Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

Luminiţa Gheorghiu: „Prefer să lucrez cu regizorul care mă ajută să greşesc mai puţin“, interviu de Monica Andrei

Luminiţa Gheorghiu: „Prefer să lucrez cu regizorul care mă ajută să greşesc mai puţin“, interviu de Monica Andrei

În 2013, filmul Poziţia copilului, în care actriţa Luminiţa Gheorghiu interpretează un rol principal, a primit la Festivalul de la Berlin Marele Premiu „Ursul de Aur“. După absolvirea Institutului de Teatru, actriţa joacă alături de Marietta Sadova la Teatrul „Mihai Eminescu“ din Botoşani, iar din anul 1975 devine angajata Teatrului „Lucia Sturdza-Bulandra“ din Bucureşti, unde interpretează – alături de mari nume ale scenei româneşti – partituri de excepţie, până în 2003, când se pensionează. A fost nominalizată la Premiile UNITER, pentru rolul Olga din Trei surori. În ultimii ani ai carierei sale de actriţă, a ales-o… filmul, unde a avut prestaţii ce au încununat-o cu premii naţionale şi internaţionale.

 

Monica ANDREI: A existat, în copilărie, un gând care v-a trimis spre meseria de actor?

Luminiţa GHEORGHIU: M-am născut şi am crescut în Bucureşti. Părinţii mei erau nişte oameni care iubeau teatrul şi muzica, fără să fie artişti. Tatăl meu a fost inginer, iar mama, merceolog. Ne duceau la teatru, duminică de duminică, pe mine şi pe fratele meu. Mergeam la operă, la operetă, mai puţin la concerte simfonice. La noi în casă se cânta foarte mult. Tata cânta la vioară. Împreună cu fratele meu, am făcut pianul, iar de la şapte ani am intrat la şcoala de muzică; apoi, amândoi am ajuns la Palatul Pionierilor (pe atunci), la cercul de acordeoane. M-am îndrăgostit de teatru, văzând multe spectacole. Şi mai cred că era ceva în mine, care oricum m-a dus pe acest drum. Poţi vedea operă şi operetă, însă dorinţa mea a fost să urmez Institutul de Teatru. Am dat examen şi nu am intrat din primul an. M-a pregătit Ileana Cârstea, care făcuse actorie, apoi regie, iar apoi s-a ocupat – la catedra de vorbire – de un număr impresionant de actori, pe care i-a format. După un an de pregătire, m-am întâlnit cu ea, cu o lună înainte de examen, şi mi-a spus: „Mai încearcă o dată, pentru mine; eu am încredere în tine, că vei face profesia asta.“ Am dat examen şi am intrat.

M.A.: Aţi intrat la clasa lui Ion Cojar. Cum îl ţineţi minte pe fostul dumneavoastră profesor?

L.G.: Noi, cele patru fete şi şapte băieţi, eram foarte cuminţi. Îl ţin minte ca fiind foarte sever. Nu ne lăsa să fumăm, nu ne lăsa să colaborăm cu teatrele. Cam în anul III i-a dat voie lui Cornel Popescu – Dumnezeu să-l odihnească! – să joace într-un teatru. Încerca să ne strecoare în vene adevărul scenic. Aşa îl ţin minte.

M.A.: Ion Cojar nu era de acord ca actorii să se arunce spre reclame. Ce părere aveţi despre ele?

L.G.: Reclamele sunt greu de făcut, pentru un actor. Sunt unii excepţionali, şi se duc spre zona asta cu atâta plăcere… Dar nu este un lucru simplu. Reclama durează foarte puţin. După un scenariu anume, totul trebuie adus într-un timp extrem de scurt. E un mare talent la mijloc – şi mă refer la regizor, în primul rând, dar şi la actorul care trebuie să facă totul foarte repede. Să „ochească“ bine.

M.A.: În Institutul de teatru aţi învăţat metoda stanislavskiană, după care Ion Cojar a format generaţii întregi de actori. Şi acum vă bazaţi pe această metodă?

L.G.: Da, pentru că întrebările la care a răspuns Stanislavski trebuie să ţi le pui de fiecare dată când pregăteşti un rol; acestea par foarte simple, dar sunt esenţiale: Cine? Ce? De ce?

