Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

„Livada“ cu numere – între douăzeci şi două de nenorociri şi douăzeci şi doi august” de Călin Ciobotari

N-ai cum să citeşti Livada de vişini fără să constaţi ceva foarte straniu: peste tot sunt numere. Izbucnesc de pretutindeni, când te aştepţi mai puţin, fie că e vorba despre discuţii financiare, meteorologice, localizări spaţio-temporale, ori chiar porecle. E o vastă împărăţie a numeralului textul acesta de sfârşit de drum cehovian. Şi, dacă nu te ţii bine de balustradele sensurilor, rişti să te pierzi într-o „matematică“ amplă, năucitoare, alunecoasă, vai!, atât de alunecoasă. Înainte de toate, însă, să trecem în revistă, lapidar, o parte din „zonele“ textuale aflate în zodia numeralului.

 

Actul I, aproximativ patruzeci de referinţe

 

Duniaşa spune că e „Aproape două“ (p. 3).

Lopahin constată că trenul a întârziat „Cam două ore, cel puţin“ (p. 3).

Lopahin: „Liubov Andreevna a stat cinci ani în străinătate“ şi „Mi-o amintesc cum, odată… să fi avut cincisprezece ani“ (p. 3). Ceva mai încolo, repetă că „Nu ne-am mai văzut de cinci ani!“ (p. 5).

Epihodov ne anunţă că afară sunt „minus trei grade“ (p. 4) şi că „iată, mi-am cumpărat a treia pereche de cizme“ (p. 5).

Despre Epihodov, Duniaşa ne spune că e numit „Douăzeci şi două de nenorociri“ (p. 5).

Imediat, în didascalie „se aud apropiindu-se de casă două trăsuri“ (p. 5).

Ania se plânge că „n-am dormit deloc tot drumul, timp de patru nopţi“, iar Variei i se pare de neconceput ca Ania să călătorească singură: „Cum era să călătoreşti singură,sufleţel? La şaptesprezece ani?!“ (p. 7).

Ania relatează că, la Paris, „mama locuieşte la etajul cinci“ (p. 7) şi că le lăsa chelnerilor „o rublă bacşiş“ (p. 8).

Varia estimează că ora „ar trebui să fie trei“ (p. 9), iar două pagini mai încolo anunţă: „Domnilor, s-a făcut ora trei!“ (p. 11).

Ania calculează că „acum şase ani a murit tata“ şi „o lună mai târziu“ a murit Grişa, „un băieţel frumos, de şapte ani“.

Pişcik o imită pe Liubov: „Hei, să dispară caleaşca mea, cu toate cele patru roţi“ (p. 12).

Lopahin anunţă data stabilită pentru licitaţie: 22 august (p. 12). Tot el, în cadrul aceleiaşi replici, informează că „proprietatea dumneavoastră se află la doar douăzeci de verste de oraş“ (p. 13) şi că parcelarea livezii va aduce „un venit de cel puţin douăzeci şi cinci de mii de ruble pe an!“, mai exact „douăzeci şi cinci de ruble pe an pentru fiecare suprafaţă de două hectare“ (p. 13), asta în condiţiile în care afacerea cu livada e falimentară pentru că „vişinii rodesc o dată la doi ani“. Acelaşi Lopahin repetă data de 22 august (p. 13), în vreme ce Firs rememorează „vremuri mai vechi, cu patruzeci şi cinci de ani în urmă“ (p. 13). Argumentaţia lui Lopahin continuă: „peste douăzeci de ani, numărul vilelor se va înmulţi peste măsură“ (p. 14).

Şi Gaev are chef de numere: „Dulapul a fost făcut exact cu o sută de ani în urmă“ (p. 14), observă el, smulgându-i lui Pişcik o exclamaţie: „O sută de ani… Vă daţi seama!...“. (p. 14) Rămânem în sfera centenară, cu acelaşi Gaev: „Salut prezenţa ta, care de o sută de ani este o călăuză…“ (p. 15).

