Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

Tibor Pálffy: „Mă consider un om foarte norocos“, interviu de Mirela Sandu

Tibor Pálffy este unul dintre cei mai apreciaţi actori ai Teatrului „Támasi Áron“ din Sfântu Gheorghe. În cei cincisprezece ani de când este angajat acolo a interpretat numeroase roluri precum: Don Juan, Don Quijote, Mercuţio, Profetul Ilia, Alceste, Admetus, Leonardo din Nunta însângerată şi multe altele. În viaţa de zi cu zi este, după supusele dumnealui, „un om ca oricare altul, fără manifestări extreme“. Are o fiică de doisprezece ani şi un băieţel de un an şi două luni. Ne-am întâlnit cu ocazia turneului făcut la Bucureşti de Teatrul „Támasi Áron“, cu spectacolul Ivona, principesa Burgundiei de Witold Gombrowicz.

 

Mirela Sandu: V-aţi născut la Târnăveni...

Tibor Pálffy: Am stat acolo până la vârsta de douăzeci şi trei de ani. În clasa a unsprezecea, am fost trimis împreună cu colegii mei, pentru trei luni de zile, la construirea Canalului Dunăre–Marea Neagră. Trebuia să participăm la construirea socialismului. La şaisprezece ani, ruperea de casă pentru a sta în tabără a însemnat foarte mult. Mi-a fost greu la început, dar după un timp mi-am dat seama că acest lucru mi s-a întâmplat cu un scop. Acela de a mă cunoaşte, de a intra în contact cu lumea aceea. Mă bucur că am avut parte de o asemenea experienţă. În interiorul meu s-au întâmplat foarte multe lucruri adevărate. Bucuria de a împărţi o conservă de carne cu toţi cei şase colegi de cameră, mirosul de ceapă sau o pisică neagră care a venit să stea cu noi, poeziile pe care le-am scris atunci şi care încă mi se par foarte bune. Atunci s-a declanşat o energie bună care a rămas în adâncul meu şi m-a ajutat să devin cel care sunt azi. Uneori, un miros, o imagine sau un gest îmi amintesc de acele vremuri. Perioada aceea a fost şi ca o pregătire pentru armata pe care am făcut-o la Caracal, Sinaia şi Bucureşti, timp de un an şi patru luni. Acum, după douăzeci şi cinci de ani, îmi dau seama că a fost o experienţă foarte, foarte folositoare. Am trăit situaţii pe care nu le-am mai întâlnit în lumea reală, unele ţineau de teatrul absurdului. Mă consider un om foarte norocos fiindcă până acum în viaţă mi s-au întâmplat lucruri frumoase pentru care eu nu am făcut nimic.

M.S.: Alte exemple de noroc în viaţă...

T.P.: Cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat a fost faptul că am devenit actor de pe o zi pe alta. Acesta este un mare noroc. Înainte să fiu la teatru, am lucrat la Secţia de ceramică a Fabricii de sticlă din Târnăveni. Am stat acolo trei ani. La început am turnat formele de ghips în care era pus porţelanul. Aveam şi un meşter care se ocupa de creaţie.

După orele de program, mă aşezam la strung şi încercam să fac diverse obiecte.

La un moment dat, am făcut ceva care i-a plăcut şi am fost repartizat la biroul de creaţie unde am stat aproape un an de zile. În acest timp, am făcut o vază care a fost omologată şi dată în serie. După o zi de lucru, am văzut la televizor anunţul dat de Teatrul „Figura Stúdió“ care organiza concurs pentru ocuparea unor posturi de actori. Era în anul 1990. M-am prezentat la audiţia care se dădea cu László Bocsárdi. A fost un concurs de două zile care a constat într-un interviu şi câteva exerciţii de improvizaţie. La început, am fost cincizeci de candidaţi şi am rămas douăzeci. După prima probă, am primit o strofă dintr-o poezie pe care trebuia să o memorăm. Examenul final l-am dat în faţa unei comisii formate din: Tompa Gábor, László Bocsárdi, Biro Joseph şi un reprezentant de la judeţ.