M.A.: Dintre colegii de facultate toţi au ajuns prin teatre, şi-au făcut meseria?

L.G.: Da: Ioana Pavelescu, Cornel Popescu, Eugen Mazilu (şi el s-a prăpădit…), Radu Panamareco, Paul Chiribuţă…

M.A.: După ce aţi terminat facultatea, aţi ajuns într-un teatru de provincie, conform repartiţiei. Cum v-aţi împăcat cu situaţia?

L.G.: Am ajuns la Teatrul din Botoşani, pentru că Marietta Sadova m-a distribuit în rolul Lizzie din spectacolul cu piesa Profesiunea doamnei Warren. Şi a fost un adevărat regal să joc alături de ea: era o extraordinară actriţă. Şi rolul meu era tentant şi important, dificil pentru un tânăr absolvent. A ieşit un spectacol foarte bun. Ceea ce am lucrat lângă Marietta Sadova a fost un fel de continuare a şcolii.

M.A.: De-a lungul carierei de actriţă aţi jucat în spectacole de feerie, dramă şi comedie. Dintre toate rolurile, pe care îl consideraţi ca rol al vieţii dumneavoastră.?

L.G.: Mi s-a mai pus întrebarea aceasta. Au fost partituri mai mari, mai mici… La un moment dat, îmi doream să exersez o partitură mai mare, pentru că dacă exersezi numai cu game, nu este de ajuns: trebuie să ajungi solist în orchestră. Dar niciodată nu m-am gândit că, solicitând partituri mai mari, este altfel. Pe toate le-am iubit, în toate am pus suflet. Aveam o foarte mare bucurie să fiu pe scenă. Nu aveam emoţii, aveam doar bucuria de a fi cu publicul. Abia la cincizeci de ani m-au apucat emoţiile.

M.A.: De ce ?

L.G.: Nu ştiu. Poate că grija este din ce în ce mai mare. Urci o treaptă. Publicul e din ce în ce mai atent, şi începe să te cunoască. Răspunderea este mai mare. Publicul începe să ţină la tine, să aştepte mai mult de la tine, şi ţi-e teamă să nu greşeşti. Intervenind această grijă, eu am considerat-o – la un moment dat – mai mare decât bucuria de a juca. Niciodată nu m-a părăsit bucuria de a juca, dar îmi displăcea această grijă excesivă. Mă feresc să spun, însă e vorba chiar de teamă.

M.A.: O bună parte din viaţă aţi fost angajată la Teatrul „Bulandra“.

L.G.: Am stat doi ani şi cinci luni la Botoşani, trei luni am colaborat cu Teatrul din Piatra Neamţ şi, pe 3 noiembrie 1975 am dat concurs la Teatrul „Bulandra“, şi acolo am rămas până la pensie; apoi am jucat în continuare, având cumul. În acelaşi timp, am colaborat cu Teatrul Mic, Teatrul de Comedie, Teatrul „Nottara“, Teatrul „Metropolis“.

M.A.: Aţi colaborat cu mulţi regizori. În relaţia cu regizorul, urmaţi indicaţiile cu sfinţenie, sau aveţi şi dumneavoastră un punct de vedere în pregătirea rolului?

L.G.: În colaborarea cu regizorii – chiar un număr foarte mare, căci am început încă din facultate – şi în teatru, şi în film, aceştia îmi dădeau libertate. Aveam un punct de vedere. Sigur că ajungeam la o concluzie asupra rolului. Regizorul e ca un dirijor: îşi asumă întregul, adică creaţia; iar tu trebuie să te supui, pentru succesul spectacolului. Suntem un colectiv – şi la teatru, şi la film –, iar colaborarea este obligatorie. Probabil că au fost şi momente când discuţiile erau mai aprinse, dar stabileam un drum comun. Îmi aduc aminte că am colaborat bine cu toţi.

M.A.: De când sunteţi actriţă, cele mai multe premii le-aţi luat pentru rolurile din filme.

