, pe un ton dezinvolt: „Ofelia e o mică idioată, nu merită să vorbim despre ea, e suficient să daţi acest rol celei mai frumoase fete din trupa voastră“. Stanislavski era deconcertat şi nu ştia cum să ia acest tip de remarci. O neînţelegere s-a instalat cu repeziciune între ei, şi a avut loc un soi de ciocnire, între felul de a fi englez al lui Craig, mucalit, direct, şi cel slav, mai serios, al lui Stanislavski. În fond, toată viaţa sa, el a trăit trauma de a fi ratat Hamlet.

De ce v-aţi dus să-l vizitaţi?

– Craig nu fusese uitat decât în parte. În acea epocă, în Anglia, nimeni nu ştia cine era Brecht, dar un anumit număr de tineri îşi aduceau încă aminte de Craig. Pentru noi, Craig era important.

Natasha Perry: Voiam de asemenea să-l întâlnesc pentru a afla mai multe despre mama sa, Ellen Terry, care rămâne un punct de referinţă marcant al teatrului englez.

– Ne-am dus la el şi am descoperit un mare exilat excentric, în acelaşi timp plin de umor şi tragic. Afişa aerele sale de artist de sfârşit de secol, dar pe de altă parte, la restaurant, îi îndesam în buzunare bucăţi de zahăr. Având în vedere această sărăcie cumplită, i-am propus lui Sidney Bernstein, care rămăsese prieten cu el, să facă nişte interviuri pentru ca gândirea lui Craig să poată fi păstrată vie. Pentru cele opt ore înregistrate, Craig a primit nişte bani. După moartea sa, cineva a selectat nişte extrase şi a realizat un scurt material de douăzeci de minute, dar atunci când, câţiva ani mai târziu, am cerut o copie a tuturor înregistrărilor, nimeni nu le-a putut găsi. Pierdute pentru totdeauna. E cu adevărat curios.

Când am fost la Moscova în 1954 cu Hamlet, eram primii actori străini veniţi în Uniunea Sovietică după război. Am profitat de această situaţie şi într-o zi am luat un operator şi am invitat pentru un interviu un bătrân maşinist care lucrase cu Craig la pregătirea lui Hamlet. Am vrut să filmez în faţa Teatrului de Artă (MHAT), era tare frig, ningea un pic, era splendid. I-am pus enorm de multe întrebări, la care mi-a răspuns, dar când am ascultat banda împreună, am descoperit că magnetofonul se blocase şi cuvintele erau inaudibile. Şi astfel, ca şi în cazul mărturiilor lui Craig, din mărturiile maşinistului n-a rămas nimic. Bizar.

– O scenă anume m-a marcat : Copeau povesteşte că, într-o zi, Craig i-a arătat schiţele sale şi, răsfoindu-le, rostea acelaşi cuvânt: „nerealizat, nerealizat“. Aveţi vreo amintire specială legată de el?

– Să începem cu relatarea arestării lui de către nemţi. Când şi-a spus numele, ofiţerul neamţ care-l interoga l-a pus să repete: Craig? Marele Craig?“, „Exact, i-a răspuns. Atunci ofiţerul a luat poziţie de drepţi şi l-a eliberat, cerându-şi scuze în numele Wehrmachtului. Craig a venit la Paris, şi, cum avea o latură maniacală, îşi petrecea timpul pe cheiurile Senei, la buchinişti. A găsit acolo un caiet al unui acordor de clavecine de dinaintea Revoluţiei Franceze, unde acesta îşi notase comenzile şi numele clienţilor. După aceea, s-a lansat în căutarea unui plan al Parisului vechi care i-a permis să repereze diferite locuri pornind de la deducţii foarte savante, de la compararea informaţiilor şi, în cele din urmă, a reuşit să reconstituie toate drumurile acordorului. Aşa era Craig.

Povestea aceasta are ceva borgesian. Craig a imaginat Parisul ca pe un labirint care îi permitea să uite totul, să se lase în voia acestei călătorii ocrotitoare. Oare atracţia pentru precizia maximă explică gândirea sa întotdeauna în căutarea controlului absolut al reprezentaţiei ca întreg, şi al actorului în special? În privinţa aceasta i se alătură lui Grotowski, care era şi el obsedat de acelaşi gust pentru opera teatrală care respinge întâmplătorul şi se sustrage degradării.

– Adevărat. În timp ce Craig vorbea de o supramarionetă imaginară, Grotowski zice: „actorii sunt marionete, însă trebuie să găseşti în interior cheia măiestriei absolute“. Amândoi, fiecare în felul lui, au vrut să depăşească planul material. Şi trebuie, încă o dată, să-l adăugăm pe Artaud celor care au avut voinţa de a merge dincolo de aparenţe. Şi care, pentru asta, au fost gata să sacrifice totul, să încerce totul. Dar numai Grotowski a reuşit.

