Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

Monica RISTEA: „Avem o profesie în care te bucuri în fiecare zi“, interviu de Mircea Sorin Rusu

Monica RISTEA: „Avem o profesie în care te bucuri în fiecare zi“, interviu de Mircea Sorin Rusu

Mircea Sorin Rusu: Cum resimte un actor al Teatrului Naţional din Târgu Mureş schimbările prin care trece acum această instituţie, care în ultimul timp a părut să nu mai poată ieşi din interimat, provizorat sau ce o mai fi fost el? Se mişcă lucrurile în direcţia bună? Par a se aşeza lucrurile, în sfârşit?

Monica Ristea: La Naţionalul din Târgu Mureş lucrurile se schimbă – şi asta datorită unor întâlniri între oameni care chiar vor să schimbe ceva, care-şi asumă riscuri. Alina Nelega şi Attila Gasparik – împreună, de comun acord, vor să construiască ceva, iar asta este foarte bine pentru teatru în general, nu neapărat pentru Trupa „Liviu Rebreanu“ sau pentru Trupa „Tompa Miklós“.

Până în 1993, de pildă, aici nu s-a făcut aproape nimic, a venit doar Victor Ioan Frunză cu Satyricon şi cu „Trupa pe butoaie“. Satyricon a ţinut foarte puţin, dar n-am să regret niciodată că a ţinut măcar atât, pentru că a fost fabulos! Tompa Klára, de la trupa maghiară, făcea parte din figuraţie atunci, iar ea a fost câştigată definitiv pentru teatru datorită acestui spectacol. Trupa „Tompa Miklós“ are mulţi actori tineri foarte buni, care aduc un suflu nou, sunt talentaţi, au forţe proaspete şi avem de învăţat foarte mult unii de la alţii. Cele două trupe s-au şi sudat foarte tare, stăm seară de seară împreună după spectacole şi ne bucurăm să fim unii alături de ceilalţi. Tocmai pentru că suntem deosebiţi, pentru că ne despart, dar ne şi apropie limbi, tradiţii… suntem vii. Depindem unii de ceilalţi, e un lucru pe care trebuie să îl învăţăm cu toţii. Cred că suntem binecuvântaţi de soartă prin faptul că noi nu ne putem plictisi niciodată la slujbă şi nu înţeleg frustrările şi amărăciunea unor colegi… Eu una n-am fost niciodată conştientă de trecerea timpului, m-am bucurat pur şi simplu. Ţi se dă şansa să ai o profesie în care să te bucuri în fiecare zi. Păi cum ai putea să nu te bucuri de ea? Ţine de tine să scapi de spectacolele slabe, ţine de resursele interioare ale fiecăruia. În momentul în care Teatrul Naţional nu mergea bine, crezi că ar fi fost greu pentru cineva – pentru mine n-a fost – să meargă într-o altă zonă, să îşi caute altceva? Trebuie căutate resurse în permanenţă, actorul a fost nomad întotdeauna, asta e structura profesiei noastre.

M.S.R.: La un moment dat, fiind actriţă la Teatrul Naţional, ai început să joci în spectacolele de la Ariel Underground, trecând astfel într-un sistem diferit.

M.R.: A fost cea mai frumoasă perioadă a vieţii mele profesionale. Am lucrat cu Radu Afrim, Gabi Cadariu, Alina Nelega – una dintre marile mele întâlniri, că tot vorbeam de întâlnirile esenţiale, pe lângă cea cu Gheorghe Harag sau cu Victor Ioan Frunză. Toate au venit la momentul potrivit: Gabi Cadariu deschisese Underground-ul cu SSS (Social Sound System), iar Radu Afrim a venit cu propunerea spectacolului pe textul Infantei, şi atunci a pornit minunăţia aia de proiect numită Diva Infanta, cu care am lansat-o şi pe Saviana Stănescu. La premieră, am avut senzaţia că inspir şi că, atunci când am expirat, s-a terminat şi spectacolul, habar n-am ce s-a întâmplat între inspiraţie şi expiraţie. Silviu Purcărete l-a văzut şi a zis că trebuie să vină la Târgu Mureş, la Ariel, să monteze un text aici; s-a întâmplat însă că s-a oprit la jumătatea distanţei, la Sibiu. Au urmat, însă, atâtea altele: www.nonstop.ro al Alinei Nelega – n-aş fi putut să joc eu în vecii vecilor într-un teatru de repertoriu un mandarin chinez proprietar de internet café! –, după cum n-aş fi putut să joc nici Monoloagele vaginului în Teatrul Naţional!