Varia relatează despre Firs că „de trei ani bombăne“ (p. 15), imediat Lopahin promiţând că „ne revedem peste trei săptămâni“ (p. 16) şi că „pot să vă fac rost repede de un împrumut de cincizeci de mii de ruble“ (p. 16).

Pişcik visează la norocul fiicei sale, care „va câştiga două sute de mii la lozul cel mare“ (p. 17), însă până atunci îi cere Liubovei „două sute patruzeci de ruble“ (p. 19), sumă pe care o repetă în replica imediat următoare.

Într-un acces de înflăcărare, Gaev se declară „omul anilor ’80“ (p. 22), apoi calculează o lovitură la biliard „din două părţi, spre mijloc!“.

 

Actul al doilea – aproximativ douăzeci de referinţe

 

Iaşa reia porecla lui Epihodov: „Douăzeci şi două de nenorociri! Între noi fie vorba, omul ăsta e cam smintit“ (p. 27).

Liubov îi reproşează lui Gaev că „iar ai întrecut măsura, vorbind despre anii şaptezeci, despre decadenţi“ (p. 29).

Lopahin reia calculele, întrebându-se cât ar putea trimite mătuşa din Iaroslavl: „O sută de mii, două sute de mii?“ (p. 30), asta chiar dacă Liubov e de părere că „Şi cu zece, cincisprezece mii… am fi mulţumiţi“ (p. 30).

Liubov povesteşte cum „trei ani n-am ştiut ce-i odihna“, în vreme ce Gaev rememorează componenţa orchestrei evreieşti: „patru viori, flaut şi contrabas“ (p. 31), după care vorbeşte de slujba de la bancă: „şase mii de ruble pe an“.

Lopahin estimează că Trofimov „o să împlinească cincizeci de ani şi tot student o să fie“ (p. 34).

La rândul său, Trofimov dezvoltă teoria celor „o sută de simţuri“: „S-ar putea ca omul să aibă o sută de simţuri şi când moare să-i dispară numai cinci, pe care noi le cunoaştem, iar restul de nouăzeci şi cinci să rămână vii“ (p. 35).

Lopahin informează audienţa că „mă scol la ora cinci dimineaţa“. Nu peste mult timp, un trecător o interpelează pe Varia: „Mademoiselle, daţi treizeci de copeici unui rus flămând?“ (p. 37).

Pentru a treia oară, Lopahin reaminteşte fatala dată de 22 august (p. 38).

În discursul său despre poporul rus, Trofimov e de părere că „noi am rămas în urmă cu cel puţin două sute de ani“ (p. 39), după care simte nevoia să se confeseze: „Încă n-am treizeci de ani, sunt tânăr, sunt încă student, dar am trecut prin atâtea!“ (p. 41).

 

Actul trei – aproximativ treizeci de referinţe

 

Pişcik debutează în forţă, anunţând că „poimâine trebuie să plătesc trei sute zece ruble… Am făcut rost de o sută treizeci“ (p. 42). 

Apare Charlotta care îşi introduce trucurile numărând în germană: „Eins, zwei, drei!“.

O secundează Pişcik, vorbind despre un „opt de pică“ (p. 43). Charlotta mai numără de două ori (p. 44), după care Liubov informează că bunica din Iaroslavl „a trimis cincisprezece mii de ruble ca să cumpere moşia pe numele ei“.

Exasperată de toate necazurile, Varia izbucneşte: „Dacă aş avea bani, cât de puţini, măcar o sută de ruble, aş lăsa totul baltă şi aş pleca“ (p. 45).

Liubov ţine să-i reproşeze eternului student Trofimov că „aveţi douăzeci şi şase de ani, sau douăzeci şi şapte, şi nu sunteţi decât în anul doi de gimnaziu, un licean!“ (p. 47).

La scurt timp, Firs explică de unde vine longevitatea sa: „De peste douăzeci de ani, eu iau în fiecare zi ceară roşie, ba chiar şi mai mult; poate de la ea mi se trage că sunt încă în viaţă“ (p. 49) Coincidenţă sau nu, Iaşa reaminteşte porecla lui Epiodov: „Cap sec! Douăzeci şi două de nenorociri“.

