Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

Miruna Runcan: „Palimpsest. Despre funcţiile (operaţionale) ale revistei. „Teatrul“ în memoria personală”

Meditaţie introductivă

Nu-i aşa c-am găsit un titlu suficient de abscons? Caz tipic de reacţie subcorticală, în situaţiile in care frăgezimea memoriei pare că nu se lasă controlată. Spaimă de patetic. Imediat, demonul ordinii pune o compresă pe organul sensibil, ca o mamă care-şi aruncă în cada plină cu gheaţă copilul cu patruzeci de grade. Deci, nu luaţi titlul în grav. E vorba despre încercarea simplă de a pune semnificaţie pe fluxul foarte intim şi colorat al propriilor amintiri.

 

Primii paşi şi da capo

Am avut cu revista profesională a teatrului românesc o relaţie constant confuză. E straniu, cel puţin pentru mine, dar n-am început s-o frecventez decât târziu, în primul an de facultate, şi asta în condiţiile în care în familia mea erau, încă de când aveam vreo opt ani, abonamente permanente la România literară şi Contemporanul. Mai rău, în condiţiile în care, de pe la 14 ani, cumpăram aproape săptămânal Luceafărul. Şi mai şi: în condiţiile în care, de când mă ştiu (adică de prin clasa întâi în mod coerent), mama nu rata nicio premieră teatrală bucureşteană, iar în nouăzeci la sută din cazuri mergea la teatru cu mine. Nu am o explicaţie logică pentru asta, poate doar bănuiala că mama s-ar fi plictisit să citească o revistă formată prioritar din cronici la spectacolele pe care le vedea oricum.

Deci, am început s-o frecventez numai din clipa în care am pornit să scriu despre teatru. Întâlnirea cu ea – nu tocmai una mulţumitoare – s-a petrecut, probabil, la sugestia colegilor din Cercul de dramaturgie al Filologiei, ori la sugestialui Vicu Mândra (care îl conducea); ori, cine ştie, la sugestia lui B. Elvin, care mi-a îndrumat în mod fericit paşii şi mi-a deschis uşile teatrelor atunci când am scris primul meu eseu, despre dramaturgia lui Dürrenmatt şi montările ei româneşti. Ştiu precis că nu mi-am făcut abonament, o cumpăram doar din când în când, la întâmplare. Ştiu şi că mă cam plictiseam, piesele din supliment erau rar bune, cronicile erau foarte pestriţe, unele bine scrise şi analizând profund, altele foarte... dogmatice, ori de-a dreptul superficiale.

Ca atare, pagina de teatru şi cea de film din România literară (acum, c-au trecut 20 de ani, pot în fine să recunosc asta, mi-a trecut furia postrevoluţionară) sau din Contemporanul îşi făceau treaba în ceea ce mă priveşte. Cumpăram, în schimb, şi citeam şi cotorul, revista Cinema. Cu totul altă mâncare de peşte! Trebuie să admit că Valentin Silvestru, Ana Maria Narti, Dinu Kivu sau Aurel Bădescu au jucat un rol mai mic în galeria critică a adolescenţei mele decât Ecaterina Oproiu, Radu Cosaşu  ori Gelu Ionescu, ca să nu mai vorbesc de decanul de vârstă, D.I. Suchianu.

Apoi, am intrat, exact când începea un nou deceniu, în teatru, ca muncitor calificat în materie de recenzat piese şi construit PR-ul spectacolelor. Dimitrie Roman (Mitică, şeful meu), secretar literar la Teatrul din Braşov, avea, printre alte reguli de fier, şi cititul întregii publicistici teatrale. Cu sfinţenie, ba chiar fişând bătrâneşte articolele importante. Asta dincolo de „norma“ de referate la piese de teatru, vechi sau noi, în româneşte sau în limbi „de circulaţie“: patruzeci pe stagiune!

Ca atare, revista Teatrul a devenit un „must“ lunar. Cum biblioteca teatrului era, pe cât se putea în acei ani, una excelentă, inclusiv în privinţa colecţiilor de reviste (Teatrul, Secolul 20, România literară, Contemporanul, Luceafărul, Tribuna, Transilvania, Vatra, Orizont, dar şi anii ’70 din Avanscène; Theater der Zeit – versiunea est-germană pentru Theater Heute, la care n-aveam acces –, continua să sosească lunar, chiar dacă niciunul dintre noi nu ştia germana, dar erau destui colegi care, încă, la Braşov fiind, ştiau mulţumitor; primeam constant şi Théâtre en Pologne, ceea ce, recunosc, era o adevărată încântare) era de citit, nu glumă. Antrenament, aş zice azi, foarte folositor.

