Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

IRINA PETRESCU: „Sunt fericită. Mă consider un om norocos, iubit de Dumnezeu, de părinţi, de bunici, de ­prieteni… şi de iubiţi“. A consemnat Marinela Ţepuş

IRINA PETRESCU: „Sunt fericită. Mă consider un om norocos, iubit de Dumnezeu, de părinţi, de bunici, de ­prieteni… şi de iubiţi“. A consemnat Marinela Ţepuş

Marinela Ţepuş: Pentru că aţi fost preşedinta juriului, la Buzău, cu prilejul Galei Vedetelor – VEDETEATRU, aş începe prin a vă întreba cum vi s-a părut această manifestare? Ştiu că v-au impresionat, în mod deosebit, producţiile studenţeşti.
Irina Petrescu: Am fost fericită că pot vedea câteva reprezentaţii de la UNATC… De fapt, acestea au constituit şi marea surpriză a Festivalului. În talerul profesioniştilor, mi s-a părut că se găseşte mult praf, rutină, plictiseală, oboseală; în cel al studenţilor, însă, am descoperit prospeţime, interes pentru ceea ce fac, măiestrie, adevăr… Ei bine, după ce m-am întors la Bucureşti, am fost invitată, cu insistenţă şi cu rugămintea de a nu lipsi, la reuniunea organizată de UNATC, ­pentru învestirea doamnei Sanda Manu cu titlul de Doctor honoris causa. Nu mi-a fost profesoară, însă am jucat în două spectacole foarte bune ale Teatrului „Bulandra“ regizate de domnia sa: Anunţ la mica publicitate, alături de Gina Patrichi, şi Ferma, care s-a jucat vreo şapte-opt ani, cu: Petrică Gheorghiu, Ileana Predescu, Dina Cocea, Valeria Seciu… La UNATC, a fost o adunare aleasă, cu mulţi colegi de-ai mei, care i-au fost Sandei studenţi. Era şi Seniorul Radu Beligan, îmbrăcat foarte elegant, într-un costum alb, impecabil, şi care a rostit un laudatio. Sala „Ileana Berlogea“ gemea de lume… În preambulul sărbătorii anunţate, rectorul Universităţii, Gelu Colceag, vorbind despre ceea ce s-a realizat şi despre cum este privită munca Universităţii – în general cu reticenţă şi suspiciune –, a încheiat prin a spune că există şi o persoană care priveşte mai optimist activitatea şcolii de teatru. Şi s-a apucat să citească dintr-o pagină de ziar lucruri care-mi erau familiare, de parcă le-aş fi rostit chiar eu nu de mult. Într-adevăr, era vorba de foaia apărută în timpul Galei Vedetelor, la Buzău, pentru care am dat un mic interviu studenţilor-reporteri, vorbind, cu entuziasm, despre spectacolele de la UNATC. La sfârşit, rectorul mi-a acordat o minunată diplomă din metal auriu, aşezată într-o cutie albastră de catifea, pe care scrie: „Prieten al UNATC, doamnei Irina Petrescu, cu ocazia Galei Absolvenţilor, în semn de recunoştinţă şi de preţuire pentru simpatia purtată profesorilor şi absolvenţilor Universităţii noastre.“ M-a impresionat teribil. După acest moment a urmat importantul eveniment, care a fost omagierea unei mari profesoare, printre cele mai importante personalităţi ale învăţământului teatral…
M.Ţ.: Şi printre ultimele personalităţi în acest domeniu…
I.P.: N-aş putea să spun asta, pentru că nu cunosc îndeajuns sistemul actual de învăţământ. Am rămas, câţiva ani, după absolvire, în Institut, la sugestia profeso­rului meu, maestrul Ion Şahighian, dar am constatat curând că nu am vocaţie de pedagog. Deşi provin dintr-o familie de profesori. Pedagogia de teatru este altceva decât interpretarea. Eu nu am acel har de profesor. Nu am acel ceva. Mă suspectez de egoism, mă suspectez de comoditate… dar şi de o anume sfială în a îndruma destinul sau sistemul de gândire al unui adolescent. De pildă, n-aş putea face niciodată parte dintr-o comisie a unui examen de admitere. Am făcut parte din nenumărate jurii ale unor festivaluri şi de teatru, şi de cinema şi nu am ezitat să-mi spun părerea, în general fiind foarte sigură pe gustul şi pe discernământul meu. Însă, atunci când se deschide o carte cu paginile albe e ca la scriitura cu cerneală simpatică, ştii că există, dar nu se observă la prima vedere şi este foarte complicat şi riscant să dai nota justă. Nu mai departe de exemplul lui Florian Pittiş, care a încercat de trei-patru ori până să devină student. Şi nu e singurul.