(…)

M.S.R.: Vorbeai despre venirea lui Gigi Căciuleanu la Târgu Mureş. Iată că, după unsprezece ani de la Jungla X, montată la Teatrul Ariel, el revine, de data asta la Teatrul Naţional, cu un spectacol inedit pentru peisajul teatral de la noi: Carmina Burana de Orff, în care ai rolul Fortunei.

M.R.: Acest spectacol înseamnă, în primul rând, energie pe mişcări foarte simple. Gigi Căciuleanu, dincolo de faptul că este un poet, un scriitor, un filosof, este şi un matematician desăvârşit, specialist în matematică superioară, după părerea mea, pentru că el descompune fiecare mişcare şi ţi-o arată, şi totul pare foarte simplu, dar când te apuci s-o faci, nu poţi din prima... Eu nu ştiu unde are Gigi centrul de greutate, dar nu îl are ca noi toţi ceilalţi oameni, ci undeva în aer. El reuşeşte să obţină – şi asta vrea şi de la noi – nu previzibilul, ci imprevizibilul, neaşteptatul, imposibilul. La el mişcarea pare atât de firească şi de normală – în ea sunt concentrate descoperirile lui asupra propriului corp, iar ea funcţionează ca un mod de gândire interioară. Dacă totul ţi-e clar în tine, în pântec, în inimă şi în minte, atunci lucrurile ies; nu ţine de estetică, de balet, de coregrafie, ţine de o înţelegere interioară a lucrurilor; e o emoţie uriaşă de toate tipurile, care te lasă fără suflare, te lasă năuc. Apoi, suntem şi români şi maghiari în distribuţie, lucrăm împreună, aici în Târgu Mureş, unde sunt şi eu născută, iar ăsta e un lucru cu totul şi cu totul special.

M.S.R.: Ce îşi doreşte în acest moment Monica Ristea?

M.R.: Nu îmi doresc să mor pe scenă. O fi frumos, poate, dar eu nu asta îmi doresc. În schimb, m-aş bucura să mor fiind profesoara studenţilor mei, asta ar fi mai aproape de ceea ce simt eu, pentru că până la urmă acesta e rostul nostru: să lăsăm în urmă ceva – copiii, un nume, obiecte, cărţi, un nume de viitor actor, de coleg mai tânăr… Teatrul e efemer, e arta momentului, nimeni nu te mai ţine minte peste o sută de ani. Trebuie să înţelegi de la început că teatrul trece, că fiecare zi aduce cu ea un alt spectacol... Dacă te hrăneşti numai din trecut, din propriul tău trecut, eşti sortit uitării. În teatru e vorba despre acum, despre ceea ce fac în momentul ăsta. În momentul acesta sunt aici, asta trebuie să fac, nu mă gândesc nici în urmă, nici înainte, mă gândesc la ce e acum. Nu ştiu ce va fi înainte, iar în urmă ştiu ce a fost şi nu vreau să mă cramponez de trecut. Acum mă interesează ce se întâmplă în teatru, cu ceea ce fac eu în teatru, cu ceea ce fac eu cu studenţii. Mâine o să vedem noi ce o să mai fie, dar prefer să nu mă gândesc la ce o să fie mâine, ci să mă bucur de momentul acesta. Păi când mai apuc eu să trăiesc un moment atât de frumos precum Carmina Burana?