Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

Radu-Alexandru Nica: „Teatrul ca benzinărie de adevăr“, interviu de Daniela Magiaru

Radu-Alexandru Nica: „Teatrul ca benzinărie de adevăr“, interviu de Daniela Magiaru

Nora, după Henrik Ibsen, Vremea dragostei, vremea morţii de Fritz Kater, Balul după o idee a Théatre du Compagnol, Hamlet, după W. Shakespeare, Breaking the Waves sau Viaţa binecuvântată a lui Bess, după un scenariu de Lars Von Trier – toate, producţii ale Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu; Chip de foc de Marius von Mayenburg, Shaking Shakespeare de Lia Bugnar sau Mountainbikerii de Volker Schmidt – la Teatrul German de Stat din Timişoara, precum şi Caii la fereastră de Matei Vişniec (montat la Trap Door Theatre din Chicago, Statele Unite ale Americii) sunt câteva dintre spectacolele regizate de Radu-Alexandru Nica.

Am stat de vorbă cu regizorul despre evoluţia sa artistică, despre dramaturgia contemporană, despre sistemul teatral şi convenţiile sale, dar şi despre căutări, schimbări şi aşteptări personale şi profesionale.

Daniela Magiaru: Eşti un regizor care a experimentat deja diverse forme de teatru. Care mai sunt căutările tale în teatru?

Radu-Alexandru Nica: În primul rând, încerc să nu-mi mai exprim căutările în mai mult de două-trei spectacole pe an. Nu am căutări politice, deşi am încercat să îmi pun şi această problemă, dar eu nu văd aşa teatrul. Pentru mine, teatrul e ceva existenţial. Mă interesează problemele general-umane, nu tezele politice, şi cred că e ridicol dacă teatrul are naivitatea că poate schimba lumea acţionând din punct de vedere politic. Să nu fim ipocriţi, nu va schimba lumea, iar dacă va schimba ceva, va fi doar la nivel intim, nu la nivel tezist.

A fost o etapă în care m-a interesat forma, adică noi moduri de exprimare. Cum e firesc, mi-am căutat o formă estetică şi imagistică proprie la începuturile carierei. Era o zonă mai ludică, în care mă jucam foarte mult cu convenţia teatrală, care era exhibată. Apoi, am fost foarte interesat de teatrul de mişcare şi de imagine, într-o zonă teatrală uşor neoexpresionistă, foarte conflictuală. Între timp, mă îndrept, din ce în ce mai mult spre o zonă mai puţin construită. Acum vreau ca forma să rezulte în urma unui demers interior. Sunt interesat de noi tipuri de dramaturgie, dar nu de curente şi cu atât mai puţin de branduirea de sine. Mă preocupă, la modul foarte concret, problema cuplului contemporan şi datorită unor evenimente importante din viaţa mea personală recentă. De asemenea, avem azi de-a face cu o criză a identităţii masculinităţii în contextul emancipării femeii. Definirea rolurilor în cuplu a devenit fascinantă, complexă, dar dificilă şi chiar traumatizantă uneori. Nu le plâng pe umăr bărbaţilor, dar cred că e nevoie de o redefinire a lor în raport cu femeia şi societatea de azi.

Sunt interesat mai nou şi de relaţia maturilor cu copiii. Aş vrea să fac teatru pentru copii, să găsesc o formă de teatru pentru copii, care să intereseze şi adulţii, fără să fie legată de clişee şi de o reprezentare naivă ori banală. Cred că îi subestimăm destul de mult pe copii. Ei sunt foarte deschişi la informaţie, vin dintr-o lume extrem de complexă, însă în care există o problemă a lipsei de autoritate, un exces de libertate cu care ei se confruntă. E şi asta o problemă, nu e numai un mare noroc.

D.M.: Găseşti şi texte bune pentru aceste probleme?

R.-A.N.: Din păcate, cu greu. Trăim într-o epocă în care se scrie foarte mult, dar dramaturgia, spre deosebire de film, este cu mult în urma complexităţii problemelor lumii contemporane. Este extrem de clişeistică, extrem de săracă şi reflectă mult prea simplist lumea în care trăim.

D.M.: Din păcate, există foarte multă maculatură. Ce trebuie să aibă un text contemporan care să te atragă?

R.-A.N.: Mă interesează şi aspectul formal. O dramaturgie care să spargă ponciful anglo-saxon al poveştii – well-made play. În zona germană se utilizează un tip de postbrechtianism, se merge mult pe monologare, pe ruperea coerenţei poveştii, pe fragmentare, care a devenit destul de stereotipică şi previzibilă la rândul ei. Mă interesează să coincidă cu temele care pe mine mă preocupă în mod direct, cu căutările mele actuale, cu temele care mă neliniştesc. Ador textele care au substrat puternic. Textele contemporane parcă nu mai au subtext, sunt seci ca nişte beat-uri de la radiourile comerciale româneşti.

