Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

Ionuţ CARAS: „Actorul trebuie să se apropie de misterul meseriei şi de spiritualitatea ei“, interviu de Roxana Croitoru

Ionuţ CARAS: „Actorul trebuie să se apropie de misterul meseriei şi de spiritualitatea ei“, interviu de Roxana Croitoru

Ionuţ Caras este actor al Naţionalului clujean din anul 2004, după absolvirea Facultăţii de Teatru şi Televiziune a Universităţii „Babeş–Bolyai“ din Cluj-Napoca. În cei opt ani care au trecut de la terminarea studiilor, Ionuţ Caras a devenit unul dintre cei mai buni actori ai colectivului, fiind distribuit în spectacole importante precum: Mansardă la Paris de Matei Vişiniec, Ivanca de Lucian Blaga, Travestiuri de Tom Stoppard, Purificare de Sarah Kane, Regele Lear şi Visul unei nopţi de vară de W. Shakespeare, Dom Juan în Soho de Patrick Marber, Cântăreaţa cheală de Eugène Ionesco, Revizorul de N. V. Gogol, Florenţa sunt eu de Gellu Naum şi Jules Perahim, Machiavelli: Arta terorii de Robert Cohen. A lucrat cu regizori de primă mărime: Andrei Şerban, Mihai Măniuţiu, Gábor Tompa, Mona Chirilă, Radu Afrim, Alexandru Dabija. A participat, în cadrul Academiei itinerante „Andrei Şerban“, la realizarea spectacolului Spovedanie la Tanacu (Plopi, 2007), prezentat la New York, la Teatrul La MaMa, jucat apoi la Teatrul Odeon din Bucureşti. A fost distins cu Premiul „EUPHORION“ pentru tinerii actori, pentru rolul Carl din spectacolul Purificare de Sarah Kane, Premiul pentru cel mai bun actor la Festivalul Dramaturgiei Contemporane de la Braşov ( 2009), pentru rolul Gurevici din spectacolul Noaptea Walpurgiei sau Paşii Comandorului de V. Erofeev şi nominalizat pentru acelaşi rol, la categoria Cel Mai Bun Actor în Rol Principal la Galele UNITER (2010). Ionuţ Caras predă actoria la Facultatea de teatru din Cluj-Napoca. Preocupările lui se îndreaptă şi spre publicul defavorizat, din zone marginale, precum şi spre actoria de film.

Roxana Croitoru: Când a avut loc prima noastră întâlnire, Ionuţ?

Ionuţ Caras: În anul 2001. Eram student în anul I şi am avut şansa de a mă număra printre studenţii selectaţi de domnul Vlad Mugur, pentru figuraţia specială a spectacolului Hamlet. Cei patru ani în care s-a jucat spectacolul, au fost importanţi ani de ucenicie. Ne-am mai văzut la spectacolele de absolvire: Nunta de Cehov, care s-a jucat la Hotelul Continental din Cluj, într-un cadru destul de festiv şi de special, unde a fost invitat de onoare domnul Victor Rebengiuc, care repeta atunci, cu Alexandru Dabija, în Colonelul şi păsările, şi care, după aceea a avut un rol foarte important în cariera mea, dacă pot să spun aşa – a acţionat tot timpul din umbră, fără ca eu să-mi dau seama de asta. Spectacolul Nunta a fost găzduit şi pe scena teatrului, iar spectacolul de licenţă Bine mamă... de Matei Vişniec în care am jucat Orbul şi Marat precum şi rolurile Hamalul, Şeful secţiei apatrizi din spectacolul Mansardă la Paris în regia lui Radu Afrim, pe când eram încă student în anul IV, au contat la angajarea mea la Naţionalul clujean.

R.C.: Eşti născut la Iaşi, oraşul cu cea mai veche tradiţie teatrală din ţară. De ce ai ales Facultatea din Cluj-Napoca? Iaşiul nu-ţi oferea, probabil, ceea ce visai tu.