L.G.: Dar am luat în 1985 un premiu foarte important, pentru rolul din spectacolul Doi pe-o bancă, unde l-am avut ca partener pe Victor Rebengiuc! Pentru mine a fost cel mai important premiu, atunci, luat pentru un spectacol de teatru. Am fost nominalizată la Premiile UNITER, pentru Olga din Trei surori. Apoi m-a ales filmul. Până la noul val de regizori de film, am lucrat cu Stere Gulea, Alexandru Tatos, Lucian Pintilie, Şerban Creangă, cu mulţi, foarte mulţi regizori de film. Am avut partituri mai mici. Ţin minte că aveam un rol secundar în filmul lui Tatos, dar cu o apariţie importantă în economia filmului. Partituri mai mari au fost în Moromeţii şi Moartea domnului Lăzărescu. Cu Tică Popescu am jucat în scurtmetrajul Faţa galbenă care râde. Au fost lucruri importante pentru mine.

M.A.: Cum aţi împăcat viaţa de actriţă cu viaţa de familie?

L.G.: Îmi era greu să plec de lângă fetiţele mele, cum le spun eu şi acum… Maria a împlinit 27 de ani, şi Alexandra are 25. Maria a terminat Stomatologia şi lucrează cu tatăl ei, care este medic stomatolog. A avut de-a lungul facultăţii şi pasiunea de designer vestimentar. Acum are o mică colecţie, a fost solicitată de nişte magazine, are nişte comenzi, deci, îşi împlineşte visul. Cu Alexandra am lucrat la filmul pentru examenul de absolvenţă, fiindcă a terminat regia de film. Eu i-am spus să nu facă această profesie, avertizând-o că este o meserie grea şi că trebuie să coordoneze pe platoul de filmare toţi oamenii din echipa de film, să răspundă la toate întrebările, începând cu recuziterul, care are munca lui – acolo, toţi oamenii au o muncă utilă pe platoul de filmare – şi ajungând până la producători. Şi toţi te întreabă: de ce ?, de ce?, de ce? Ea mi-a răspuns că este în stare să facă această meserie, pentru că poate să conducă. După filmul ei pentru Diplomă, a colaborat şi cu alte echipe de filmare. Este greu să pătrunzi în lumea filmului. Trebuie lăsaţi copiii să-şi ducă visul mai departe, să şi-l împlinească.

M.A.: Vă simţiţi împlinită, ca actriţă?

L.G.: Aş fi vrut să joc mai multe roluri de comedie – şi în teatru, şi în film. Sunt un om vesel, sensibil; chiar dacă uneori sunt tristă, că aşa este structura mea, eu iubesc enorm comedia. Marea mea nemulţumire este faptul că am jucat prea puţine roluri de comedie. Voi avea o colaborare cu Petru Hadârcă, cel care a montat la Teatru „Nottara“ spectacolul În piaţa Vladimir, unde am jucat cu Emil Hossu – Dumnezeu să-l ierte! Petru Hadârcă face o dramatizare după textul scris de Aniţa Nandriş: 20 de ani Siberia. Întâmplător, după ce am filmat pentru Sunt o babă comunistă, Vali Seciu mi-a recomandat să citesc această carte şi, când Petre Hadârcă mi-a propus rolul, i-am spus că ştiu textul. Tot el vrea să traducă o piesă rusească. Mai am o propunere, pentru un rol de film. Este vorba despre un scenariu propus de un regizor tânăr, şi depus pentru finanţare. Aşteptăm să vedem: poate avem noroc. Nu vreau să vorbesc prea mult, pentru că am superstiţia de a nu spune, pentru a nu spulbera norocul.

M.A.: Cu ce vă ocupaţi când aveţi vacanţă, când nu sunteţi pe scenă sau la filmări?

L.G.: În ultimii patru ani nu am avut vacanţă. Actorii sunt fericiţi când au ce juca. Îmi doresc câteva zile de odihnă. Am fost la Festivalul de film de la Berlin, şi acolo am avut zile pline de interviuri şi de conferinţe de presă, pentru promovarea filmului. Au fost zile destul de obositoare pentru mine… Filmul a luat Marele Premiu „Ursul de Aur“.

M.A.: Toată lumea spune că este meritul dumneavoastră, pentru faptul că filmul Poziţia copilului a primit acest premiu!