Aşa am ajuns actor la Teatrul „Figura Stúdió“. Tot atunci, Bogdán Zsolt a intrat la Universitatea de Teatru din Târgu Mureş. El este din Miercurea Ciuc, iar concursul nostrum s-a ţinut acolo. După afişarea rezultatelor, Zsolt ne-a invitat pe toţi la el acasă.

Atunci ne-am cunoscut. Am făcut un chef monstru, el pentru că intrase la facultate şi noi pentru că eram la Teatrul „Figura Stúdió“. Prietenia noastră ţine de atunci şi este foarte reconfortantă.

M.S.: Cum au fost primii ani la teatru?

T.P.: László Bocsárdi, transferat la Gheorgheni ca tânăr inginer, a înfiinţat în anul 1984 o trupă de amatori cu care a făcut multe spectacole interesante, de calitate. În 1990, câţiva oameni din conducerea judeţului au decis înfiinţarea unui teatru de profesionişti. Aşa a devenit „Figura Stúdió Színház“ al şaptelea teatru de limbă maghiară din România. După ce m-am angajat, aproape un an de zile nu am jucat în niciun spectacol. Făceam mişcare, improvizaţie, diverse exerciţii. A fost ca o primă şcoală. Apoi László Bocsárdi a întrat la regie la IATC, în Bucureşti. Pe toată perioada institutului, examenele le-a pregătit cu noi. Nu eram în faţa profesorilor pentru note, ci direct în faţa publicului pentru aplauze. Nu ne puteam permite să greşim. Ori eram buni, ori ne pierdeam spectatorii. Timp de patru ani am jucat de la Turgheniev până la cea mai radicală formă de teatru. Şcoala noastră a avut o materie foarte concentrată. După aceea domnul Nemes Levente i-a propus lui László Bocsárdi să meargă la Sfântu Gheorghe ca director artistic şi regizor principal şi să aducă şi actori. Aşa am ajuns la Teatrul „Támasi Áron“.

M.S.: Ce are special Teatrul „Támasi Áron“ din Sfântu Gheorghe?

T.P.: S-a pus un foarte mare accent pe construirea unei trupe şi acest lucru se vede. Bocsárdi este foarte radical şi precis. La Gheorgheni marea problemă era că nu aveam actori în vârstă, la Sfântu Gheorghe nu erau actori tineri. Din „căsătoria“ dintre cele două teatre a ieşit o trupă foarte omogenă. A fost nevoie de ceva timp până când limbajul teatral propus de László Bocsárdi să fie acceptat. Colegii mai în vârstă nu înţelegeau ce se întâmplă, noi aveam un cu totul alt limbaj teatral.

M.S.: În toată această perioadă aţi jucat foarte mult. De ce roluri vă amintiţi din primii ani de teatru?

T.P.: La teatrul din Gheorgheni un spectacol foarte puternic a fost Ubu Roi de A. Jarry. După ce am ajuns la Sfântu Gheorghe, rolurile mari au venit unul după altul. Sunt conştient că nu mi-au ieşit toate perfect, dar m-au ajutat să mă formez. Au fost multe roluri grele: Don Juan, Don Quijote, Leonardo din Nunta însângerată. Toate acestea au venit de la sine, ca un proces firesc. Nunta a fost unul dintre spectacolele mele de suflet. Energiile care funcţionau acolo erau foarte bune. La scena când băteam mireasa, după prima lovitură simţeam publicul ca în momentul în care decolează avionul, se ţineau strâns de scaune. La niciun alt spectacol nu am văzut implicarea aceea, publicul participa intens la ce se întâmpla pe scenă. Alceste de Euripide a fost construit ca un spectacol de studio. Eu jucam Admetus. Era acolo o scenă despre care s-a vorbit foarte mult: când pleacă soţia lui Alceste la moarte, Admetus punea pe masă două ceşti de cafea şi băga un fierbător în priză; regele şi regina se aşezau, scoteau un aparat cu căşti, una pentru ea şi una pentru el, ascultau Beatles şi aşteptau să curgă cafeaua. Mă emoţionez şi acum când povestesc. Erau nişte momente de teatru superbe. Am prins esenţa adevărului absolut. Doi oameni, dintre care unul urmează să moară, se privesc, ascultă muzică şi îşi beau cafeaua.