Revine Pişcik: „O să iau totuşi de la dumneavoastră o sută optzeci de ruble. O să iau… (dansează) o sută… optzeci de… rubliţe“ (p. 50).

E invocat din nou Epihodov, de data aceasta prin Varia: „Douăzeci şi două de nenorociri! Nici urma să nu ţi-o mai văd pe-aici!“ (p. 52).

Mult aşteptata sosire a lui Lopahin de la licitaţie se deschide cu o relatare a acestuia despre… mersul trenurilor: „Licitaţia s-a încheiat spre orele patru. Am întârziat şi am pierdut trenul. A trebuit să aşteptăm cursa de ora nouă şi jumătate“ (p. 53) Dinspre masa de biliard se aude vocea lui Iaşa: „Şapte şi optsprezece“ (p. 54).

Începe matematica lopahiană: „Leonid Andreici n-avea decât cincisprezece mii de ruble la el, iar Derganov acceptă să plătească datoria şi mai oferă treizeci. Când îmi dau seama cum stau lucrurile, mă încaier cu el şi ofer patruzeci de mii. El, patruzeci şi cinci; eu, cincizeci şi cinci de mii. El mai urcă din cinci în cinci, eu din zece în zece mii şi… aşa, până s-a terminat. Eu am mai adăugat nouăzeci de mii peste datorie şi a rămas ca mine“ (p. 54).

 

Actul patru – aproximativ douăzeci de referinţe

 

Lopahin a cumpărat şampanie de „opt ruble sticla“ (p. 58) şi se grăbeşte pentru că „Domnilor, luaţi seama, au mai rămas doar patruzeci şi şase de minute până la plecarea trenului. Ceea ce înseamnă că, peste douăzeci de minute trebuie să fim la gară. Grăbiţi-vă!“ (p. 58). Tot Lopahin presară sare pe rana livezii şi a foştilor ei proprietari, explicând reţeta succesului său financiar: „Astă primăvară, am semănat două mii de hectare cu mac şi acum am câştigat patruzeci de mii curate […] Aşa am câştigat cele patruzeci de mii de ruble“ (p. 59).

Cu demnitate, Trofimov refuză împrumutul lui Lopahin: „De mi-ai da două sute de mii şi tot nu i-aş lua“ (p. 60).

Lopahin îşi exprimă îndoiala că Gaev se va ţine de slujba de la bancă: „Şase mii de ruble pe an. Dar n-o să reziste, e prea leneş…“ (p. 60).

Iaşa readuce în atenţie numărul douăzeci şi doi: „Douăzeci şi două de nenorociri“ (p. 61), apoi bea bucuros şampanie ieftină: „Peste şase zile sunt iar la Paris“ (p. 61).

Victorios, Pişcik îşi plăteşte datoriile: „Patru sute de ruble… Mai trebuie să-ţi mai dau opt sute patruzeci […] Şi dumneavoastră patru sute… încântătoare doamnă“ (p. 64). Arebani pentru că au venit nişte englezi cărora „le-am dat o parcelă de pământ, de-ăla argilos,pentru douăzeci şi patru de ani…“ (p. 64).

Trăgând de timp, Liubov crede că „mai putem sta cinci minute“ (p. 64), în timp ce Lopahin îi face Variei o calculaţie nedorită: locul unde va lucra ea ca menajeră e la „cam şaptezeci de verste“ (p. 66). Nemaiavând prea multe de spus, noul proprietar al moşiei face consideraţiuni de natură meteorologică: „Doar că e frig… Un ger de trei grade“ (p. 66). Cercul se închide, după ce, la început Epihodov vorbea despre o temperatură de „minus trei grade“ (p. 4).

În fine, deşi nu e momentul, Gaev îşi aminteşte de vremurile „pe când aveam şase ani“ (p. 68).

La toate acestea, se adaugă indicaţiile introductive referitoare la vârsta personajelor: Ania (17 ani), Varia (24 ani), Firs (87 ani).