D.M.: Suprafeţe fără adâncime…

R.-A.N.: Suprafeţe previzibile, perfect exterioare şi total neinteresante. Mi se întâmplă citindu-le ca atunci când merg la discotecă şi încerc să dansez. Îmi seacă instantaneu imaginaţia. Opusul acestor texte îl regăsesc de pildă la un autor de care mi-e încă foarte teamă, Cehov, unde totul este subtext. Câtă sărăcire a dramaturgiei petrecută în nici o sută de ani...

D.M.: De unde vine această schimbare?

R.-A.N.: Cred că din oboseală şi copleşire. Se încearcă să se cuprindă tot într-o piesă. E o cedare în faţa multitudinii de informaţie din epoca actuală. E o limită umană cred, în cele mai multe cazuri.

D.M.: E fie o supraaglomerare de semne, fie pur şi simplu fapt divers consemnat…

R.-A.N.: Nu există niciun fel de valoare sau, de fapt, totul are valoare. Orice scenă a unui scriitoraş obscur e pusă să stea alături de un monolog al lui Hamlet. E cam mare confuzia.

D.M.: Crezi că publicul sancţionează acest tip de text?

R.-A.N.: Nu, cred că publicul e în aceeaşi fază de dezorientare ca şi cei care se ocupă de teatru. Dar mi se pare mai lipsit de responsabilitate pentru cei care fac teatru. Cu ce vii în faţa publicului? Cu mesaje de tipul: „Nu e bine să fumezi sau să te droghezi“? Există, bunăoară, campanii publicitare infinit mai eficiente. Mai mult decât atât, în România nu există cultura dialogului, ce ar trebui să fie o direcţie încă din şcoală. Sistemul de învăţământ nu accentuează defel spiritul critic. Omul este doar o masă amorfă şi manipulabilă căreia trebuie să-i vinzi ceva. Publicul, ca şi societatea, devine o masă leneşă care înghite orice i se dă, cu condiţia ca acest lucru să vină la ofertă. În genere, avem un public extrem de conformist. Într-un fel mi-e dor de publicul naiv şi „necioplit” al secolelor trecute, care arunca cu roşii, sau publicul „viu” din perioada elisabetană care mânca şi vorbea în timpul spectacolelor lui Shakespeare, astfel încât ele trebuiau să fie extrem de convingătoare ca să le facă faţă.

D.M.: Din partea cui ar trebui să vină soluţia?

R.-A.N.: Nu doar din partea teatrului. Din momentul în care el s-a transformat într-o instituţie burgheză, în perioada iluministă adică, a devenit foarte conform; tipul de raportare între public şi spectacol e extrem de conformist – o convenţie teatrală perfectă. Nu se poate modifica ceva decât dacă schimbăm cu ajutorul sistemului de învăţământ tipul de individ: oameni care ştiu ce îşi doresc, ce aşteaptă, care sunt dispuşi să plătească mai mult pentru bilet. Atunci când plăteşti, ca student, pe un bilet de teatru mai puţin decât pe un pachet de ţigări, nu apreciezi, dar nici nu poţi avea exigenţe foarte mari. Şi atunci ne bălăcim în compromis. Ar trebui să se schimbe felul în care este privit teatrul; care nu este accesibil pur şi simplu, ci important, pentru care trebuie să plăteşti ca să emiţi pretenţii mari.

D.M.: În spaţiul german această deschidere la dialog este mult mai mare.

R.-A.N.: Cred că vine şi din specificitatea lumii teatrale germane. Sunt foarte multe teatre, chiar comunităţi foarte mici finanţează instituţii, iar legătura care se creează este foarte puternică şi de interdependenţă. În plus, nu există acest sistem centralizat, în care toată lumea primeşte bani de la centru. De asemenea, cred că are şi o mare legătură cu cultura dialogului din spaţiul german, o cultură care s-a dezvoltat aproape inflaţionar după Al Doilea Război Mondial. Acest popor chiar a trebuit să înveţe să dialogheze după ce a iniţiat două războaie mondiale. Toate acestea sunt în perfectă opoziţie cu România postcomunistă în care trebuia să acceptăm tot ce ni s-a dat, iar noi am acceptat, pentru că şi la noi există o tradiţie, dar e vorba mai degrabă de o lungă istorie a obedienţelor.

D.M.: Vorbeai despre tradiţie. În România nu există o tradiţie a experimentului.