I.C.: Da. Ce visam eu atunci, la 18 ani?! La vârsta aceea nu ştii prea multe lucruri despre tine şi e important să cunoşti oameni, în care să poţi avea încredere şi care să te pună pe un drum. Toată lumea îmi recomanda să nu dau admitere la Iaşi, să plec în Ardeal, mai exact la Târgu Mureş. Eu eram pregătit pentru Târgu Mureş. Am dat admitere la Cluj... Alegerea Clujului a fost ca un fel de strategie. Nu aveam mare încredere în mine şi mi-am spus că dacă voi pica, să mai am o şansă. La Cluj admiterea avea loc înaintea celorlalte facultăţi din ţară şi mi-am acordat şansa de a putea merge apoi la Târgu Mureş sau în altă parte. Întâmplarea a făcut să rămân aici. Nu am regretat niciodată această alegere.

R.C.: Ai avut un profesor foarte bun?

I.C.: Pe domnul Miklos Bács, căruia îi datorez foarte mult. Prima dată când l-am văzut, l-am întrebat – el era foarte, foarte tânăr – bine, bine, dar unde este profesorul care e la clasă? Şi el mi-a răspuns: „Eu sunt“. Credeam că e un asistent. Îmi imaginam că profesorii trebuie să fie în vârstă. Profesorul meu nu era deloc aşa. Era un tânăr foarte dinamic.

R.C.: Te-ai angajat la Teatrul Naţional în 2004. Au urmat o serie de întâlniri, cred eu, importante pentru tine. Îţi propun să facem o trecere prin spectacolele şi rolurile pe care le-ai jucat. Să punctezi întâlnirile esenţiale din acest început de carieră. Eşti încă foarte tânăr, dar eşti unul dintre actorii cei mai solicitaţi ai Naţionalului. Joci mult, joci roluri importante şi, cred eu, ai avut parte de întâlniri speciale, cu regizori deosebiţi.

I.C.: Din acest punct de vedere am avut foarte mult noroc. M-am întâlnit cam cu toţi regizorii mari din ţară.

R.C.: Prima întâlnire a fost cu Radu Afrim.

I.C.: Care m-a speriat. Îmi spunea: „Hai, că eşti student, fii talentat! Fii genial! Ai cinci minute la dispoziţie“. Avea un stil destul de înfricoşător pentru un tânăr, dar care mi-a prins foarte bine. Mi-am dat seama că ţinea într-un fel la mine şi avea încredere în ceea ce făceam. Debutul într-un rol principal a fost rolul Luca din Ivanca de Lucian Blaga, în regia Ancăi Bradu. Lucram alături de domnul Anton Tauf, de doamna Viorica Mischilea. A fost o sarcină dificilă şi a fost un spectacol greu, care mie mi-a rămas undeva în suflet, chiar dacă el nu s-a jucat mult, probabil, din cauza dificultăţii textului. Nu e un text uşor, nu e o temă uşoară. Mă gândeam, cum ar fi dacă s-ar relua acum spectacolul... Cred că ar prinde. A urmat întâlnirea cu Alexandru Dabija la Pygmalion. A fost un rol foarte mic.

R.C. Aş dori, să-mi vorbeşti şi despre cele două roluri pe care le-ai făcut în regia Monei Chirilă. Este vorba de James Joyce din „Travestiuri“ de Tom Stoppard şi de Ivan Alexandrovici Hlestakov din „Revizorul“, roluri dificile…