 

Aparent, numerologia Livezii pare o infuzie de realism. Într-adevăr, ce poate fi mai realist decât numărul, aportând cu sine exactitate, rigoare, fermitate a datării, într-un fel de algebră narativă menită a da satisfacţii celor ce iubesc ordinea, fie ea şi neprestabilită. Doar că – mereu există câte un „doar că“ la Cehov – îţi dai seama de încă un aspect, colateral: privite în ele însele, cele aproape o sută de numerale din piesa de la 1904 nu sunt de mare ajutor în a depăşi pretenţiile unei lecturi oneste. Şi ce dacă afară sunt „minus trei grade“? Şi ce dacă licitaţia urmează să aibă loc pe 22 august? Şi ce dacă lui Epihodov i se mai spune „Douăzeci şi două de nenorociri“? Cu ce ne ajută să ştim că Liubov Andreevna Ranevskaia locuia în Paris la etajul cinci şi nu la un altul? Ce mare voluptate în a afla de la Gaev că dulapul cutare împlineşte centenarul? Auzim altfel scârţâitul cizmelor lui Epihodov, dacă ştim că ele sunt a treia pereche, ori îl vom privi altfel p Pişcik atunci când vom afla cu exactitate ce datorii are el să-i dea lui Lopahin orï Ranevskăi? Şi lista acestor întrebări deschise poate continua mult şi bine.

La fel de adevărat este că inflaţia numerologică, peste care cade felurime de cortine muzicale (sunete de strună ruptă, chitara epihodoviană, ecourile orchestrei evreieşti, cântecul indecis al Charlottei din ultimul act etc.), alcătuieşte o foarte fină atmosferă pitagoreică, adică acel ideal de armonie pe care aceşti presocratici aspirau să‑l atingă datorită unei bune abordări a numerelor prin muzică şi a muzicii prin numere1. Aspectele legate de muzicalitatea cehovianismului, însă, ne interesează mai puţin aici, deşi, aşa cum s-a spus, ele sunt un bun argument pentru revendicarea cehovianismului de către tabăra simboliştilor. Şi, ce e drept, a căuta semnificaţii adânci acestei numerologii, a resimţi tentaţia descoperirii de coincidenţe, a stabili analogii mai mult sau mai puţin spectaculoase – toate cer un preţ: acceptarea unei grile de lectură tributară simbolismului.

Mai este interesant de observat relaţia dintre numere şi tăcerile pe care le instanţiază dramaturgul, tăcerea apărând asemenea unui contrapunct aproape agresiv de fiecare dată când vine în consecutivitatea exactităţilor numerologice. Se produce un foarte apăsat contrast între ceea ce s-ar putea numi o logică a cifrelor şi o logică a tăcerii. B. Elvin observa că „în teatrul lui Cehov, cuvântul se opreşte la jumătatea drumului, lăsând spectatorului sarcina să meargă cu închipuirea Celebra teorie a muzicii de la Pitagora, cea în care diferenţa dintre sunete este interpretabilă în raportări numerice şi înţelegerea dramei până la capăt. Cuvântul e, aparent, un ghid şovăielnic, dar forţa lui stă în puterea cu care circumscrie o dramă. Măsura acestei incomparabile puteri o dă tăcerea care-l însoţeşte, vestitele pauze cehoviene“. Tocmai aceste pauze pun în valoare cuvintele şi, în cazul de faţă, numerele, fie permiţându-ne să ascultăm ecourile prelungi ale vreunui calcul, fie, din contra, împarantezând brusc gândirea. Şi câtă tăcere poate fi între două numere…

Poate că tocmai numerele conferă Livezii de vişini o doză de enigmă neobişnuită pentru scrierile lui Cehov în ansamblul lor. De altfel, comentatorii au punctat, nu o dată, chestiunea „tonalităţilor enigmatice“: „Pe la mijlocul anilor ’90, ceva se schimbă în tehnica naraţiunii cehoviene: în povestirile de până la 1894, autorul prefera maxima obiectivitate (câtă poate fi atinsă în textul narativ), dispărând din text pentru a încredinţa relatarea – în vorbirea indirect liberă – naratorilor săi ori unor personaje. Tehnica se complică apoi, când Cehov preferă obiectivităţii absolute nişte tonalităţi mai enigmatice, pe care şi le va asuma un nou tip de povestitor“.