Cum era, din punctul meu de vedere, revista Teatrul la începutul anilor ’80? Mai vioaie decât în formula Radu Popescu, care-l precedase pe Theodor Mănescu la conducerea publicaţiei. Dar totuşi seacă, bântuită de aceeaşi sălbatică propagandă ca şi toate celelalte publicaţii. Luptându-se, paradoxal, pentru câte un text de dramaturgie mai insolit, pentru câte o montare ieşită din comun, şi totuşi... Şi totuşi, acum că s-a instaurat o distanţă suficientă, era un peisaj mai degrabă trist, ori întristat. Un aer evident de club restrictiv, ba chiar, uneori, cu surde lupte între clanurile rivale care îşi disputau „supremaţia“ în teatrul momentului. Clanul Mănescu versus clanul Everac. Clanul Săraru în dificultoase şi mereu renegociate războaie cu clanul D.R. Popescu. Valentin Silvestru străduindu-se să managerieze pacificator (când nu să hrănească temporar cu muniţie proaspătă) aceste surde conflicte, bine întreţinute de „organele de partid şi de stat“.

Cea mai caraghioasă şi mai agresivă întâmplare la care am fost martor direct a fost „execuţia publică“ organizată de o echipă venită de la Bucureşti (cu Tamara Dobrin, Paul Anghel şi Everac în componenţă), dirijată împotriva revistei Teatrul şi a ATM, coorganizatori ai Colocviului de la Festivalul de Dramaturgie Contemporană (Braşov, 1981). Semidecapitaţi, în discursul public din sala de protocol a Bibliotecii Judeţene (dar nu şi în consecinţe reale, ulterioare, rămânând deci o simplă operaţiune- desant, de umilire şi şantaj), Mănescu, Dina Cocea, Silvestru şi, culmea, D.R. Popescu, care nici măcar nu era de faţă, şi mai era şi proaspăt preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Proces stalinist curat, având ca fir roşu normele ceauşiste despre cultură, şi ca ţintă directă revista. Detonatorul acţiunii era Mormântul călăreţului avar al lui D.R. Popescu, apărut în suplimentul de dramaturgie al revistei Teatrul şi prezentat în festival în montarea lui Mircea Marin (ce era piesa, o epopee, devenise în spectacol un manifest anticomunist abia mascat, de legendă). În revista Teatrul, apărută ulterior, aproape că nu există nicio referire la cumplitele ore ale execuţiei ameninţătoare, din vorbe, petrecută la Colocviu.

 

Uşa deschisă şi da capo

 

Îi cunoşteam, deci, pe majoritatea redactorilor şi colaboratorilor revistei Teatrul în 1987, atunci când am intrat pentru prima oară în redacţia din Sărindar... „cu invitaţie de colaborare“. Spaţiul era minuscul, nişte cămăruţe sordide, la etajul tipografiei „Luceafărul“, vizavi de Teatrul Mic. Scrisesem, din 1984, constant cronică şi eseu la Astra, din 1985 devenind redactor acolo. Nu trimisesem, însă (şi nici nu-mi ceruse nimeni), vreo colaborare până atunci, fiindcă despre ce se monta la Braşov aveau deja colaboratori constanţi: Ion Cocora, care călătorea mult, Constantin Radu Maria, care lucra în redacţia bucureşteană şi era braşovean, Ermil Rădulescu, care lucra la ziarul local. Culmea, invitaţia a venit într-o conjunctură ciudată, şi n-a plecat de la cronică, ci de la o lucrare ştiinţifică de semiotică şi poetică, dedicată discursului paradoxal al eroilor teatrali ai lui Mazilu. Lucrarea o prezentasem la un colocviu naţional de poetică, organizat anual de profesorul meu, academicianul Ion Coteanu. Nu mai ştiu prin ce împrejurări, aceasta a ajuns la Theodor Mănescu. Care i-a pasat-o specialistului în Mazilu, Victor Parhon. Unde a stat ceva vreme, până când la conducerea revistei s-a prăbuşit, ca un meteorit tungus, Ion Cristoiu.