M.Ţ.: Chiar dacă nu aţi fost foarte aproape de învăţământ, jucaţi alături de tineri, îi vedeţi jucând. Nu credeţi că există o mare diferenţă între vechile şi noile generaţii de actori? Mie mi se pare că pe la Horaţiu Mălăele şi Maia Morgenstern, se cam termină lista vedetelor autentice, a acelor actori minunaţi pe care îi
(re)cunoaşte toată lumea…

I.P.: Vă contrazic. Sunt nişte tineri minunaţi, care s-au remarcat şi în film, şi în teatru: Antoaneta Zaharia, Dragoş Bucur, Vlad Ivanov, Andi Vasluianu, Dorina Chiriac, Andreea Bibiri, Ana Ioana Macaria…
M.Ţ.: Adevărat, dar sunt nişte nume care spun ceva unui public fidel teatrului şi cinematografiei româneşti de azi. Un public, totuşi, restrâns. Numele lui Horaţiu Mălăele este cunoscut de toată lumea, de la oraş sau de la sat…
I.P.: Probabil din cauză că s-a schimbat sistemul. Noi ne-am maturizat într-un timp în care era cultivată vedeta cu infinită atenţie. La modul pozitiv, urmărită de către un director de teatru sau de către un regizor, pusă în valoare, ridicată la rang de model. Horaţiu este uriaş şi pentru că nu face de două ori acelaşi lucru. Să ne gândim la ceea ce realizează în Unchiul Vanea şi la cum este în Revizorul. Sau în Măscăriciul. Dar să ne amintim că există şi un Mihai Constantin sau un Răzvan Vasilescu…
M.Ţ.: Da, dar nu sunt recunoscuţi pe stradă chiar de oricine…
I.P.: Te contrazic. Dar să ne aducem aminte că, pe vremea tinereţii noastre şi în perioada când ne-am maturizat, televiziunea era săracă de tot. Aveam două posturi… Omul de rând nu era robul televizorului, nu avea calculator şi nu exista internet. Teatrul, cinematograful şi concertele erau cam singurele ispite.
M.Ţ.: Ca să nu mai pomenim de ceea ce prezintă, azi, televiziunile în materie de divertisment…
I.P.: Despre asta nu vreau să discutăm, pentru că nu doresc să răstorn oala cu supă… Ştim că acest comerţ cu valorile este degradant. A pune cultura pe piaţa cererii şi a ofertei este lucrul cel mai trist pe care suntem obligaţi să îl trăim.
M.Ţ.: Nu credeţi că şi teatrul coboară pe această pantă a cererii şi ofertei?
I.P.: Mult mai încet. Încă rămâne un locaş de cult. În „Bulandra“ cel puţin, încă se mai vorbeşte în şoaptă, încă ne mai salutăm cu deferenţă, nu se bârfeşte, nu se spun bancuri odioase, cum am auzit într-o emisiune TV… Cred că asemenea vorbe nici la o petrecere cu mititei nu se pot auzi. Fascinaţia pentru grotesc şi vulgaritate este stânjenitoare.