I.C.: ... Dificile, dar a şi avut încredere în mine. Prima colaborare cu Mona Chirilă a fost la James Joyce. Eram în distribuţie alături de Cornel Răileanu, Dragoş Pop, Ovidiu Crişan. Nu am putut să mă arunc în rolul lui James Joyce în Travestiuri fără să ştiu cine e Stoppard, cine e Joyce, ce s-a întâmplat la Zürich, cum e romanul Ulysse? Ce e cu dadaismul? De la informaţii generale absolut necesare, până la picanterii, detalii şi lucruri nu prea ştiute. Toate converg spre rol, intră într-un creuzet, se amestecă şi poate că uneori nu dau nimic, dar poate că uneori dau o privire, un gest sau mai mult. Cred că Mona m-a testat cu Joyce. M-a mai încercat odată într-o piesă de Vişniec, Bâlci, aşa am numit-o noi, ca după aceea să-mi propună Hlestakov. M-a văzut îmbrăcat în costumul de la Bâlci, era în sală şi mi-a spus: „Ionuţ, arăţi ca Hlestakov“. Şi eu curajos, i-am răspuns: „De ce nu montezi Revizorul cu mine?“.

R.C.: Uite, un lucru pe care nu-l ştiam.

I.C.: ... Da. Iar ea: „Nu, că l-a făcut Pintilie şi nu mai poate fi egalat“. Eu i-am spus: „Mona, noi îl facem ca noi, acuma. Tu îl faci, cum îl faci tu. Lasă ce au făcut alţii“. În stagiunea următoare am văzut la avizier că se va monta Revizorul şi m-am bucurat. E un rol care-mi place foarte mult. Să sperăm că-l vom mai juca. Eu lucrez în felul meu. Urmăresc anumite direcţii. Încep cu o muncă de documentare, de învăluire a personajului. Mă apropiu de rol în cercuri concentrice, pornesc de departe şi merg uşor, pas cu pas, spre ceea ce consider că e esenţa personajului.

R.C.: Şi-l aduci spre tine.

I.C.: Asta cu adusul spre mine sau eu spre rol... nici nu mai ştiu cum e. Adică, Victor Rebengiuc era întrebat deseori, cum face ceea ce face şi a zis: „Domnule, habar n-am cum fac. Nu mă mai întrebaţi“. Sau Ştefan Iordache: „Nu pot să vorbesc despre asta“. Desigur, unele lucruri se pot explica. Pot să vorbesc despre cum am găsit un gest sau de ce am ales să fac o anumită mişcare. De ce am ales o anumită piesă de costum. Eu cred mult în repetiţie. E adevărat, poţi să ai revelaţii şi în timpul spectacolelor, mai ales dacă e vorba de un spectacol cu viaţă lungă. În cazul meu, spectacolul cu viaţa cea mai lungă a fost Purificare în regia lui Andrei Şerban.

R.C.: Şi unul dintre rolurile cele mai dificile. Dar care cred că ţi-a adus satisfacţie.

I.C.: Într-adevăr. L-am jucat doar de 33, 34 de ori, sunt spectacole care se joacă de sute de ori. Nu mai e cazul acum, la noi, în sistemul în care trăim. A devenit un lux. Atunci când joci de 150 de ori, normal că poţi să descoperi în fiecare spectacol ceva nou. Eu mă bazez şi mă hrănesc foarte mult din repetiţii, care nu sunt repetiţii, prefer cuvântul nemţesc probir. În România, din păcate, repetiţia e înţeleasă deseori ca o repetare a ceea ce am făcut ieri. Or, eu nu cred că e aşa. În repetiţii vii să probezi – teatrul maghiar cred că tot în direcţia asta merge – probezi ceva ce ai gândit deja, dacă vrei să descoperi altceva. Mie îmi place să mă împrietenesc cu scenograful spectacolului, cu cel care face muzica, cu toţi creatorii pentru că particip la facerea costumului meu, mă interesează obiectele cu care voi juca etc. Pe mulţi regizori îi agasează, alţii se bazează pe mine, tocmai din această cauză, pentru că ştiu că nu sunt un simplu executant. Vin cu multe idei în perioada aceea de cercetare de dinaintea spectacolului.

R.C.: Tocmai îţi spuneam că ai avut întâlniri importante: Mona Chirilă, Radu Afrim, Tompa Gábor, Andrei Şerban, Mihai Măniuţiu (acum şi directorul Naţionalului).