L.G.: Cred că este meritul scenariului, care este foarte bun. Mi-a oferit multe lămuriri asupra personajului, chiar de la prima lectură. Absolut extraordinar scris! Când duci cap-coadă filmul în spate este multă răspundere. Foarte puţine roluri atât de importante se scriu, în ultima vreme, pentru actriţe de vârsta mea, în România, astăzi. Spre deosebire de alte părţi din lume… De exemplu, Judi Dench, deşi este destul de în vârstă, joacă enorm. Dar eu m-am născut în România… Totuşi, am avut bucuria de a juca, şi în teatru, iar apoi în film. Nu am stat.

M.A.: Aţi declarat, într-un interviu pentru revista Dilema veche, că aţi visat „Oscarul“ încă de la cincisprezece ani. Anul acesta, după ce filmul Poziţia copilului a luat „Ursul de Aur“ la Berlin, simţiţi că vă apropiaţi de un premiu „Oscar“, pentru următorul rol de film?

L.G.: Nu m-am simţit – niciodată – nici aproape, nici departe. Pur şi simplu a fost un vis, care m-a urmărit de-a lungul anilor, ca un ţel pe care aş fi vrut să-l ating. Mi se pare că trebuie să-ţi propui mai mult, ca să poţi să atingi ceva. Cred că toţi actorii visează la „Oscar“. Este doar un simbol.

M.A.: Sunteţi pe val. Nu vă oboseşte? Cum că relaxaţi?

L.G.: Ştiţi ce mă oboseşte? Grija ca lucrul să-mi reuşească. Altfel, munca nu omoară pe nimeni. Orice rol, orice partitură, te antrenează. Trebuie să fii ca un sportiv: în formă. Dacă stai şi nu lucrezi, nu eşti în formă. Am făcut un spectacol în regia lui Dan Tudor – Două surori mortale, unde joc împreună cu prietena mea Anca Sigartău – şi el îmi spunea un lucru foarte adevărat: „Am nevoie să lucrez cu actori care nu au timp, pentru că-i ştiu antrenaţi.“ Şi este foarte adevărat!

M.A.: Stanislavski propunea un exerciţiu de relaxare, indicând actorului să cadă la pământ, pentru că în acest fel i se relaxau muşchii corpului. Antrenamentul dumneavoastră constă doar în pregătirea rolului sau mai aveţi nevoie şi de menţinerea condiţiei fizice?

L.G.: Este foarte bine să-ţi relaxezi muşchii corpului, dar mintea trebuie să fie antrenată.

M.A.: Antrenată, dar şi relaxată! Când spuneţi că mintea trebuie să fie antrenată, vă referiţi la grija pentru personaj? Sau este obsesia cotidiană, care vine dintr-o anumită frică din viaţa de zi cu zi, care nu vă dă pace?

L.G.: Le-am împăcat pe toate. Fetele mele sunt mari. Mă ocup acum doar de rolurile de teatru sau de film. Când erau mici, mă ocupam de şcoală, de vacanţă, de sport, de lecturi, de limbi străine – şi îmi făceam şi timp liber; dar acum mă pot ocupa mai mult de personajele pe care le am de lucrat. Şi acest antrenament – când stai tu acasă cu tine, cu partitura pe care o ai de făcut, prin rolul pe care trebuie să-l joci –, acesta este antrenamentul cel mai bun: să fii tu cu tine!

M.A.: Sunteţi în formă când aveţi un rol nou?

L.G.: Am textul în faţă şi îmi spun: ia să văd ce pot să fac? Îl pot dovedi? Şi încet-încet te cuprinde atât de tare, încât nu-ţi pui problema că eşti obosit: te frămânţi pentru datele scrise şi nescrise despre el. Astea-ţi dau viaţă ţie, ca actor. Stai o oră-două sau mai mult, cu textul, să-l înveţi pe dinăuntru, şi, în felul acesta, îl înveţi pe dinafară; dar, în clipa în care laşi textul deoparte, munca nu încetează. Te întinzi, vrei să dormi, şi te gândeşti la personaj; eşti treaz, şi nu ai textul în faţă, dar el este undeva, în tine. Îmi aduc aminte, când eram mai tânără şi mergeam cu troleibuzul de la facultate acasă, stăteam şi mă gândeam tot timpul la personaj. Îl iei cu tine peste tot, în toate acţiunile tale. Îl duci cu tine peste tot.