M.S.: Cum construiţi astfel de momente? Cât este meritul actorilor şi cât al regizorului?

T.P.: Întotdeauna am spus că relaţia ideală dintre actor şi regizor este atunci când nu poţi să îţi dai seama a cui a fost ideea. Regizorul propune, dă un impuls. Actorul, cu o încredere aproape absolută, execută. Dar, pentru o fracţiune de secundă, lasă totul să curgă prin el şi reacţionează după cum simte. Regizorul, cu o încredere aproape absolută în actor, reacţionează într-un timp foarte scurt la ce face actorul. Prin intermediul acestui joc se pune la cale spectacolul. Condiţia este ca timpul de reacţie să fie foarte scurt. Altfel nu realizezi exact cum se naşte momentul. Totul ţine de relaţia dintre ei, de cea dintre actori, dintre ei, decor şi costume. Este un joc de relaţii.

M.S.: Şi când aceste relaţii nu funcţionează?

T.P.: Când comunicarea nu funcţionează, important este să nu te dai bătut şi să cauţi la nesfârşit până reuşeşti să naşti o relaţie. Fără o comunicare între participanţi, spectacolul nu poate exista, nu se poate construi. Este foarte greu şi depinde de mii de factori. Iar când spectacolul este gata, intervine şi relaţia cu publicul sau cu energiile pe care el le aduce. Iar acestea diferă de la rândul cinci la rândul opt. Este diferită relaţia pe care actorul o are cu o cunoştinţă, cu doctorul sau cu avocatul. Şi cu totul alta este relaţia cu criticul de teatru. Este un joc al nervilor extraordinar. La anumite spectacole mă mir cum poate creierul uman să comande şi să proceseze atâtea informaţii. După părerea mea, actorul trebuie să fie sensibil şi deştept. Într-un timp foarte scurt este obligat să aleagă ce poate face parte din sistemul în care este gândit spectacolul şi să aibă puterea să respingă ceea ce nu are legătură, să se poată debarasa de o poantă bună, de un gest puternic care ar fi fost folositor ego-ului său dar nu şi întregului. Rolul actorului într-un sistem este de a forţa graniţele. Care este punctul până unde poate merge fără să treacă dincolo de ele? Din împinsul graniţelor se nasc o tensiune şi o energie foarte puternice care ţin publicul cu sufletul la gură.

M.S.: Cum procedaţi dumneavoastră când aveţi de construit un rol?

T.P.: Este un proces lung care are două etape: prima este trasarea graniţelor şi a doua este forţarea lor, căutarea adevărului. Într-o seară mă gândeam la paralela care se poate face între arta culinară şi teatru. Specialiştii în arta culinară concep ceva ce nu poate fi scris, chiar dacă pornesc de la o reţetă. Dacă încerci să faci o ciorbă doar după ceea ce este scris nu iese la fel de bună. În teatru este acelaşi lucru: ai toate ingredientele, dar ca să ajungi la extaz când guşti spectacolul este nevoie de ceva care vine din suflet sau de sus. În timpul spectacolului se formează o legătură. Actorul nu este direct legat de public, ceea ce transmite merge spre înălţimi şi de acolo coboară spre publicul din sală. Energia emisă de actor se cristalizează în public. Spectatorii sunt direct legaţi de spectacol. Astfel se creează un triunghi.

M.S.: Ce înseamnă pentru dumneavoastră să faceţi teatru?