I.C.: Nu am motive să fiu nemulţumit. Cum spuneam, am avut noroc pentru că, desigur, a contat şi direcţia în care a mers teatrul nostru sub conducerea domnului Ion Vartic. Precum şi în cea a domnului Mihai Măniuţiu. Să nu uităm că vorbim despre un teatru reprezentativ pentru Transilvania, un teatru de repertoriu, care a făcut alegeri foarte bune în anumite momente şi care vrea să se afirme. Să devină printre cele mai bune din ţară. Lucrurile s-au legat în mod fericit. Înainte să dau admiterea la facultate mi se spunea cât de mult contează norocul. Dar norocul ţi-l faci cu mâna ta. Cred că un actor tânăr nu se poate încrede doar în talentul său. Orice actor, care iubeşte teatrul şi care vrea mai mult de la el şi de la meserie – nu doar aplauze, flori sau să fie bine privit – trebuie să se apropie de misterul meseriei şi de spiritualitatea ei. Cred că, dacă munceşti mult şi dai tot ceea ce e mai bun în tine – cum spunea Angela Gheorghiu (am văzut-o într-un interviu): „Nu ştiu dacă am fost mai bună sau mai proastă într-o seară, dar ce ştiu, e că am dat tot ce am putut în seara respectivă“ – nu se poate să nu fii remarcat.

R.C.: Asta înseamnă să-ţi faci meseria cu dăruire, cu pasiune.

I.C.: Asta am încercat, cumva, să fac şi eu în toate colaborările pe care le-am avut. Nu am obosit niciodată, chiar dacă de fapt eram obosit…

R.C.: Asta am văzut la tine, la voi, în repetiţii. E vorba de repetiţiile de la „Purificare“ – toţi ştim că Andrei Şerban are un ritm draconic – şi era foarte plăcut să vezi dăruirea şi puterea cu care munceaţi. Era o demonstraţie de forţă. Pentru că acolo era mai mult decât pasiune şi dăruire pentru meserie. Era şi o demonstraţie de forţă. Chiar şi de forţă fizică. Pentru tine a fost un rol dificil. În primul rând felul în care este scris acest personaj.

I.C.: Un personaj aproape imposibil.

R.C.: Greu de acceptat de către un public conservator. Cum au fost întâlnirile cu Andrei Şerban?

I.C.: Întâlnirile cu Andrei Şerban... Cum să spun? E un paradox aici. Adică se suprapun mai multe lucruri. Pe Andrei Şerban îl poţi urî înfiorător. Am trecut prin asta. M-am şi certat teribil cu el, am ieşit trântind uşi…

R.C.: Şi totuşi, ai făcut parte din echipa de la „Tanacu“…

I.C.: Am făcut parte dintre actorii care au lucrat cel mai mult cu el în România. Am lucrat la patru producţii şi am fost la vreo trei ediţii ale Academiei Itinerante. Deci, ori îl urăşti, ori… Ura asta trece foarte repede, deoarece Andrei Şerban, pentru mine, e unul dintre puţinii regizori care-şi permit să mai facă şcoală cu actorii tineri. Şi de la care chiar ai ce să înveţi. Chiar dacă spune un lucru simplu: „Du-te la dreapta, nu la stânga“. Sau: „Vezi, aici, fă pauza asta, pentru că e mai bine aşa. Ai încredere în mine“. Îşi permite acest lux. Să fie generos. Nu mulţi regizori au această generozitate. Şi într-aevăr, personalitatea lui, felul în care prezintă lucrurile, direcţia în care merg repetiţiile, căutarea continuă la care eşti supus, toate aceste lucruri cumulate te antrenează în aşa fel încât, corpul tău fizic nu mai e acela pe care îl ştiai tu. Posibilităţile tale intelectuale, imaginaţia, resursele fizice sunt depăşite. E aproape ca în sport. În momentul în care te trezeai la 5,30 dimineaţa (cum se întâmpla la ateliere), la 6 începeai lucrul cu exerciţii specifice ş.a.m.d. Fapt pe care unii nu-l înţeleg, îl iau în glumă. Nu ar trebui să facă asta. La ora 8 sau 9 începeai repetiţiile, care durau până seara la 10, cu o scurtă pauză de masă. Şi aveai acest program timp de două săptămâni, fără să oboseşti, ci dimpotrivă. E un mister acolo. Adică e un mister pentru un neiniţiat. Corpul şi mintea noastră pot să facă foarte multe lucruri. Trebuie doar să fii antrenat.