Dincolo de asemenea încadrări – simbolism, realism – ale Livezii de vişini, care ţin mai degrabă de teorie literară, cred că de bun‑simţ este să ne punem întrebări precum următoarele: a premeditat Cehov fiecare dintre numerele pe care le utilizează în această ultimă piesă a sa? Sau, din contră, a scos la întâmplare, din „buzunarele“ gândirii sale, numeralele în cauză? Şi, mai mult: presupunând că e vorba despre o premeditare, este ea una de formă sau de fond? Altfel spus, l-a preocupat pe dramaturg muzicalitatea rostirii numerelor sau a urmărit o logică de conţinut? A vizat să confere piesei un ritm interior, sau, mai mult decât atât, a încercat să ne spună şi altceva?

În cele ce urmează, vreau să schiţez câteva „nelinişti“ de lectură şi să subliniez unele elemente ce mi se par relevante pentru falsele întrebări retorice de mai sus.

 

De ce scârţâie cizmele lui Epihodov?

 

În unele traduceri româneşti, porecla acestui personaj de plan secund este tălmăcită adaptat prin „nouăzeci şi nouă de nenorociri“, în altele, traducătorii preferă fidelitatea faţă de textul cehovian: „douăzeci şi două de nenorociri“. Pesemne, prima categorie de traducători a considerat oportună aducerea lui Epihodov în proximitatea folclorului românesc, acolo unde cifre precum nouă sau trei sunt privilegiate. În plus, probabil este tentant să apropii numărul de un climax, în cazul de faţă de rotunda cifră „o sută“. Altfel, îl laşi pe Epihodov cumva „nerezolvat“: adică de ce tocmai douăzeci şi două de nenorociri şi nu treizeci şi unu, ori patruzeci şi trei, ori…? O întrebare care, să admitem, îl vizează direct pe Cehov, mai ales că, din câte se pare, expresia nu făcuse vreo carieră înainte de folosirea ei în Livada de vişini.

Din punctul meu de vedere (un şablon verbal asemănător celor pe care le foloseşte funcţionarul îndrăgostit de Duniaşa – sic!), avem de-a face cu unul dintre locurile în care numerologia este premeditată d e dramaturg: „douăzeci şi două“ este şi data la care va fi scoasă la licitaţie moşia în cauză, iar substantivul „nenorociri“, alăturat numeralului, nu face decât să anunţe, să introducă nenorocirea ce pândeşte livada. Dar să verificăm, punctual, cele cinci ipostaze în care apare formula în cauză.

 

a) Acest apelativ, rostit încă de la începutul Actului I, înainte ca noi, cititorii/ spectatorii, să dispunem de vreo altă informaţie despre destinul nefast al vişinilor, dă de gândit. Îl rosteşte mai întâi Duniaşa, în convorbirea cu Lopahin, într-o primă schiţă a ghinionistului Epihodov: „Dar este un nefericit. În fiecare zi i se întâmplă câte ceva… La noi aşa i se şi spune: douăzeci şi două de nenorociri“ (p. 5).  Imediat după ce Duniaşa rosteşte expresia, Lopahin exclamă: „Iată, se pare că vin…“. Porecla lui Epihodov marchează astfel o legătură între cei ce aşteaptă şi cei aşteptaţi, un fel de punte pe care se plimbă „nenorocirile“. E ca şi cum Duniaşa rosteşte o formulă magică, o incantaţie, ori e ca şi cum o face premonitoriu. Între nenorocirile lui Epihodov şi soarta celor ce, din clipă în clipă, urmează să sosească, pare că se produce un transfer negativ de energii, o contaminare.

Câteva pagini mai încolo, Lopahin anunţă sec: „pe douăzeci şi două august este stabilită licitaţia“ (p. 12), informaţie reluată câteva replici mai încolo: „Dacă nu găsim o soluţie şi nu ajungem repede la o înţelegere, atunci, pe douăzeci şi două august, livada de vişini şi toată moşia se vor vinde la licitaţie“ (p. 13).