M.A.: Sunt texte care nu vă oferă toate datele despre rol. Ce autori preferaţi: pe cei care vă dau totul despre personaj, sau pe cei care vă lasă libertatea construirii rolului de compoziţie?

L.G.: Nu cred că cineva îţi dă mult sau puţin. Am partitura în faţă. În prima fază, mă bazez pe ce spune autorul; apoi, văd ce spun celelalte personaje despre personajul meu. Văd ce face personajul meu. Şi de foarte multe ori îmi imaginez, atunci când nu-l dibui, cum ar merge pe stradă, cum s-ar îmbrăca. Mă gândesc la lucrurile exterioare. Toate amănuntele te ajută să ajungi la un desen sau la o culoare a întregului. Acţiunile personajului îi dau savoare. Ce face? Ce nu face? Ce nu vrea să facă? Cum intră în relaţie cu celelalte personaje?

M.A.: Dintre regizorii de film, pe care o să-l ţineţi minte mai mult?

L.G.: Am fost întrebată adesea cu ce regizori prefer să lucrez, iar eu am un singur răspuns – şi când este vorba de teatru, şi când este vorba despre film: prefer să lucrez cu cel care mă ajută să greşesc mai puţin.

M.A.: Există şi regizori care vă ajută să greşiţi des?

L.G.: Nu mi s-a întâmplat. Pare ciudat, dar am avut noroc. Am colaborat bine, am găsit calea de a comunica, de a ne înţelege.

M.A.: Am văzut Moartea domnului Lăzărescu, pentru care aţi primit numeroase premii, aici şi în străinătate. Cum v-a condus Cristi Puiu, pentru a o construi pe Mioara?

L.G.: Când am avut scenariul pentru Moartea domnului Lăzărescu, timpul a fost atât de scurt, încât mă gândeam: cum o iau, în ce fel? Apoi, mi-am spus că voi vedea, la filmare. Şi chiar am descoperit, filmând zi de zi, cum este Mioara. Câteva repetiţii au avut loc, pentru nişte secvenţe, dar foarte puţine.

M.A.: Pe ce vă bazaţi, îndeosebi?

L.G.: Mă bazez pe toate. Mă ajută. Pe ce mi-a dat mie Dumnezeu, ca persoană, pe ce sunt eu, ca om. Mă bazez pe intuiţie, sensibilitate, lucruri concrete. Toate acestea îmi sunt de folos.

M.A.: Dintre toate personajele pe care le-aţi interpreta, în teatru sau în film, cu care vă întâlniţi în mintea dumneavoastră? TEATRULazi 55

L.G.: Să nu mă puneţi niciodată să aleg vreunul dintre copii cărora le-am dat viaţă – şi este vorba despre roluri. N-am să-l părăsesc pe niciunul, pentru că toate sunt ale mele. Poate că vreodată am greşit mai mult, sau altădată mai puţin. Poate unele mi-au reuşit mai bine, sau altele mai puţin. Sunt însă o parte din mine. Nu pot renunţa la vreunul. Nu le pot renega. Pe lângă autor şi regizor, mi-am adus şi eu contribuţia. Rolurile pleacă din mine, şi sunt ale mele. Încă o dată vă spun: indiferent cât de reuşite sau nereuşite, sunt ale mele!

M.A.: Înseamnă că, dacă v-aş cere să mi le numiţi, le-aţi pune pe toate pe locul întâi.

L.G.: N-am jucat foarte multe roluri de mare întindere. Îmi vine acum în cap ce am avut de jucat în Răceala. Mi-a plăcut enorm.

M.A.: Ce vi se par importante: premiile pe care le luaţi la un interval de timp, sau aplauzele din fiecare seară?