R.C.: Şi ai simţit, după aceste întâlniri cu el, un salt în meserie?

I.C.: Clar. Şi datorită lui am călătorit cel mai mult în lume. Ceea ce e vital pentru un actor. Am jucat în medii diferite. În oraşe diferite. În spaţii de joc diferite. Am văzut cum e să jucăm într-o sală de sport sau pe vârful unui munte sau într-un teatru, precum LaMaMa, în New York. Am fost primii actori români care au jucat acolo. L-am avut spectator pe însuşi Peter Brook. Am jucat la Bucureşti în faţa unui public extrem de rafinat. La Paris. O călătorie foarte importantă. Şi toate au dus la un salt calitativ. Îi datorez foarte mult. Cu Purificare… Da. A fost un chin la început pentru că nu înţelegeam.

R.C.: Şi totuşi, aţi fost absolut senzaţionali, tu şi colegul tău Adrian Cucu. Un cuplu senzaţional.

I.C.: Lumea aşa zice.

R.C.: Nu pot să uit momentul interviului, al selecţiei. Au încercat mai mulţi dintre colegii voştri actori aceste două roluri. Dar tu şi cu Adrian Cucu aţi fost absolut senzaţionali. Aţi interpretat cu foarte, foarte mult umor. Poate de asta aţi şi fost aleşi. Pentru că aţi prins şi acea latură de umor a personajelor, nu doar tragismul lor.

I.C.: Andrei Şerban avea o vorbă, pe care ne-a spus-o când lucram la Spovedanie la Tanacu: „Când începem să râdem de ceea ce facem, suntem pe drumul cel bun“. Să nu uităm că noi, atunci, lucram la un caz cunoscut. Era un text autentic. Nu erau personaje inventate. Erau oameni vii. Şi în momentul în care ne-am distanţat şi, oarecum prieteneşte, am început să râdem de ei, treburile au început să meargă mult mai bine. Să nu uităm că teatrul e o minciună. Adică o convenţie. E un truc. Meyerhold spunea că în tragedie lacrimile nu au ce căuta pe scenă. Actorii mai în vârstă, o spun aşa, mai bătrâneşte, că nu eu trebuie să plâng, ci trebuie să plângă spectatorii. Eu fac alte lucruri. Cum o faci, te priveşte.

R.C.: Este alchimia voastră.

I.C.: Pentru mine şi Adrian era foarte important fiecare spectacol. Ştiam câtă răspundere aveam şi priveam rolurile şi desfăşurarea spectacolului cu foarte multă grijă şi atenţie. Acelaşi lucru l-am simţit apoi la Cântăreaţa cheală, unde e altă direcţie, alt text, altfel de lucruri. Dar tot aşa, dacă nu eşti foarte prezent şi atent, toată construcţia se dărâmă.

R.C.: Rolul Căpitanului de Pompieri din „Cântăreaţa cheală“ a fost pentru tine un tur de forţă. La un moment dat, spectacolul se centrează pe tine, pe monologul tău.

I.C.: Nu ştiţi ce frică mi-e de fiecare dată. Tompa zicea că nu se vede.

R.C.: E taina voastră cum vă ascundeţi tracul.

I.C.: Ştiu că odată v-am întrebat dacă avem două locuri care sunt neocupate…148

R.C.: … Prin tradiţie.