 

b) A doua referire la porecla nefastă a lui Epihodov o face Iaşa, la începutul Actului II: „Douăzeci şi două de nenorociri! Între noi fie vorba, omul ăsta e cam smintit“ (p. 27). Şi, în timp ce Iaşa „cască“ (didascalie), Cehov găseşte de cuviinţă să sublinieze apăsat nenorocirea printr-o replică de contrapunct la indiferenţa lui Iaşa: „Sfinte Doamne, fereşte-ne, să nu se sinucidă!“. În acelaşi act II, Lopahin readuce în discuţie data vânzării moşiei: „Permiteţi-mi să vă reamintesc, domnilor: pe data de douăzeci şi două august se va vinde la licitaţie livada de vişini“ (p. 38). Nenorocirile lui Epihodov merg mână în mână cu nenorocirile familiei Ranevskăi.

 

c) O altă invocare a poreclei, aparţinându-i tot lui Iaşa, singurul personaj eminamente rău din Livada de vişini, se produce în prima parte a actului III, mai exact imediat ce printre notele orchestrei evreieşti se aude zvonul că livada ar fi fost vândută. Iaşa râde la auzul veştii, iar Liubov, intrigată, întreabă: „De ce râdeţi? De ce vă bucuraţi?“. Şi valetul franţuzit, pentru a-şi deghiza gândurile, îşi pune râsul în seama lui Epihodov: „Epihodov acesta… e tare caraghios! Cap sec! Douăzeci şi două de nenorociri“ (p. 50). De această dată, porecla nu mai precedă nenorocirea (zvonul vânzării), ci o sufixează, o întăreşte, o oficializează. În acelaşi timp, însă, nickname-ul epihodovian produce teren fertil altor nenorociri; imediat ce Iaşa rosteşte buclucaşa expresie, adie din nou a moarte, ca în scena anterioară în care Duniaşa vorbea despre sinuciderea lui Epihodov; în cazul de faţă, „contaminarea“ îl vizează pe Firs, despre care Liubov remarcă: „Da’ ce ai? Eşti palid la faţă, nu te simţi bine?“ (p. 50).

 

d) La scurt timp, imprevizibila Varia îşi „iese din fire“ (didascalie) şi are, faţă de Epihodov, o reacţie nejustificat de violentă în raport cu greşeala acestuia (rupsese tacul şi, în genere, îşi permitea să joace biliard): „Chiar în clipa asta, ieşi afară! Douăzeci şi două de nenorociri! Nici urma să nu ţi-o mai văd pe aici! Să nu-mi mai apari în faţa ochilor!“ (p. 52). Ieşirea Variei, vorbele ei au ceva din furia raţională a unei exorcizări. Ea se comportă ca şi cum, conştientizând sursa nenorocului, încearcă să purifice toposul printr-o eradicare a răului: acel „ieşi afară!“. Dar răul nu trebuie numit, aici este greşeala fiicei adoptive a Ranevskăi. Odată ce i-ai pronunţat numele, chiar dacă aparent iese, el, răul, de fapt intră, răspunde chemării tale.. Aşa se face că ieşirea lui Epihodov este simultană cu intrarea lui Lopahin care nu vine singur, ci împreună cu …vestea vânzării livezii, aşadar cu sentinţa nenorocirii în buzunar.

 

e) Ultima apariţie în „peisaj“ a poreclei e din nou adusă de buzele lui Iaşa, care, fără alte adăugiri, rosteşte batjocoritor: „Douăzeci şi două de nenorociri“. În secunda următoare, vocea „de după uşă“ (didascalie) a Variei întreabă: „L-au dus pe Firs la spital?“. Dacă acceptăm că Firs este singurul personaj curat al piesei, acceptăm întrebarea respectivă ca un interes acordat spitalizării binelui. La fel, a vorbi despre spital înseamnă a vorbi despre boală, aşa încât, şi de data asta, nenorocirile lui Epihodov par în strânsă legătură cu nenorocirile de pe (fosta) moşie a Ranevskăi.