L.G.: Aplauzele sunt foarte importante. Şi premiile sunt importante. O recunoaştere a unui lucru pe care l-ai făcut bine… Dar, cum să spun, primul lucru care îmi vine în minte când pun mâna pe un text, este să fac tot ce pot ca să reuşesc să aduc culoarea cea mai adevărată la viaţă, pornind de la ceea ce a spus autorul. Intervine regizorul, şi nu cred că vreodată am fost departe de ceea ce însemn eu, ca minte, ca suflet, ca tot.

M.A.: Dintre actori, cu care aţi colaborat cel mai bine?

L.G.: Am avut marele noroc să joc alături de mari actori. Am jucat alături de Ştefan Bănică, în Omul cu mârţoaga, de exemplu. Am jucat cu Gina Patrichi, Dem Rădulescu, Ileana Predescu, Rodica Tapalagă, Tamara Buciuceanu. Sunt un om norocos.

M.A.: Acum, actorii tineri sunt norocoşi că joacă alături de dumneavoastră.

L.G.: Sunt atentă la actorii tineri, care sunt talentaţi, şi poţi învăţa foarte multe de la ei. De la oricine poţi învăţa.

M.A.: Aţi avut întotdeauna încredere în dumneavoastră.?

L.G.: Cum vă spuneam, am avut mai puţină teamă la început, iar bucuria era lucrul cel mai important; dar primul om în care a trebuit să cred, am fost eu. Şi o spun fără nicio falsă modestie, pentru că trebuie să te simţi în stare să faci un rol sau altul. Zece regizori talentaţi n-au cum să scoată dintr-un actor fără potenţial talent, ceva. Deci, prima încredere a trebuit să mi-o acord mie.

M.A.: Cunosc toate semnele unui om emotiv. Aveţi o anumită naturaleţe, ceea ce pentru pelicula de film este bună, şi vă ajută. Am văzut o stăpânire de sine, pe care nu orice actor o are, dar n-am văzut la dumneavoastră emoţiile acelea despre care vorbeaţi – nici în spectacolele de teatru, nici în filmele unde aţi jucat.

L.G.: Asta-i bine, dar să ştiţi că muncesc foarte mult. De naturalul de care pomeneaţi este nevoie şi în teatru, nu numai în film.

M.A.: Relaţiile se construiesc diferit, pentru teatru sau film.

L.G.: Dar natural înseamnă adevăr…

M.A.: Şi sinceritate?

L.G.: Adevăr! În faţa publicului, doar adevăr!

M.A.: Este adevărul acela despre care vorbea Stanislavski, în metoda lui de actorie?

L.G.: Îmi pare bine că îmi aduceţi aminte. Ai nevoie de adevăr. Dacă eu trebuie să vorbesc în şoaptă într-o secvenţă dintr-un film, la fel va trebuie să vorbesc şi pe scenă. Spectacolul de teatru are nevoie de acelaşi adevăr ca şi filmul. Sunt altele distanţele, relaţiile? Nu ştiu. Dacă eu am un rol unde o replică trebuie să o rostesc aproape doar pentru mine, apoi o rostesc aşa în sala de teatru, şi în mod categoric se aude şi în ultimul rând, dacă există adevăr. Adevăr. Adevăr. Adevăr. Se poate traduce prin naturaleţe, dacă aşa vreţi să o numiţi, dar de asta este nevoie şi în teatru.

M.A.: Înseamnă că reuşiţi să intraţi în pielea personajului?

L.G.: Să construiesc. Pielea asta, cine o stabileşte? Se compune plecând de la autor, de la regizor, de la tot ceea ce pune actorul, de la viaţa pe care i-o dă el. Şi n-o să ai un rol dus până la capăt, dacă cel din sala de teatru nu te crede. Numai adevărul tău, al fiecărei seri, atunci când joci, îl poate impresiona pe omul din sală, indiferent ce rol joci – de dramă, de comedie sau orice ai juca. Eşti actor de film sau actor de teatru, ai nevoie de putere de convingere numai prin adevăr; numai aşa poţi construi un personaj. Nu poţi păcăli pe nimeni. Ca să plece omul râzând din sală, sau cu lacrimile pe obraz, trebuie să-i transmiţi A-DE-VĂR!

M.A.: Ce aţi recomanda unui actor tânăr, care iese de pe băncile facultăţii şi n-a jucat decât ce i s-a oferit la clasă?