I.C.: … Prin bunăvoinţa doamnei Estera Biro (regizor tehnic, n.n.), ei îi plăcea să fie cât mai mulţi spectatori în sală. Ştiam că aveaţi nişte invitaţi, pe care eu, întâmplător îi cunoşteam, şi v-am rugat, să-i mutaţi de acolo. Să-i puneţi în altă parte, pentru că acela e punctul în care mă uit şi dacă văd vreo figură cunoscută…

R.C.: Te derutează.

I.C.: E un monolog foarte greu. Tompa Gábor spunea că monologul Pompierului şi monologul lui Lucky din Aşteptându-l pe Godot sunt cele mai grele monologuri din dramaturgie. Tocmai pentru că, aparent, nu au niciun fel de sens. Cântăreaţa cheală ar trebui, cred, să o jucăm odată cu publicul în culise, să ne vadă în culise şi nu pe scenă, pentru că e un spectacol foarte, foarte greu. Foarte solicitant. Deşi durează doar o oră şi cincisprezece minute, când vedem programat la avizier Cântăreaţa cheală , intrăm într-un soi de panică, de aşteptare, de frică… Deşi nu ai cum să greşeşti. Pentru că spectacolul e atât de bine construit... Nu ai voie să greşeşti o replică, o privire. Depindem foarte mult unii de alţii. Trebuie să fim atenţi unii la alţii. De tine depinde ce fac eu, iar de mine depinde ce faci tu.

R.C.: Şi totuşi, s-a repetat cu extraordinar de mult umor.

I.C.: Nu cred în lucrul făcut fără umor.

R.C.: Regizorul Tompa Gábor are un stil de abordare a pieselor lui Ionesco şi Beckett absolut special. Cred că este unul dintre cei mai buni regizori pentru aceşti autori şi a fost o încântare să vă urmăresc la acele repetiţii şi la spectacole. Dar să revenim la celelalte întâlniri importante.

I.C.: Mihai Măniuţiu. Prima colaborare a fost la Banchetul sau Calea spre Momfa pe texte de Ioan S. Pop şi Ion Mureşan. Am primit, din nou, câteva lecţii folositoare. Ne-a spus: „Acesta nu e un text dramatic. Sunt versuri. Nu ştiu cum să-l fac“.

R.C.: Este un truc al regizorului Mihai Măniuţiu.

I.C.: Sau: „Habar n-am. Nu ştiu ce să fac“. Mă rog. El construise totul în patru zile!

R.C.: De fapt, e cunoscut cât de precis îşi elaborează spectacolele.

I.C.: Exact. Ne-a dat câteva tipologii: „tu eşti artistul, tu eşti femeia uşoară. Construiţi în această direcţie“. Mie îmi spunea: „Ionuţ, aici ai un moment. Până mâine să văd ce faci. Acesta e momentul tău.“ Încrederea pe care el mi-a acordat-o, m-a responsabilizat teribil. În plus, era prima noastră colaborare. Poezia îmi plăcea foarte mult. Eu jucam tipologia artistului ratat. Un artist de vodevil. Am lucrat bine. Mi-a plăcut foarte mult. Apoi a urmat Psihoză 4.48 … spectacol de grup. Dar iarăşi, felul lui de a ne responsabiliza a fost foarte simplu, direct. Poate, unora dintre noi, ni se părea că facem figuraţie sau cor, dar el a tranşat lucrurile foarte clar. Fiecare rol e un rol principal. Trebuie să dezvoltaţi în acest sens. Şi a fost bine. Ultima colaborare, şi sper, că nu şi cea din urmă a fost – apropo de roluri dragi şi spectacole care m-au marcat – Noaptea Walpurgiei de Venedikt Erofeev, cu rolul lui Gurevici. Îmi plăcea foarte mult autorul. Îmi plăcea lumea lui şi aveam mare respect pentru ceea ce a scris şi a făcut în viaţă. Mi se părea genial. Din păcate, a murit tânăr. S-a oprit la Noaptea Walpurgiei. Voia să scrie un ciclu de trei nopţi. A scris doar piesa asta. Şi un roman sau două. Au rămas puţine mărturii, dar foarte importante. Nici nu ştiu de unde să încep. De la echipă, de la colegii cu care am lucrat… De la text, de la felul în care a lucrat MihaiMăniuţiu cu noi. Toate s-au imprimat foarte puternic. Şi Gurevici a ieşit cumva din mine, nu ştiu… E ca şi cum aş fi eu însumi acolo. Mi-e foarte drag acest personaj. Acolo, echipa tânără a Naţionalului a început să se lege. S-ar putea să se reia spectacolul la Sala Mare.