Numărul „douăzeci şi doi“ e secundat de multe alte referinţe la numere aflate în legătură cu el, ca într-o tatonare aluzivă a nenorocirii: proprietatea Ranevskăi este la „douăzeci de verste de oraş“, parcelarea livezii ar aduce un venit de „douăzeci şi cinci de ruble pe an“, „peste douăzeci de ani, numărul vilelor se va înmulţi peste măsură“, Trofimov are „douăzeci şi şase sau douăzeci şi şapte de ani“, Firs ia ceară roşie „de peste douăzeci de ani“, Lopahin spune că „peste douăzeci de minute trebuie să fim la gară“, Pişcik le-a dat englezilor o parcelă de pământ „pentru douăzeci şi patru de ani“, vârsta Variei este de „douăzeci şi patru de ani“ etc.

Mi se pare că Epihodov este, ca personaj, mai mult decât pare. Greutatea sa scenică, trecută adeseori cu vederea în montările Livezii de vişini, ar putea naşte mai mult interes. Până la urmă, de ce scârţâie cizmele sale? De ce nu funcţionează cum trebuie încălţările funcţionarului? De ce, de altfel, nu funcţionează nimic în cazul acestui individ straniu care „se împiedică de scaun şi-l răstoarnă“, rupe tacul de biliard, „pune un geamantan pe-o cutie de carton, de pălării, şi-o striveşte“, poartă cu sine un revolver şi gândeşte în disjuncţii hamletiene: „nu ştiu ceea ce, de fapt, îmi doresc: să trăiesc sau să mă împuşc“? Nu cumva scârţâitul cizmelor poate defini însuşi personajul?! Aproape tot ce spune Epihodov are un „scârţâit strident“, care, prin extensie de la cizme la viaţă, poate deveni un scârţâit existenţial, un scârţâit al fiinţei, un scârţâit lăuntric. Teza e întărită de modul în care Epihodov cântă la o chitară pe care o numeşte mandolină (a da ceva drept altceva, un quiproquo obiectual ce indică deriva, rătăcirea), prestaţie taxată franc de Charlotta: „Cântă îngrozitor oamenii aceştia… Ptiu! Parcă ar fi şacali“ (p. 26).

Scârţâitul cizmelor lui Epihodov este scârţâitul unei lumi, al unui anumit mod de a privi lucrurile. E, dacă se poate spune aşa, nota sincron a sunetului de coardă ce se rupe. Timpul nu mai iese din ţâţâni, ca la Hamlet (acel „time is out of joint“). Timpul, pur şi simplu, scârţâie! A nenoroc, a nenorocire, a douăzeci şi doi august1… În excelenta sa carte dedicată Livezii de vişini, George Banu aşeza personajul sub semnul „dereglării“: „Nu încape nicio îndoială, Epihodov este dereglat“. Mai mult decât o banală nebunie, „dereglarea“ pe care o poartă în sine cititorul lui Buckle este dereglarea unui univers. Epihodov este, într-un fel, purtătorul de cuvânt al unui deranj ontologic care îl transcende şi care afectează, treptat, toate celelalte personaje. Mai mult decât el, Charlotta reflectă amestecul, incertul, contopirea neomogenă a diferenţelor, prin manifesta-i androginitate.

 

Repetiţia ca întărire. Sindromul Eins, zwei, drei!

 

Similitudinea dintre nenorocirile lui Epihodov, în număr de douăzeci şi două, şi data de douăzeci şi două august, face parte dintr-un sistem mai amplu de dubluri numerologice, lesne de evidenţiat la o lectură aplicată.

După ce Duniaşa constată că e ora două, Lopahin vorbeşte despre întârzierea trenului cu două ore (p. 3).

Acelaşi lucru se petrece cu numeralul cinci: Lopahin precizează că Liubov este plecată de cinci ani în străinătate, după care, oarecum tautologic, reflectă asupra faptului că nu a mai văzut-o de …cinci ani (p. 5). Între aceste constatări, rememorează o întâmplare de pe vremea când avea cincisprezece ani (multiplu de cinci).