T.P.: Este o stare plăcută, de bine. Chiar dacă am probleme sau trebuie să muncesc din greu ca să ajung acolo unde mi-am propus. E bine să dai şi să primeşti. Acestea sunt lucruri pozitive. Este foarte important ca un actor să aibă credinţă. Dacă ceea ce spune şi face este cu credinţă, atunci energiile vin.

M.S.: Ce faceţi când nu repetaţi pentru un nou spectacol?

T.P.: Îmi petrec timpul cu familia. Am o fiică de doisprezece ani şi un băieţel de un an şi două luni. Deşi, din fericire, soţia mea nu lucrează în lumea teatrului, ne este foarte greu să ne facem timp unul pentru celălalt, pentru copii, să funcţionăm ca familie. Pentru mine este important să am liniştea de a putea merge la teatru fără a lua cu mine problemele de zi cu zi. În cele cincisprezece minute cât fac până la teatru încerc să mă rup de tot. La fel fac şi când plec de la spectacol. Este important să fie aşa. În felul acesta rămân sănătoase amândouă relaţiile, nu se amestecă între ele.

M.S.: Fiica dumneavoastră vine la teatru?

T.P.: Da, vine. Sunt spectacole la care nu am dus-o încă. Othello de William Shakespeare nu a văzut pentru că este foarte apropiată de mine şi foarte emotivă. În Othello, în scena de la final, Iago se spânzură şi nu am vrut să o expun. Am încercat să o protejez, dar nu de tot. Abia acum începe să facă diferenţa între mine tatăl şi actorul. Anul trecut am fost într-o tabără organizată de o asociaţie a cineaştilor din Ardeal. Am fost rugat să merg pentru că aveau o clasă de actori. M-am dus cu familia. Acolo se făceau filme de scurtmetraj şi fiica mea a fost aleasă să joace în două dintre ele. M-am bucurat foarte mult pentru că a avut ocazia să vadă cum se fac şi i-a plăcut.

M.S.: Aţi jucat şi în câteva filme...

T.P.: Pe internet se spune ca am jucat în treisprezece filme, dar multe dintre ele sunt scurtmetraje. Cel mai recent film este Bibliotheque Pascal care a câştigat Marele Premiu la Festivalul de Film din Ungaria. Am mai jucat şi în Katalin Varga, un film foarte apreciat.

M.S.: La un moment dat, aţi avut o bursă Sörös. În ce a constat?

T.P.: A fost o bursă primită de la Fundaţia Sörös din Ungaria. A fost unul dintre premiile pentru care m-am bucurat cel mai tare. Această bursă a picat ca din cer. Timp de un an, în fiecare lună, am primit o sumă de bani pentru care nu trebuia să fac absolut nimic. Era ca o recompensă pentru activitatea de până atunci. Primirea acestei burse m-a impresionat tocmai pentru că un grup de oameni pe care nu îi cunoşteam au arătat cu degetul spre mine.

M.S.: Cum este Şambelanul din Ivona, principesa Burgundiei de Witold Gombrowicz?

T.P.: Mi se pare foarte interesant să îi urmăresc pe actori vorbind despre roluri. Îmi este foarte greu să vorbesc despre ceea ce fac pe scenă. Pot să vă spun cum este Şambelanul în turneu la Bucureşti. Aseară a fost mai nervos. Căuta cum să transmită mai puternic energiile către public, mai ales pentru că Sala Icoanei a Teatrului „Bulandra“ are un gol imens în faţa scenei. Este foarte greu să vorbeşti peste un spaţiu mort. La Sfântu Gheorghe jucăm spectacolul într-un spaţiu mult mai mic. Acestea sunt cauzele care l-au făcut pe Şambelanul de la prima reprezentaţie un pic mai agitat. La al doilea spectacol, nu se va simţi foarte bine datorită camerelor de luat vederi, pentru că Televiziunea Română va înregistra spectacolul. A fost interesant să lucrăm pe textul lui Gombrowicz. Citirea la prima mână ne-a dat un sentiment de absurd care părea să nu aibă nicio legătură cu lumea reală. Dar când am început să lucrăm şi să despicăm, să punem lucrurile unul lângă altul, am constatat că este un text foarte contemporan. Este viaţa din zilele noastre. Toate mârşăviile, toate secretele cu care trăim. Îmi place să joc în Ivona pentru că vorbim despre oameni adevăraţi într-un limbaj teatral bine conturat. Aceasta este esenţa teatrului: săfoloseşti un limbaj teatral elevat şi să vorbeşti despre oameni care există şi în realitate. Ivona, principesa Burgundiei este teatru, iar Şambelanul este un personaj adevărat.