L.G.: La facultate se joacă foarte puţin. Dacă are adevăr şi dacă are talent, să se bazeze pe ce-i spune textul şi să muncească foarte mult. Atunci când primesc un rol dintr-un scenariu sau un text de teatru, iau o scenă sau o secvenţă şi o gândesc diferit. Îmi propun să văd cum gândeşte personajul; vreau să văd ce face. Lucrez gândindu-mă la multe variante, posibile şi imposibile. Textele mele, de-a lungul anilor, au multe ştersături şi adăugiri, fiindcă eu întotdeauna mi-am făcut însemnări pe marginea textului; acum mi le fac mai cifrat, să le recunosc doar eu, să nu râdă cineva de mine fiindcă lucrez aşa de mult. De exemplu, intri într-o încăpere şi spui: bună ziua; o poţi face în multe feluri, după ce ai intrat pe uşă. Ce se întâmplă cu personajul, din momentul respectiv? Şi deduci că ar fi aşa sau altfel… Lucrez foarte mult. Dacă mi-ai vedea însemnările… Mă uit, şterg, găsesc altă variantă…

În timpul unui spectacol, dacă eşti concentrat în seara respectivă, în următoarea seară descoperi ceva nou, fiindcă jocul în două seri diferă. Şi nu mă refer la tonalitate, la voce. De fapt, este vorba despre gândul pe care îl ai atunci când interpretezi. Gândul. Gândul. Gândul. Trebuie să ai grijă unde este gândul tău. Cineva mi-a propus să le vorbesc studenţilor despre cum se face un rol în film sau în teatru. Am să vă răspund sincer: nu ştiu cum se face! Nu există o metodă. Şi singura metodă pe care o indic, este să caşti milioane de ochi: în primul rând la text, ca să vezi adevărul autorului; dacă poţi să suplimentezi acel adevăr cu ceva de la tine, dacă ai un moment de inspiraţie, este foarte bine. Gândul tău din timpul jocului este determinant pentru felul în care spui ceva, pe scenă sau în film.

M.A.: Sunt autori care nu scriu bine un text. Un actor cu experienţă poate face ceva, poate construi? Vă încurcă sau vă ajută un astfel de text?

L.G.: Un text prost nu te ajută. Dar, în vremea lui Ceauşescu aveam norme, şi trebuia să jucăm roluri care ne plăceau mai puţin; nu aveam de ales, pentru că aşa ne luam leafa. În funcţie de norma făcută la roluri şi de numărul de spectacole, ne acopeream salariul. Şi după 1989, dacă vroiai să refuzi un rol, ţi se spunea că nu este necesar să se aducă un alt actor, din afara teatrului, când tu eşti angajat şi trebuie să-ţi justifici banii… Ceea ce, într-un fel, ar fi fost corect. Sigur că această lege nu era valabilă pentru toată lumea. Dar, asta e…

M.A.: În încheiere, ce vă doriţi cel mai mult, acum?

L.G.: Să-mi fie copiii fericiţi. Să-i văd sănătoşi. Şi eu să pot munci.

M.A.: Şi să vină rolul de comedie pe care-l aşteptaţi!

L.G.: Da, am jucat comedie, dar nu atât de mult pe cât aş fi vrut. Am interpretat roluri alături de parteneri extraordinari, care aveau emoţii foarte mari… Şi mă întrebam de ce, fiindcă erau nume valoroase, şi verificate; erau actori extrem de talentaţi. Mai târziu am înţeles: cu cât creşti în faţa publicului mai mult, cu atât responsabilitatea este mare, şi faţă de public, şi faţă de tine. Primul om cu care mă pot certa sunt eu. Lucrez acasă şi nu-mi iese, nu-mi place cum rezolv un moment; şi atunci, fac altceva, dar în creierul meu macin gândul; înseamnă că n-am declanşat în mine acel ceva, care să mă ducă la adevărul momentului. Tac.

M.A.: Şi, când gândurile tac, Dumnezeu vorbeşte.

L.G.: Poate că da…

M.A.: Credeţi?

L.G.: Şi eu cred.

 

A consemnat Monica ANDREI

Imagine preluată de pe situl www.cinemagia.ro