Coincidenţă sau nu, Epihodov informează că afară sunt minus trei grade (p. 4), iar o pagină mai încolo anunţă că perechea de cizme pe care o poartă este a treia (p. 5).

Varia le spune celor prezenţi că este aproape ora trei (p. 9), iar câteva replici mai târziu observă că s-a făcut ora trei (p. 11).

Gaev repetă de două ori vârsta dulapului, o sută de ani (p. 14, p. 15), iar Pişcik exclamă, la rândul său, cu admiraţie: „O sută de ani… Vă daţi seama!“ (p. 14). Gaev speră ca bunica din Iaroslavl să trimită o sută de mii de ruble (p. 30), la scurt timp Trofimov enunţând teoria celor „o sută de simţuri“ (p. 35).

După ce Varia povesteşte cum bătrânul Firs „de trei ani bombăne“, Lopahin îşi ia rămas-bun: „Ne vedem peste trei săptămâni“ (p. 16).

Dacă la pagina 37, „rusul flămând“ îi cere Variei „treizeci de copeici“, la pagina 41 studentul ne vorbeşte despre vârsta sa: „încă n-am treizeci de ani“, iar la pagina 43 Pişcik povesteşte asistenţei că a făcut rost de „o sută treizeci de ruble“.

Charlotta spune de trei ori „Eins, zwei, drei“.

Lopahin repetă de trei ori numărul „patruzeci de mii“: o dată când relatează despre cursul licitaţiei (p. 54), de două ori când îi explică lui Trofimov afacerea cu macii (p. 59). În plus, între aceste momente vorbeşte despre cele patruzeci şi şase de minute până la plecarea trenului (p. 58). La scurt timp, Pişcik calculează că mai are să-i dea lui Lopahin opt sute patruzeci de ruble (p. 64). Surprinde din nou maniera în care dramaturgul indică unele dintre vârstele personajelor.

Avem voie să asociem diferenţa de vârstă dintre surori (şapte ani) vârstei la care a murit frăţiorul lor?! Şi să îndrăznim mai mult, căutând răspunsuri în cei şapte ani pe care îi are peste optzeci Firs?! Ori, cei douăzeci şi şapte de ani pe care, aflăm mai încolo, îi are Trofimov?! Sau vârsta de şaptesprezece ani a Aniei?!

Repetiţiile de acest gen asigură o cadenţă rostirii, însă, în acelaşi timp amplifică senzaţia de labirint numerologic. Trecerea de la un număr la altul, cu revenire la numărul iniţial dă impresia unei gândiri de tip flux-reflux ce îşi pune pecetea asupra acţiunii dramatice.

 

Un cerc ce se închide… pe un frig de trei grade

 

Un ultim aspect asupra căruia aş vrea să insist, tot în atingere cu domeniul numerologiei, este chestiunea celor „trei grade“. „În dimineaţa aceasta e frig, minus trei grade“, spune acelaşi Epihodov în debutul actului întâi (p. 4). Curios, dar finalul actului patru este, cumva, în sincron cu începutul piesei. De data aceasta, Lopahin spune: „Doar că e frig…

Un ger de trei grade“. Bănuim că şi în acest caz secund, temperatura este tot negativă, că gradele sunt cu minus. Un cerc se închide, aşadar. Frigul din actul întâi revine în actul patru. Cortina poate să cadă…

În definitiv, la ce bun toate aceste constatări? Ce serviciu aduc receptării lui Cehov analize de genul acesta? Mai întâi, cred că ele reprezintă un argument în plus pentru rigoarea formidabilă a gândirii dramaturgului, în special în această ultimă piesă, o culme, cum s-a spus, a creaţiei sale. În al doilea rând, din punct de vedere regizoral, punerile în scenă pot fi făcute din noi şi noi unghiuri, asigurând mereu prospeţime unui text atât de generos. În fine, anumite personaje îşi pot modifica spectaculos destinul. Epihodov este doar un exemplu în acest sens.