M.Ţ.: Sunt oameni foarte tineri, în prag de formare, care au nevoie de modele şi iau de bună ceea ce văd la televizor… sunt, însă, şi tot mai multe spectacole cu texte în care „eroii“ sunt culeşi de prin cele mai joase medii… Pe vremuri, nu ne duceam la teatru doar ca să vedem ceea ce se întâmplă prin boscheţi…
I.P.: Erau şi mult mai puţini boschetari în trecut… Această tendinţă există şi sapă la baza soclurilor. Se crede că nu mai avem nevoie de statui. În schimb, se presupune că avem nevoie de insecte, de larve, de instincte primare… Avem nevoie de personaje în care să putem lovi cu piciorul. Avem nevoie de oameni care să stea cu capul plecat. Nu ne mai încearcă bucuria de a fi oameni. Textele care se scriu şi la care se face apel, ba chiar au ajuns modele, formând mici mişcări, curente… sunt cu adevărat nocive. Nu am un apetit special pentru teatrul underground, nu urmăresc cu consecvenţă acest fenomen, însă cred că se mizează pe faptul că măruntul este mai uşor de receptat şi de asimilat şi atunci de ce s-ar mai obosi ­bietul om să vadă un spectacol de amploare?
M.Ţ.: Care s-ar putea să dureze şi trei ore…
I.P.: Uite, am să-ţi spun ceva ce probabil ştii, joc un rol mic de tot, dar de care sunt foarte mândră, într-un spectacol care se cheamă Oblomov. Durează patru ore. A ieşit la începutul unei veri toride, pe vremea când Sala de la Grădina Icoanei nu avea aer condiţionat. Totuşi, lumea stătea smerită, cu broboane de sudoare pe frunte. Nu pleca nimeni. Un spectacol în care nu se întâmplă nimic. Se spune un text, se trăieşte o situaţie, o stare. Şi dacă, în prima parte, râzi, poate, de dilema personajului, în partea a doua, zâmbetul îţi îngheaţă pe buze, te îngrijorezi şi ­sfârşeşti prin a-i plânge de milă. Totul are infinită măsură. Sigur că, în afara regiei lui Alexandru Tocilescu şi a scenografiei semnate de Dragoş Buhagiar, fiecare apa­riţie actoricească este o bijuterie, o creaţie de artizan, într-o dramatizare perfect echilibrată.
M.Ţ.: Mă întreb de ce noile generaţii de regizori aleg doar texte sumbre cu personaje marginalizate. Să fie lipsa lor de orizont de vină? Să fie laşitate, nu cred că pot călca pe urmele maeştrilor? Sau aşa cred că pot fi mai originali? Nu neg talentul unora dintre aceşti creatori şi nici valoarea unor spectacole, totuşi e prea multă deprimare, prea mult pesimism…
I.P.: Este o lege a firii. Generaţiile trecute trebuie negate. Numai aşa se merge înainte. Mi se pare normal. Dar tot normal este şi să nu fie pe gustul meu, tocmai pentru că aparţin unei generaţii expirate. A scris cineva asta în presă şi nu m-a revoltat deloc. Aşa este, timpul nostru de folosire a expirat şi e firesc să se inventeze altceva. Renaşterea nu a distrus toate minunile dinainte? Şi iată, Purcărete, care era aproape un tradiţionalist, face, azi, cu totul altceva. Sigur că mie mi-e dor de Piaţeta lui de la Piatra Neamţ şi de Teatrul comic de la „Bulandra“ dar nu pot să nu-i aplaud şi Faust-ul.
M.Ţ.: Sunteţi dintre puţinii actori care mai merg la teatru…
I.P.: Nu-i adevărat, mă întâlnesc, adesea, cu colegi de-ai mei. Schimbăm impresii… Ne bucurăm când avem aceleaşi păreri.
M.Ţ.: Cât de departe este teatrul de azi faţă de acela pe care l-aţi făcut ­dumneavoastră?
I.P.: Sunt foarte dependentă de acea generaţie şi, prin urmare, subiectivă. Acum câtva timp, a fost lansarea albumului dedicat lui Liviu Ciulei, un fel de dare de seamă a activităţii şi a strategiei sale teatrale. Se cheamă Cu gândiri şi cu imagini. Este una dintre cele mai frumoase cărţi pe care le-am ţinut vreodată în mână. Cuprinde fotografii din toate spectacolele pe care le-a făcut. La „Bulandra“ în Germania, în America. Şi are chiar şi o secţiune de film, şi una de scenografie. Tot ceea ce se poate spune despre ce a însemnat teatrul în miezul anilor ’60–’80, vârful guvernat de Ciulei, Penciulescu, Esrig, Pintilie, Vlad Mugur. După aceea, au apărut şi alţii: Valeriu Moisescu, Sanda Manu, Alexandru Tocilescu, Cătălina Buzoianu, Dan Micu, Andrei Şerban, Silviu Purcărete, Mihai Măniuţiu, Alexandru Dabija…
M.Ţ.: Poate că era şi un spirit de echipă, care nu prea mai există azi.