R.C.: Pentru acest rol ai fost nominalizat la Galele Premiilor UNITER, la categoria Cel Mai Bun Actor în Rol Principal, iar la Festivalul Dramaturgiei Contemporane de la Braşov ai fost premiat.

I.C.: A fost un rol pentru care am fost recompensat. La Festivalul de la Braşov am luat premiul ex aequo cu Marcel Iureş. Ne-am întâlnit pe scenă, el venind dintr-un capăt eu din celălalt capăt.

R.C.: Asta este, cred, o bucurie foarte mare pentru un tânăr.

I.C.: A fost extraordinar. Pentru toţi actorii tineri din România, Marcel Iureş e undeva foarte sus.

R.C.: E un model, chiar dacă nu ne mai plac modelele.

I.C.: A remarcat şi el, cât de rar se întâmplă acest gen de întâlniri, în care să vezi doi laureaţi de vârste diferite pe scenă, amândoi, cumva, trecuţi prin şcoala lui Mihai Măniuţiu.

R.C.: Într-adevăr, Marcel Iureş a fost interpretul principal în multe dintre spectacolele lui Mihai Măniuţiu. Ai afirmat că se întâmplă destul de rar să se întâlnească actori de generaţii şi tradiţii diferite. Cum vezi tu această întâlnire în spectacol?

I.C.: Niciodată nu am negat importanţa tradiţiei. Mai ales în meseria noastră. În studenţie îmi plăcea Istoria Teatrului Românesc, să citesc despre marii actori, despre marii regizori: Lucia Sturdza Bulandra, Ion Finteşteanu, Sanda Manu, Liviu Ciulei. Să citesc interviurile cu actorii de atunci. Să răsfoiesc numerele vechi din Scena sau din Teatrul azi, Rampa. Făceam comparaţii cu prezentul. Ca nivel intelectual erau cu foarte multe clase peste ceea ce se întâmplă acum. Orice revistă deschideai, orice volum din Secolul 20 nu te lăsa gol. Acum nu se mai scrie aşa. Eu nu am prins legendele teatrului românesc. Nu l-am prins pe Valentin Silvestru, dar citindu-i cronicile, mi-am dat seama cât de iubit, cât de preţuit era actorul şi cum era el ajutat printr-o cronică, chiar dacă era critică. Totul era bine intenţionat. Nu erai pus la colţ fără motiv, nu erai executat în mod gratuit. Toţi criticii din acea perioadă voiau să te ajute, să construiască împreună cu tine şi, mai mult decât atât, înţelegeau teatrul. Ştiau teatru. Pentru că trăiau în teatru. Ştiau ce se întâmplă la o repetiţie.

R.C.: Chiar era o meserie.

I.C.: Exact. Iar în ceea ce priveşte munca noastră, a colegilor de diverse generaţii, eu nu cred că lucrurile trebuie să se despartă. Pentru că aşa nu-ţi mai rămâne nimic. Chiar dacă, uneori e dificil să te adaptezi unui alt fel de şcoală, de stil de interpretare. E vorba de actori care au dus stagiuni în spate mai mulţi ani decât ai tu acuma. Şi apoi sunt actori în vârstă, care sunt foarte moderni în joc. Ai ce să înveţi de la ei. Poţi să înveţi să mergi pe scenă, poţi să înveţi să stai, poţi să înveţi cum să pui mâna pe o farfurie, cum să dai o replică. Şi ceea ce e cel mai important – iar generaţiei tinere îi lipseşte acest lucru – poţi să înveţi cum să gândeşti. Ce e în spatele textului. Să ştii ceea ce spui.