M.S.: În ce mai jucaţi acum?

T.P.: Reluăm un spectacol pe care l-am făcut cu şapte ani în urmă, Profetul Ilia. Este un text contemporan polonez scris de Tadeusz Slobodzianek. O piesă specific poloneză, scrisă cu umor şi dramatism. Eu joc Profetul Ilia. Totul se învârte în jurul relaţiei omului cu credinţa. Cum ne raportăm la Dumnezeu? În ce credem noi? Cum funcţionăm? Este un text foarte bine scris, cu mult umor şi dramatism. Jucăm Mizantropul de Molière, un spectacol puternic pe care sperăm să îl aducem şi la Bucureşti. Am făcut împreună cu domnul Alexandru Dabija D-ale carnavalului de I.L. Caragiale. Mi-a plăcut foarte mult să fiu în preajma lui. Îmi place foarte mult fiinţa lui, relaţia pe care o are cu lumea, cu naţiunea, cu actorul, cu sine însuşi. Umorul, ironia lui. Spectacolul a ieşit bine, deşi Caragiale nu poate fi tradus. Transpunerea este foarte bună, dar nu este Caragiale. Traducătorul a inventat o altă limbă aşa cum a făcut şi Caragiale. Limbajul lui este aparte. Spectacolul place publicului pentru că are umor, ritm. Lumea lui Caragiale este redată pentru că noi o cunoaştem. Trăim în această societate. În Ungaria au pus în scenă acest text, dar a fost un eşec.

M.S.: Sunteţi unul dintre cei mai cunoscuţi actori ai trupei. Cum vă simţiţi în postura aceasta?

T.P.: În afara teatrului sunt un om ca oricare altul, fără manifestări extreme. Cu colegii cred că am o relaţie sănătoasă. În timpul repetiţiilor, dacă simt că pot să ajut un coleg cu o sugestie, cu o propunere, o fac cu inima deschisă, cu conştiinţa curată. Este foarte plăcut atunci când simt din partea lor că îmi acceptă sugestiile. Cred că aceasta este cea mai mare recunoaştere a unui om, să îl asculţi. Asta întăreşte trupa şi legăturile dintre actori.

M.S.: Ce vă doriţi pentru viitor?

T.P.: Pentru că sunt un om norocos, nu îmi doresc decât sănătate, chiar dacă sensul cuvântului şi-a pierdut deja valoarea. Acesta este cel mai important lucru, în rest totul este la îndemâna noastră. Trebuie doar să avem puterea să mergem mai departe.

M.S.: Care credeţi că este rolul actorului în lumea în care trăim? Care este sensul lui?

T.P.: La prima vedere, actorul nu are nicio importanţă. Nu este ceva fără de care nu se poate trăi. La o privire mai atentă, realizezi că un actor este ca un bun preot. Cred că teatrul şi actorul reprezintă ceea reprezintă credinţa şi preoţii, ţin de îngrijirea sufletului. Dacă privim din punctul acesta de vedere, pentru ca omul să rămână om el are nevoie de har, de frumos, de adevăr şi de energie bună. Dacă latura aceasta dispare, el nu va mai exista. Fără teatru nu se poate trăi, la fel cum nu se poate fără arhitectură, arte vizuale, pictură, literatură şi credinţă. Cu cât e mai grea viaţa, cu atât mai mult merg oamenii la teatru.

A consemnat Mirela Sandu