I.P.: Nu ştiu să răspund la această întrebare.
M.Ţ.: Poate că ajuta şi faptul că se duceau, într-un loc, mai mulţi actori însoţiţi de câte un regizor, cum s-a întâmplat cu Andrei Şerban şi cu clasa lui, care au ajuns la Piatra Neamţ, sau cu Vlad Mugur şi generaţia de aur cu care a mers la Craiova…
I.P.: Era şi un alt fel de viaţă. Împreună se trecea mai uşor peste monotonia cotidiană.
M.Ţ.: Poate că tinereţea îi ajuta să treacă mai uşor peste viciile sistemului…
I.P.: Nu întotdeauna. La „Bulandra“ am resimţit din plin încercările acelor vremuri după Revizorul lui Pintilie. S-a scos, la Cluj, o carte despre cenzura în teatrul românesc. A fost scrisă de nişte studenţi foarte talentaţi, care au lucrat cu multă seriozitate şi aplicaţie. S-au documentat. Dar, vorbind, cu una dintre autoare, am observat cât de puţin ştiu ei, totuşi, despre acel timp, cum au vrut să afle poveşti din vremea aceea, mai mult la modul anecdotic… Şi din această cauză, li se pare neverosimil comică acea perioadă. Nu pot înţelege cum erau cozile la lapte, cartelele de pâine, raţionalizarea zahărului, a uleiului…
M.Ţ.: Şi totuşi, nimeni nu se încumetă să scrie piese despre acea perioadă…
I.P.: Cred că, pentru cei care au trăit atunci, lucrurile sunt încă prea urâte, prea dure. Va mai trece timp până să se detaşeze şi s-ar putea să nu mai apuce să depună mărturie. Iar tinerii, am văzut mai mult în film, o abordează cu uşoară nedumerire şi vagă senzaţie de umor. Dar nici nu cred că trebuie să-i convingem de ceea ce a fost trecutul, pentru că vor avea şi ei multe, multe de îndurat. Şi nu tovarăşul de la Partid, responsabil, uneori, până şi cu suprimarea unor cuvinte, socotite tabu, îi va teroriza. Cine să creadă în existenţa acelor liste interminabile cu cuvinte care nu trebuiau rostite pe scenă?! Pericolul, acum, este altul.
M.Ţ.: Al lipsei de măsură?
I.P.: Nu. Nu. Ţin minte un turneu aproape triumfal, cu O scrisoare pierdută şi Leonce şi Lena, la New York, în 1979, care a însemnat un fel de summum al ­succesului teatrului nostru, după care a şi urmat o lungă perioadă de îngheţ. Şi la o conferinţă de presă, pe care am avut-o la Teatrul „La Mama“ unde am şi jucat, Andrei Şerban a fost un fel de moderator şi de purtător de cuvânt al trupei (chiar şi al lui Liviu Ciulei, care nu este un mare vorbitor, se simte stânjenit când este hărţuit de presă, să se expună public). Or, la întrebarea jurnaliştilor, uşor maliţioasă, cum este cu cenzura, Andrei Şerban a spus că e adevărat, există o cenzură politică, ideologică, morală, dar să nu uite că şi în America este o cenzură a banului, a producătorului, care poate fi cu mult mai dură şi de neocolit. În vreme ce, la noi, o mai poţi evita, mai te faci tu că nu pricepi, mai se fac ei că sunt proşti şi îngăduie unele lucruri, fiindcă simt că e ceva de bună calitate… Avea dreptate! Iată puzderia de maculatură americană, metrii de peliculă destinaţi unor producţii siropoase. Este o cenzură a economiei de piaţă. A vorbit admirabil, punându-i pe jurnaliştii americani în încurcătură. După 1980, a ajuns şi la ei un fel de politică ideologică, acea ­politically correctness…
M.Ţ.: Întorcându-ne în contemporaneitate, cred că această puzderie de şcoli de teatru nu este un lucru bun.