Cine ar trebui să şi-l asume?

R.-A.N.: Cred că e problemă sistemică. În străinătate e foarte diferit. În spaţiul german, de pildă, pe care-l cunosc mai îndeaproape, experimentul porneşte şi din zona privată, din companii mici, care au o viaţă fulgurantă, dar care au proiecte cu care reinventează teatrul. Foarte multe estetici se revendică de aici. Ulterior, ele se clasicizează în teatrele mari. La noi, pentru a supravieţui, iniţiativele private funcţionează destul de comercial. Cu câteva excepţii, foarte puţine, fără ca ele să fie relevante la nivel european. La noi nu există o promovare coerentă a tinerilor.

Bunăoară, în Germania există foarte multe teatre care au o platformă dedicată creaţiei tinere, cu finanţări speciale, şi care îşi asumă riscurile de rigoare. Desigur că experimentul presupune în cea mai mare parte eşecuri, rateuri, chiar rebuturi teatrale. Cu toate acestea, tocmai din pricina acestui risc asumat şi a risipei aparente cu banul public, teatrul de expresie germană este motorul estetic al teatrului mondial la această oră.

D.M.: În România de unde ar trebui să plece această iniţiativă?

R.-A.N.: De la politicile culturale. Ar fi nevoie de o regândire atât a sprijinirii iniţiativei private, care să fie mult mai puternică, să se finanţeze companiile în funcţie de proiecte, dar şi în funcţie de caracterul experimental al proiectului. La noi, din pricina bugetului mic pentru cultură, toată lumea vrea să meargă la sigur. Ar trebui reconsiderat modul de evaluare a directorilor de teatre, adică nu numai în funcţie de rezultate, ci şi în funcţie de iniţiative. Felul în care sunt susţinuţi financiar managerii este un tip de gândire capitalistă, care îi forţează să meargă pe nume, titluri şi programe sigure, care să atragă spectatori şi succesul în presă. O gândire pe termen scurt care ar putea produce dezastru, căci deja produce multă mediocritate. Şi nu mă exclud din această categorisire. Desigur că acest tip de abordare nu încurajează nici creatorii cunoscuţi să facă experiment, pentru că ei sunt cumpăraţi pentru a-şi repeta propriile succese, nu pentru a-şi forţa limitele. În plus, nici la nivel local nu este în genere luat în serios un demers care ar avea ca scop faptul că duci teatrul mai departe. Şi să nu uităm încă un aspect: în învăţământul teatral de la noi se perpetuează stilul maeştrilor care creează epigoni. Nu este deloc încurajată cercetarea teatrală autentică.

D.M.: Revenind la spectacolele tale. Atunci când începi lucrul cu o trupă, care sunt aşteptările tale?

R.-A.N.: În mod ciudat, în primul rând mă aştept la un comportament etic. E un aspect poate chiar mai important decât talentul. Am dorinţa unei comunicări directe şi foarte sincere, apoi am pretenţia ca actorii, cel puţin pe parcursul lucrului nostru, să se preocupe exclusiv de teatru, ca, în această colaborare, să fie suficient de deschişi la risc şi la o căutare cât mai incomodă cu ei înşişi. Să pornească, ca şi mine de altfel, cu naivitatea că, indiferent cum va ieşi acest spectacol, munca împreună ne poate schimba fundamental percepţia despre viaţă, iar acest lucru teatrul poate să-l facă mai bine decât multe alte moduri de manifestare umană.

D.M.: Care au fost întâlnirile esenţiale din viaţa ta?

R.-A.N.: Cred că a fost determinantă în viaţa mea profesională întâlnirea cu doi dintre profesorii mei din Germania. După trei ani de facultate în România voiam să mă las de meserie şi i-am întâlnit pe Cornel Franz şi Jochen Schölch. Ulterior mi-am dat seama că poate am ceva de spus în această meserie. O altă întâlnire fundamentală a fost cea cu Constantin Chiriac, absolut determinantă pentru că am intrat, imediat după terminarea facultăţii, într-un teatru care avea idealuri şi aşteptări foarte mari la care nu am putut decât să subscriu cu totul, pentru o anumită perioadă de timp. E o ştachetă foarte ridicată, pe care mi-o impun în continuare şi mie însumi. Au fost şi întâlniri cu actori, care m-au îmbogăţit şi care au fost unele chiar revelatoare pentru mine. În aceeaşi categorie de întâlniri definitorii nu am cum să nu-l includ şi pe Dragoş Buhagiar. Pentru mine a avut un extraordinar efect catalizator întâlnirea cu el. Vlaicu Golcea, Florin Fieroiu sunt colaboratorii mei preferaţi. Cred că şi în mormânt aş vrea să petrecem împreună. E încă poate prea devreme, dar am senzaţia că şi întâlnirea cu Lucian Vărşăndan ar trebui inclusă în această serie, pentru că mi-a făcut poate cel mai frumos cadou posibil – libertatea.