Natasha Perry: Craig a fost el însuşi un foarte bun actor şi a adorat teatrul din care s-a tras.

– Şi totuşi, şi-a însuşit adagiul Eleonorei Duse, după care trebuie să arzi toţi actorii dacă vrei să faci să apară un teatru nou.

– Ceea ce spune Natasha e important pentru că ea ne reaminteşte că nu trebuie să separi prea mult lucrurile, că trebuie să ştim că el putea să se recunoască în cuvintele lui Duse şi, în acelaşi timp, se simţea fericit amintindu-şi de mama sa, Ellen Terry, machiindu-se în lojă. Voia să distrugă vechile decoruri de pânză pictată, iubindu-le în acelaşi timp: aceste contradicţii făceau parte din el. Descria mai bine ca oricine reprezentaţiile de pe vremuri, cu umor şi nostalgie. Ştia că trebuie să cunoşti totul despre teatru.

Cunoşti povestea orbilor care se apropie de un elefant. Unul îi atinge piciorul, celălalt fildeşii, un al treilea trompa şi fiecare oferă o descriere pornind de la singura parte pe care a atins-o. Nu au o viziune globală. În fond, la fel se întâmplă cu reformatorii teatrului, fiecare vede teatrul pornind de la un singur element. Este şi o forţă şi o slăbiciune, pentru că teatrul este din ce în ce mai elaborat. Mi se pare că aceasta explică de ce totul sfârşeşte prin a fi old-fashioned. Chiar şi Grotowski… Nimic nu rezistă din momentul în care visul a fost realizat. Şi acest lucru a fost înţeles de Craig. Fiecare mare deschizător de drumuri porneşte de la o reacţie împotriva… trece în revistă teatrul epocii sale şi sfârşeşte prin a spune: „Nu e aşa!“ Această primă fază de eliminare este o reacţie cu adevărat foarte sănătoasă. Pentru Craig, în raport cu Shakespeare, autorul său favorit, faza de eliminare consta în a îndepărta decorurile oribile ale epocii, pentru a găsi o nouă respiraţie, pentru a ajunge la simplitate, pentru a dezgoli scena. Câţi scenografi şi regizori nu au adoptat apoi acelaşi punct de vedere fără să-l fi citit neapărat pe Craig. El a deschis calea. Dar nu trebuie să uităm că spunea, de asemenea, că dacă nu crezi în supranatural e mai bine să nu te apuci de Shakespeare. Nu merită osteneala să te atingi de el. Nu i-a spus oare el cuiva care-l exaspera întrebându-l care e secretul metodei lui, că „avea puteri magice“? S-a înşelat poate prezentând teatrul elisabetan ca pe un teatru fără vulgarităţi, i-a dat o formă prea perfectă.

– Într-o epocă în care aceasta era o preocupare mai puţin obişnuită decât azi, el a fost în permanenţă captivat de chestiunea originilor…

Chiar el istoriseşte, nu îmi mai aduc aminte unde, o minunată poveste despre originea teatrului. Exista un templu unde cineva, preoteasa, adopta postura unei statui şi rămânea aşa nemişcată. Oamenii veneau să-i aducă un omagiu acestei femei care comunică intens cu cerul şi a cărei faţă e scăldată în lacrimi. Apoi, două femei sosesc şi se apucă să o imite, reproducând această postură sacră iniţială...astfel începe decăderea, spunea el. Oamenii nu mai disting între prima femeie-model şi imitatoarele care îi succed. Craig, cu mult umor, a imaginat un mit care se leagă, de altfel, de mentalitatea de sfârşit de secol care domina atunci: Craig însuşi avea un cult nemăsurat pentru poeţi şi poezie. Mă încântă să ştiu că această carte a lui va fi reeditată. Cu puţin timp în urmă am fost la Londra într-o mare librărie şi nu am găsit niciun text de Craig. Nu îi mai găsim scrierile decât în biblioteci… E bine că sunt accesibile oamenilor care se pregătesc să clădească teatrul de azi.

– Craig era stăpânit de visul sfârşitului de secol, care consta în a reuni într-o singură persoană ansamblul activităţilor teatrale.

– Sunt de acord, şi acesta este probabil unul dintre motivele pentru care ne-a primit aşa de bine. În acea epocă montasem Titus Andronicus unde realizasem, cum el şi-o dorea, şi regia, şi scenografia, şi muzica. Regăsea astfel, într-un anume fel, cea dintâi dintre dorinţele sale. Pentru el, visul consta în aceea că o persoană face totul în teatru ca să asigure unitatea de ansamblu. Imaginea de pe scenă, aşa cum o concepea Craig, trebuia să reprezinte esenţialul. Asta nu are nimic de a face cu supralicitarea practicată atât de des la operă.