Din câte ştiu de la Victor Parhon, Cristoiu a dorit o „schimbare la faţă“ care să combine o scriitură de cronică mai tinerească şi o zonă de eseistică mai puţin „impresionistă“. Habar n-am cum ajunsese ziaristul de la Viaţa studenţească în asemenea postură; dar, trebuie să recunosc, nu se prefăcea nicio clipă că s-ar pricepe la altceva decât la jurnalism. Ceea ce, nu-i aşa, era măcar ciudat, iar atmosfera din redacţie era simpatică. Se sprijinea pe cei câţiva, puţini, redactori cu experienţă, Victor fiind, probabil, cel care-i câştigase imediat încrederea. Iar Victor, fără nicio explicaţie alta decât Mazilu, a propus textul meu. Pe care, însă, m-a obligat să-l restrâng şi să-l rescriu într-un limbaj cât mai puţin specios (n’empêche que Silvestru l-a socotit, într-un pasaj distrugător din România literară, un galimatias, tratându-mă drept „o oarecare Miruna Runcan“, pusă la zid – onorant, ce-i drept – alături de insubordonata Lena Boiangiu).

Aşa a început o ciudată situaţie de colaborare permanentă, care a durat până la revoluţie şi, în al doilea act, încă vreo doi sau trei ani după. Acolo am cunoscut redacţia, în ultima ei formă de până la intrarea în era liberă (Victor Parhon, Paul Tutungiu, Paul Cornel Chitic, Corina Şuteu, abia venită, şi Ileana Popovici).

În această companie am reuşit să o iau peste ochi, cu prima interdicţie de colaborare, la sfârşitul lui 1988, din pricina unui eseu în care făceam ceva haz (nu foarte curajos, recunosc) cu privire la Scrisoarea pierdută a lui Purcărete de la Teatrul Mic. În mijlocul unui cor profund de osanale, într-un articol sumativ despre montările din clasici ale stagiunii, am îndrăznit să ridic întrebări asupra dezordinii estetice şi de structură în respectivul spectacol. Săraru a plecat într-o delegaţie furibundă, alături de Valentin Silvestru şi alţii, direct la Tamara Dobrin. „Cristoiu ăsta e un neisprăvit, o fi el bun ziarist, dar s-a lăsat înghiţit acolo de o mână de evreice retrograde!“ (Citat textual, sursa Ion Cristoiu însuşi. Că veni vorba, singura evreică din redacţie era, cred, şi persoana de care m-am îndrăgostit din prima zi, Ileana Popovici, o istorie vie a teatrului, de o generozitate şi de o cultură ameţitoare. Eu nu eram nici angajată, nici evreică, şi aşa am şi rămas pentru totdeauna. În schimb, Silvestru ducând farul unui asemenea discurs vindicativ-antisemit, asta e o imagine monumentală, de care am râs cu hohote, cu toţii, încă de atunci. Niciodată nu mi-am pus problema că Purcărete ar fi avut ceva de-a face cu această întâmplare, Săraru îşi şoferea tractorul după bunul său plac, şi cu cele bune, şi cu cele rele).

Am continuat să colaborez, cu aceleaşi rubrici, doar că, fireşte, cam vreo trei sau patru luni, soluţia lui Cristoiu a fost să semnez cu numele din buletin, că pe acela nu-l ştia mai nimeni. Iar cei ce-l ştiau, şi-au ţinut gura.

 

Istorie veche şi nouă, trăită personal

 

Poate cel mai important lucru pe care l-am făcut, pentru mine însămi, în perioada (altminteri dramatică, fiindcă un an am şomat) colaborării cu revista Teatrul, a fost un... interviu. Pe care însămi l-am propus, la sugestia fostului meu soţ. Nu ştiam că asta avea să îmi schimbe cu desăvârşire viaţa.

Interviul, desfăşurat pe două numere consecutive, din 1988 sau 1989, o avea în prim-plan pe Sorana Coroamă Stanca. Am vorbit, cred, vreo două-trei zile, notând într-un carneţel, în absenţa oricărui instrument electronic de înregistrare. Apoi am dezvoltat şi i-am dus totul spre confruntare. Ca la 1900.