I.P.: Este o nenorocire. Pentru copii, în primul rând. N-au cum să găsească toţi de lucru în domeniu. Mă feresc să dau verdicte, dar nu cred că este o soluţie fericită. Pentru lumea teatrului de mâine. Nu este exclus să fie şi copii extraordinari printre atâţia studenţi.
M.Ţ.: Dar gândiţi-vă câte vedete de televiziune, fără nicio legătură cu talentul, absolvă o facultate de actorie. Toţi sunt actori. Şi atunci, cum rămâne cu aura pe care a avut-o şcoala românească de teatru?
I.P.: Nu pot intra mai profund în această discuţie. Dar pot spune că sunt mulţi profesori foarte buni şi la şcolile de stat, şi la cele particulare. De pildă, Virgil Ogăşanu, este un mare actor, dar şi un minunat pedagog. A şi dat nişte absolvenţi. Lucia Mureşan de asemenea.
M.Ţ.: Dar sunt prea mulţi studenţi într-o clasă. Se lucrează foarte greu.
I.P.: Şi în tinereţea mea erau foarte mulţi. Erau patru clase paralele, adică vreo 40 de studenţi. N-au ieşit multe vârfuri, dar toţi au avut parte de o repartiţie asigurată de stat. La Timişoara, Arad, Reşiţa, Petroşani… Aveau un loc asigurat. Nu vreau să discutăm despre şcoală, mi s-ar părea imoral. Ar trebui să urmăreşti fenomenul cu consecvenţă ca să poţi avea o părere avizată. Însă ceea ce am văzut eu la Buzău, mi-a dat speranţa că există şi acum fior, căutări, talente. Cât despre faptul că se vorbeşte neglijent, se vorbeşte agramat – e adevărat. Vina este, cu siguranţă, a societăţii, dar şi a instrumentelor digitale, care îţi corectează până şi greşelile gramaticale! Se corespondează pe internet cu prescurtări, cu simboluri…
M.Ţ.: Cum vă împăcaţi cu tehnica actuală?
I.P.: Nu-mi trebuie. Mai mult decât telefonul, care îmi este de mare ajutor, n-am decât un televizor şi un CD-player, pe care-l folosesc foarte rar, fiindcă-mi place încă să merg la cinema. Mi-ar plăcea să am un laptop ca să pot scrie. Aveam o maşină de scris, „Consul“ pe care am învăţat singură să scriu, copiind articole din ziare. Am dat-o, mai demult, unui prieten. Iar acum nu mai pot scrie decât de mână şi numai cu stilou cu cerneală. Detest pixul.
M.Ţ.: Mai scrieţi scrisori? Sau doar SMS-uri…
I.P.: Scriu. Bine, cu SMS-urile se rezolvă multe lucruri. Chiar dacă nu mi se pare prea politicos. Cred că şi email-ul ar trebui să fie tot pentru rezolvarea unor urgenţe. Nu mai spun de posibilitatea de a şi vedea persoana cu care vorbeşti… Poate să fie ceva plăcut, când e vorba de prieteni aflaţi la mare depărtare… Dar poate fi şi stânjenitor sau inhibant. Adică să nu vrei să fii văzut cum stai prin casă, cu moaţe-n cap sau mai neglijent îmbrăcat…
M.Ţ.: Sunt multe avantaje cu această tehnică.
I.P.: De aceea am şi o uşoară spaimă că aş putea fi acaparată, că aş putea deveni dependentă, ca de drog, să-mi mănânce timpul liber, energia, somnul, bucuria de a citi, de a întâlni oameni, de a ieşi din casă.
M.Ţ.: V-aţi păstrat obiceiurile din secolul trecut?