Nu, la el imaginea trebuia să depăşească cuvântul şi să ajungă să se impregneze în memorie, ca acea imagine incredibilă pe care o propunea la începutul lui Hamlet: un imens văl auriu care trebuia să acopere toată curtea regală în timp ce capete imobile se iveau brusc prin nişte găuri. Avea un fel practic şi riguros de a gândi imaginea. Fapt ce ne trimite la Eisenstein şi, sunt convins, acesta a tratat Ivan cel Groaznic într-un spirit shakesperian inspirat de maniera lui Craig, căruia, cu siguranţă, că îi văzuse spectacolul ori îi ştia schiţele. Se însenina. Peter tăcu. Spiritul sudului Franţei era acolo. Din acel moment, Natasha s-a apucat să scoată din cutiile ei nişte cărţi poştale ale lui Craig, în care acesta îi mulţumea cu un umor surprinzător pentru un pulover pe care ea i-l trimisese. Am văzut, de asemenea, anunţuri publicitare pentru revista sa The Mask pe care adăugase mereu un element comic...o pipă, nişte mâzgăleli. „Ceea ce era formidabil la el este că nu se lua niciodată în serios“, adaugă Peter. Privim apoi un desen foarte frumos în tuşe negre, o fotografie unde Natasha seamănă puţin cu Gina Lollobrigida, în timp ce Craig adoptă poza sa „de artist“ care îi plăcea atâta. Peter comentează:

– A fost omul unei epoci, pentru care, la fel ca pentru Cocteau, aristocraţii apăreau ca fiind expresia exterioară a unei sensibilităţi mai adecvate şi mai rafinate. Încarnau ceva care depăşea cotidianul...rămâneau complet străini comercialului, prozaicului. Iar Craig iubea acest lucru. Cu schimbarea de secol, toate aceste aspecte au dispărut progresiv, dar Craig a rămas profund ataşat de ele. În acest sens cred că a fost toată viaţa sa un proustian. Îmi amintesc cum mi-a spus o prietenă că descoperise faptul că pe lista de abonamente la revista The Mask se regăseau unul lângă altul Copeau şi o marchiză peruviană, Appia şi contese unguroaice, Stanislavski şi câteva mari nume ale aristocraţiei franceze.

Ne reîntoarcem la „micuţa comoară“ a lui Peter şi a Natashei. Stând unul lângă altul, „Nashy“, cum o numea Craig, descifrează textele scrisorilor pe care Peter le traduce pentru mine. Revizitare a unui trecut, reîntâlniri cu cel care spunea că era „deseori deprimat şi singur“. Sau dădea sfaturi: „Jucaţi bine, Nashy, împotriva vânturilor şi a mareelor“, „Nu vă risipiţi frumuseţea, lăsaţi să se răspândească lumina şi visaţi mereu“. Puţin mai încolo, vorbeşte despre Leonardo da Vinci, „un om pe care noi toţi putem să-l urmăm cu fidelitate, pentru că nu îi păsa câtuşi de puţin de succes. Înţelesese că trebuia să faci întotdeauna din ce în ce mai mult. Rămânea acolo ore şi zile pentru a ajunge la unitatea operei“. Comentarii ironice, dorinţe nemăsurate, confesiuni... aceste scrisori citite pe două voci îl readuc la viaţă pe Craig, şi reînvie viziunile care i-au nutrit drumul către cartea sa fundamentală, Arta Teatrului.

Apoi ascultăm un disc cu înregistrări, o voce care se întoarce departe în timp şi îmi aminteşte că Sarah Bernhardt, vestită pentru „vocea sa de aur“, atunci când s-a auzit pentru prima oară – a leşinat… Şi totuşi, dincolo de deformarea inerentă, umbra a ceea ce a fost vocea lui Craig ajunge până la noi. O voce înaltă, nobilă, o voce care proclamă splendoarea rituală a teatrului. În cele din urmă, Natasha, în lumina acelui 11 noiembrie de neuitat, în această pace a memoriei regăsite, dă drumul la magnetoscop şi face să defileze imaginile în tonuri cenuşii ale tânărului Peter Brook, care, din cauza surzeniei maestrului, urlă întrebările, la care Craig răspunde cu o minunată energie. Nu se resemnează deloc în rolul bătrânului aşezat, se încăpăţânează, îşi apără părerile cu orgoliu. Şi la sfârşitul acestor cincisprezece minute de proiecţie pe ecran rămâne scris cu litere enorme END. Este tot ceea ce rămâne din zilele petrecute împreună în sudul Franţei, unde o contesă unguroaică îl invita câteodată pe Craig la dejun şi unde o tânără pereche de artişti englezi, deja celebri, îl vizitau.

 

Traducere din limba franceză de Adina Bardaş

 

Foto: Edward Gordon CRAIG in 1962 © Cecil Beaton