Îmi amintesc şi azi frisonul pe care l-am avut intrând în cochetul apartament, cu iz interbelic, din strada Caragiale. Îmi amintesc biroul enorm, acoperit cu sticlă, sub care erau adunate zeci de fotografii. Îmi amintesc portretul mare al lui Dominic pe birou. Şi vasta bibliotecă, o odaie întreagă, care acoperea pereţii din jurul biroului. Terminând de notat ceea ce urma să fie substanţa în sine a interviului, am pierdut complet numărul orelor în clipa în care ea a început, accidental, să rememoreze momentul ianuarie 1957 şi să scotocească după datele care s-au mai păstrat cu privire la Referatul cenaclului tinerilor regizori. Inclusiv schiţa lui dactilo. Ţin minte perfect că, pregătindu-mă, în sfârşit, să plec, i-am zis: „Din asta ar merita să-mi fac doctoratul, cândva!“ Şi, într-un fel încrucişat şi sinuos, cu un deceniu mai târziu, mi am ţinut promisiunea, spre enorma bucurie a Soranei, care s-a purtat cu cartea mea din 2003 de parc-ar fi scris-o ea însăşi. (A făcut inclusiv o lansare la UNITER, despre care-am aflat din ziare, invitând toţi supravieţuitorii momentului 1957 care se mai puteau mişca. Am zâmbit atunci, cu o picătură de tristeţe, fiindcă pe unii nu i-am văzut niciodată, ori n-am avut cinstea să vorbesc cu ei; dar şi cu enormă iubire şi recunoştinţă. I-o păstrez mereu).

Astfel că, din pricina Soranei, m-am întâlnit brusc cu istoria reală a revistei Teatrul, aşa cum a fost. Fireşte, nu numai cu a ei, fiindcă momentul teatral-politic 1957 începe în 1956, cu dezbaterea din Contemporanul şi e contemporan cu însuşi momentul înfiinţării revistei, în aprilie 1956. Era ceea ce eu, şi alţii, prin alte colţuri ale lumii, am numit „scurta primăvară hruşcioviană“. Care, în teatru (şi parţial în film, a demonstrat-o Valerian Sava), a produs o mutaţie decisivă pe tărâm românesc.

Deliciul absolut al studierii arhivelor şi al fişării presei celor doi ani şi vreo trei luni de dezgheţ ideologic îmi pare, azi, una dintre cele mai fericite experienţe intelectuale din viaţa mea. Straniu, din tumultuosul an 1991, în care mi-am schimbat şi serviciul, şi familia şi casa, memoria păstrează această atmosferă binecuvântată, constantă, de refugiu: căutarea adevărului într-o presă păcălicioasă, cu bătălii deschise şi abundând de directive; şi totuşi vie, bine scrisă, mereu surprinzătoare.

Plasez cu exactitate momentul rezervat studierii primului an şi jumătate al revistei: le împrumutasem pe toate, 16 numere din arhiva revistei, de la generoasa Ileana Popovici (şi le-am restituit, jur). Am plecat cu ele la Sinaia, să lucrez în concediu la proiectul pentru admiterea la doctorat, şi-am stat la economatul Pelişorului. Cred că simt încă mirosul ierbii, şi văd profilul nemţesc al Peleşului, care se asociază cu cronica Ecaterinei Oproiu la Omul care aduce ploaia a lui Ciulei, la Vrăjitoarele din Salem ale Soranei, şi cu pamfletul virulent împotriva lui Sică Alexandrescu, scris de Ştefan Augustin Doinaş.

Şocul întâlnirii, între semnatarii primelor numere (colaboratori ori angajaţi, nu ştiu), a „cerchiştilor“ sibieni a fost major. Sorana nu mă prevenise în acest sens, cu toate c-ar fi putut s-o facă mai bine ca oricine... Negoiţescu critic dramatic? Nasta şi Doinaş pamfletari înflăcăraţi? Gari Sârbu cronicar analitic, cu metodă şi atitudine!?

Radu Stanca, marele estetician teatral, asta da, ştiam din culegerea de eseuri, dar n-avusesem cum să percep dialogul subtil dintre eseurile lui şi cel, legendar, al lui Ciulei, ori cel a lui Matcaboji. În fine, o mare, mare aventură personală, pe care am încercat ulterior s-o pun în context. Atât cât m-am priceput.

Între timp, revoluţia restructurase complet revista Teatrul, devenit, în calc nemţesc, Teatrul azi. Vreo săptămână sau două, prin aprilie 1990, am nutrit convingerea că-mi voi găsi şi eu locul acolo. Mă înşelam. Dumitru Solomon avea o cu totul altă echipă în minte şi, la momentul acela, aşa părea că e bine. Aveam buni prieteni înăuntru, Marian Popescu, Corina Şuteu, Victor Parhon, Adriana Grand.

Ileana a mai rămas şi ea un pic de vreme. Mi-am păstrat, un timp, condiţia de colaborator, apoi lucrurile s-au precipitat, politica a dat buzna în capetele noastre, criticimea s-a scindat (pe bună dreptate), iar eu am rămas, ca de obicei, în tabăra insubordonaţilor şi alături de UNITER.