I.P.: Da. Îmi place să citesc. Dar a existat o lungă perioadă în care nu am citit decât ziare. Lungă de tot şi care a început înainte de 1990. După 1990, se născuse, deja, foamea aceea oribilă de senzaţional şi de ştiri. Am revenit, nu de multă vreme, dar cu o pasiune violentă la lectură.
M.Ţ.: Cum se împacă Irina Petrescu cu lumea acestui secol?
I.P.: Sunt o fire uşor adaptabilă. Poate e o caracteristică a zodiei, poate se datorează şi educaţiei. Nu sunt o răzvrătită. Nici nu am fost vreodată.
M.Ţ.: Aţi avut şi aveţi o viaţă foarte discretă. Cum aţi reuşit să vă feriţi de tumultul curiozităţii oamenilor?
I.P.: Am avut şansa de a trăi într-o epocă în care viaţa intimă nu devenea subiect de interes public. Dar cred că ţine şi de educaţia mea burgheză, decentă.
M.Ţ.: Cum resimţiţi singurătatea? V-o asumaţi?
I.P.: Mi-am asumat-o şi, mai „rău“ decât atât, cred că mi se potriveşte. Adică îmi apăr această libertate cu încrâncenare. Sigur că şi libertatea are două tăişuri: are partea pozitivă, în care nu trebuie să dai nimănui socoteală, dar şi pe cea negativă, atunci când simţi nevoia de a fi apărată, mângâiată, asemenea unui animal bolnav. Dar atât. Fără dependenţă.
M.Ţ.: Teatrul vă mai poate umple timpul?
I.P.: Teatrul îmi umple tot timpul. Chiar dacă nu lucrez ceva anume. Acum, din fericire, există un proiect în care sunt inclusă şi mă bucur nespus că plec, în fiecare dimineaţă, de acasă, la repetiţii. Că ştiu că mă voi întâlni cu patru-cinci oameni minunaţi.
M.Ţ.: Dar este cineva despre care să spuneţi că nu e minunat? Nu v-am auzit niciodată vorbind pe cineva de rău…
I.P.: E mai simplu să nu vorbesc deloc despre cineva care nu-mi place. Dar e adevărat că îmi place să descopăr partea luminoasă a unei existenţe. Îmi face mie bine. Nu o fac pentru plăcerea altcuiva. Negrul, violetul, indigoul, urâtul nu-mi sunt aproape de suflet. Mă îmbrac în negru, dar, pe dinăuntru, îl refuz.
M.Ţ.: Sunteţi mulţumită de ceea ce aţi avut? Aveţi neîmpliniri?
I.P.: Sunt fericită. Mă consider un om norocos, iubit de Dumnezeu, de părinţi, de bunici, de prieteni… şi de iubiţi.
M.Ţ.: Aveţi regretul că nu aţi interpretat roluri care vi s-ar fi potrivit?
I.P.: Da. Toată studenţia mi-am dorit să joc Cehov şi Ibsen. Abia târziu, încoace, am jucat, la Televiziune, un rol în Stâlpii societăţii. Cu o distribuţie minunată: Gina Patrichi, Silvia Popovici, Victor Rebengiuc, Traian Stănescu… Şi am jucat, în Unchiul Vanea, rolul Mariei Vasilievna, mama unchiului Vanea. Împreună cu Mariana Mihuţ, l-am invitat pe Victor Anagnoste, soţul Ginei Patrichi, la premieră. Este un mare iubitor de teatru şi un excelent critic, la modul colocvial, desigur. Şi, şugubăţ, ne-a întrebat care o joacă pe aia frumoasă şi care pe aia urâtă. Râzând, i-am spus că îl lăsăm să descopere singur. Şi a aflat că cea urâtă era interpretată de minunata Andreea Bibiri, iar cea frumoasă de talentata Ioana Macaria. Iar noi… eram două babe: o doică şi o mamă! În facultate, mi-am dorit să joc Sonia. Şi mi-am mai dorit să joc, într-o piesă la mare modă pe-atunci, Tragedia optimistă, în care aş fi vrut să interpretez rolul Femeii-comisar. Pentru că aveam şi o teorie asupra faptului că ea trebuia să conducă nu prin masivitate şi glas tunător, ci prin