D.M.: Cum te-ai defini ca artist?

R.-A.N.: Am să evit întrebarea, spunând că nu mă consider un artist. Nu mă consider, desigur, nici un simplu meseriaş, pentru că sper că acţionez într-un mod ceva mai subtil. Dar, în esenţă, mă consider doar un om care încearcă să comunice prin modul specific teatrului cu ceilalţi oameni, în speranţa de a modifica ceva în ei. Dorinţa mea e de a produce un dezechilibru în individ, dar acest dezechilibru să contribuie la găsirea de sine a lui.

D.M.: Crezi că ai atins un soi de maturitate artistică?

R.-A.N.: Nu, deşi ştiu că mi s-a mai dus din suflul impetuos al începutului. E firesc. Cred că sunt într-o fază de platou. Nu mai sunt „tânără speranţă“, dar nici certitudine nu sunt. E o etapă de tranziţie destul de ingrată pentru un regizor, nespectaculoasă, plină însă de transformări, care cred că se văd şi în ultimele mele spectacole.

D.M.: E acesta un tip de autenticitate?

R.-A.N.: Nu ştiu, dar e sigur un tip de consecvenţă cu mine însumi. Merg în faţa unui public să arăt ceva ce mă preocupă în mod real. Nu vreau să arăt ceva ce ştiu că le place. Lupt din greu cu această tentaţie.

D.M.: De ce ar mai merge cineva la teatru azi?

R.-A.N.: Teamă mi-e că îi înţeleg pe mulţi dintre cei care nu vin la teatru. Pardon, la unele teatre... Dar, dacă teatrul ar fi una dintre puţinele rezerve de autenticitate şi comunicare profundă ale lumii contemporane, poate că ar veni lumea mai des să ne vadă. Eu cred că funcţia ideală a teatrului este aceea de a fi un soi de benzinărie de adevăr, atâta vreme cât realitatea de zi cu zi este extrem de teatralizată la nivel personal, politic, al mediilor etc. Bunăoară, nu mai poţi vorbi pur şi simplu cu un om, ci ai de-a face din ce în ce mai des cu oameni care se vând în orice context. Omul a devenit un agent de vânzări care se priveşte pe sine ca pe  o microîntreprindere care trebuie să fie – cum altfel? – de succes. Groaznic! De aceea cred că teatrul nu va muri aşa curând după cum mulţi îi prezic, căci locul pe care îl are acesta nu poate fi luat de nimic, cu condiţia să se poată reinventa. Acesta ar trebui să fie un teatru care se slujeşte din ce în ce mai puţin de convenţie teatrală, care se apropie de zona performance-ului, a dansului, în care nu mai avem de-a face cu o reprezentaţie, ci în mod ideal, cu o prezentare care ţine cont de specificitatea timpului şi spaţiul prezentării, dar şi de specificitatea publicului.

D.M.: Numele tău este asociat cu Sibiul. Dar de ceva timp ai preluat funcţia de director adjunct artistic la Teatrul German de Stat din Timişoara. De ce s-a produs mutarea?

R.-A.N.: E firesc să fiu asociat cu Sibiul. Sunt născut la Sibiu şi am lucrat mult acolo. De altfel, nu exclud să mai lucrez cu foştii mei colegi. Pe de altă parte cred că dacă stai foarte mult timp într-un loc, lucrurile tind să se rutineze şi să intre într-o autosuficienţă. Cred că e important să faci o schimbare pentru a avea un alt început şi provocări noi, fără de care nu te poţi reinventa, ceea ce cred că e foarte important, mai ales în teatru. La Timişoara am venit pentru oamenii din această instituţie. Mi se pare un loc mai congruent cu omul care sunt eu acum. În plus, vreau să îmi pot permite acest lux, de a lucra mai puţin, dar de calitate. Iar aici acesta mi-a fost oferit.

D.M.: Ce ai face dacă nu ai face teatru?

R.-A.N.: Cred că arhitectură, dar cum nu ştiu deloc să desenez şi nici la matematică nu am luat notele cele mai mari, cred că aş fi un foarte bun comandant de oşti sau un foarte interesant şi deloc violent dictator al unei ţări africane. Desigur că aş falimenta biata ţară în două ore. Dar aş face-o cu atâta graţie...

 

A consemnat Daniela MAGIARU