Cum, din 1991 până-n 1994, eram angajată (suflet şi trup, că am trăit doi ani în cabinele de la Giuleşti) la Odeon, nu puteam scrie cronică de teatru. Am scris, o vreme, cronică de televiziune, centrată pe premierele de teatru filmat. Şi interviuri, cu toate că sportul ăsta s-a deplasat, cu consistenţă şi fruct, la LA&I, suplimentul Cotidianului, condus de Dan C. Mihăilescu şi pus în pagină de unul dintre cei mai fascinanţi scenografi ai momentului (ba chiar fascinanţi în general), Constantin Ciubotaru. Acolo am făcut, împreună cu Cristian Buricea-Mlinarcic, interviuri multiple, dintre care cinci au devenit Divane ad-hoc.

Cred că, din pricina rupturilor drastice ale comunităţii teatral-critice, am divorţat fără vorbe şi, sper, fără resentimente, de revistă, prin 1993. A mai fost un soi de reconciliere schiţată, prin 1995 sau 1996, când ea devenise o afacere privată sub trustul MediaPro şi se chema Scena. Habar n-am dacă am semnat ceva acolo, ştiu c-am fost o dată în redacţie, dar pricina am pierdut-o pe drum. Una peste alta, aveam deja certitudinea că, în ceea ce mă priveşte, alte gânduri mă bântuie, alte proiecte bat la uşă, alte bătălii mă solicită în linia întâi.

 

Şi totuşi… viitorul?

 

Proiectul de revistă al Floricăi Ichim mi s-a părut, la început, unul mic, fiindcă părea să se bazeze, în mod fundamental, doar pe supravieţuire. Am fost mult mai aproape, îndrăgostită cu respect, de proiectul editorial al fundaţiei sale, decât de revistă. Apoi, în anii din urmă, am înţeles că, într-un anume fel, Florica şi echipa ei au făcut, pe de-o parte, o construcţie editorială menită să interconecteze suflul actualităţii teatrale cu istoria ei, ceea ce e, s-o recunoaştem, singurul proiect de durată de până acum, şi merită cu prisosinţă respectul nostru.

Pe de altă parte, ca şi noi la Cluj-Napoca, Florica a încercat să facă la Teatrul azi şi un pic de şcoală. În fine, mi-a trebuit ceva vreme să pricep că relaţia dintre supravieţuire şi construcţia de viitor e una mult mai complexă decât ni se părea nouă la sfârşitul primului deceniu de libertate, atunci când am încercat să pornim totul de la zero în alte geografii contextuale şi de politică editorială. Acum cred că, aproape pe tăcute, Teatrul azi s-a schimbat la faţă şi la ton, fără să facă din asta o prioritate, aproape natural. Nu a devenit altceva, a devenit altfel, odată cu vremea, cu echipa. Rostul său de pivot analitic şi memorie vie în lumea românească ar trebui respectat şi sprijinit cum se cuvine, nu doar prin sporadice şi aproape penibile subvenţii punctuale. În fine, aici ar fi mult mai multe de spus.

Din punct de vedere profesional, însă, primul lucru care îmi vine în minte când mă gândesc la viitor este că şcolile de teatru şi fragila mişcare de cercetare care începe să prindă azi contur au o enormă datorie faţă de teatrul românesc în genere, şi faţă de revista Teatrul în speţă. Câte lucrări monografice, câte analize retorice şi comparative de discurs, câte cercetări de politică a culturii în comunism şi după el, câte studii dedicate stilisticii de cronică şi celei de dramaturgie ar putea să devină proiecte personale şi de grup, teme de doctorat sau de postdoctorate pe termen mediu şi lung, plecând numai de aici, din această casă veche (şi solidă) de (doar) cincizeci şi trei de ani, care e Teatrul (şi ieri, şi... azi şi mâine)!

Îmi vin, ca nişte artificii în pomul de Crăciun, dintr-odată, măcar câteva subiecte: monografia regiei anilor ’60, reflectată în cronici, evoluţia jurnalismului teatral în deceniile şase şi şapte, scenografia românească în cronica de teatru profesionistă, evoluţia interviului în politica editorială a revistei Teatrul, politicile teatrale ale anilor ’80 reflectate în publicistica editorială... Şi câte, şi câte altele... Istorie, antropologie culturală, literatură comparată, sociologia discursurilor... Pe ce mină de aur stăm şi nu ne îndurăm să-i extragem şi să-i folosim zăcămintele... Sau ne-o fi lene? Sau, ca de obicei, nu sunt bani?

În fine, poarta e deschisă, doar să intre cineva pe ea... Fiindcă, nu-i aşa, e nevoie de un trecut sistematic cunoscut ca să construieşti un viitor temeinic.