fragilitate, care supune agresivitatea animalului revoluţionar, prin raţionament… Nu sunt, totuşi, actriţa prin definiţie. În teatru, joc orice mi s-ar oferi cu mare plăcere (spre deosebire de film). În teatru, n-aş fi bănuit că pot juca Lena. Nici Viola, din A XII-a noapte, pe care am început-o cu Aureliu Manea. Am avut această enormă şansă de a-l cu­noaşte pe Rică Manea… În Institut, cât am fost studentă, am făcut foarte mult film. Şi atunci, studiul meu la clasă era văduvit de timp. Aşa că am jucat un singur rol. În anul I, se făceau exerciţii şi monologuri, în anul al II-lea, dramatizări, şi în anul al III-lea şi al IV-lea, se făceau acte întregi şi, la final, un spectacol. Am început cu un mo­nolog din Ifigenia în Aulida de Euripide, am continuat cu un act din Ifigenia şi am absolvit tot cu Ifigenia, plângînd, vreme de patru ani, la pieptul lui Agamemnon. Maestrul Şahighian, pentru a-mi oferi, totuşi, posibilitatea de a prezenta şi un alt registru, mi-a dat un intermezzo comic, care avea loc în pauza spectacolului Cei trei gemeni veneţieni (cea de-a doua producţie de final a clasei noastre). Era un fragment de commedia dell’arte, cu o Colombină şi un soi de Arlechin, jucat de bunul meu coleg, Sică Barosanu, care nu se mai află printre noi. Trebuia să facem nişte personaje complet idioate. Eram ajutaţi şi de machiaj, şi de costume şi am avut mare succes.
M.Ţ.: Ce v-a adus mai multe împliniri, teatrul sau filmul?
I.P.: Greu de spus. Filmul a sosit, pentru mine, pe neaşteptate, ca un basm. Totul mi se părea a fi un miracol… În vreme ce teatrul era ceva teribil de greu. Nu ştiam să pronunţ, mâncam finalurile de cuvinte, nu ştiam să respir. Aceste lucruri a trebuit să le învăţ, cu efort, cu trudă. Nu sunt o actriţă pur sânge. Nu aş muri dacă nu aş juca, nu mi-am dorit roluri pe care le primea altcineva, nu am avut nici măcar acea invidie profesională, pozitivă, care te împinge spre o competiţie reală. Cred că marele meu dar rămâne faptul că ştiu să ascult; e un dar pe care l-a ­descoperit, la mine, maestrul Şahighian. Să ascult pe scenă. Să ştii să-ţi asculţi partenerul. Şi în viaţă sunt foarte mulţi oameni care vorbesc, vorbesc, vorbesc… la nesfârşit. Spun lucruri, în cea mai mare parte, interesante, dar nu-i interesează dacă sunt ascultate. Vorbesc pentru plăcerea lor de a emite sunete, idei sau ­pentru plăcerea de a se asculta pe sine. Or, în teatru, un personaj care vorbeşte fără adresă, este părăsit de public. Spectatorii trebuie să simtă că actorul li se adresează. Tot de la profesorul meu ştiu că trebuie să înţelegi perfect ceea ce spui, nu doar să rosteşti cuvinte, ca să poţi capta şi reţine atenţia publicului. Altfel îl pierzi, chiar dacă nu părăseşte sala. Rămâne numai cu zumzetul şi se îndepărtează. Şi, tot de la maestrul Şahighian, am învăţat că teatrul este, în egală măsură, a arăta şi a ascunde. Tot ceea ce este misterios atrage interesul şi nevoia de a găsi ­mijlocul de a-l descifra.
M.Ţ.: Mai aveţi emoţii înainte de premieră?
I.P.: Am tot timpul emoţii, dar nu sunt devastatoare. Sunt ca pentru domni­şoarele aflate la primul bal. Teatrul te ajută să trăieşti şi dacă nu mai ai nimic altceva. Îi înţeleg pe tinerii care îşi doresc să devină actori.

A consemnat Marinela ŢEPUŞ