R.C.: Ajungem aici şi la o altă latură a meseriei tale, munca didactică.

I.C.: Predau la a doua generaţie de studenţi. Încerc să-i învăţ tot ceea ce ştiu. Ceea ce la un moment dat e periculos. Caut, prin ei şi împreună cu ei, să descopăr ceea ce eu nu pot să fac sau nu ştiu cum să fac. Uneori, ei devincobai, în sensul bun al cuvântului, pentru că problemele unui actor, unele dintre ele, sunt generale, universale. Întrebări simple: ce fac pe scenă? Cum stau? Sau ce fac cu mâinile? Cum lucrez cu obiectul? De ce mă simt penibil? De ce nu se aude textul? etc. Nu am crezut niciodată că e o meserie care se învaţă aşa, din aer, şi că talentul contează enorm, iar tehnica deloc. E o meserie care are nişte reguli.

R.C.: Apoi este o meserie în care măsura, aşa cum spunea Angela Gheorghiu, ţi-o dai cu fiecare spectacol. Nu poţi să spui: am terminat.

I.C.: Nu te opreşti niciodată. Şi sunt lucruri foarte tehnice care trebuie cunoscute. Care ţin de mijloacele tale de exprimare exterioare sau interioare, de ceea ce se întâmplă în mintea şi în sufletul tău. Lucrul cu studentul merge până la un punct. Până în clipa în care el rămâne singur. Atunci profesorul e ca un individ aflat într-o cameră neagră, fără lumină, închis cu studentul. Şi tot ceea ce poate profesorul să facă, este să-i spună studentului să se lovească cu capul de pereţi… Pot să-i spun, cel mult, care perete o să-l doară mai puţin. Atât. Dar el este cel care se izbeşte de zid. Nimeni altcineva. E o meserie care se face exclusiv prin tine. Pe scenă eşti singur.

R.C.: Mai demult se spunea că atunci când se ridică cortina, actorul este atât de singur că nici Dumnezeu nu-l mai ajută.

I.C.: Am simţit asta la Ivanca de Blaga. Când Anca Bradu îmi cerea să intru în scenă şi să izbucnesc într-un hohot de râs teribil la vederea lui Anton Tauf, care era tatăl meu. Or, eu atunci nu ştiam să râd scenic. Scoteam nişte chiţăituri. Aveam un trac teribil la premieră. Am intrat. Am îngheţat. Nu mai puteam să-mi mişc mâinile, nu mai puteam să fac nimic, voiam să se termine totul. Tauf m-a văzut, a înţeles ce se întâmplă cu mine şi a început să râdă el în locul meu. Şi pentru mine. Deşi era indicaţia mea şi nu a lui. M-a scos din starea aceea.

R.C.: Asta înseamnă un bun partener.

I.C.: Şi apoi a mers totul bine.

R.C.: Poţi să mai spui ceva despre şcoală? Despre studenţi?

I.C.: E o generaţie grăbită, cu toate că diferenţa de vârstă dintre noi e mică. Eu am 31 de ani, ei au 20 sau 22. Şi s-ar putea spune că suntem apropiaţi. Dar, totuşi, văd diferenţe destul de mari faţă de cum eram noi. Ei vor să se întâmple totul mult mai repede. Nu au răbdare.

R.C.: Suntem o lume grăbită.

I.C.: Foarte grăbită. Pe vremea mea, de-abia apăruse internetul. Dacă vedeam undeva o casetă video cu un spectacol al lui Kantor, eram terminaţi o lună de zile. După ce ne-a arătat doamna Anca Măniuţiu Clasa moartă şi Wielopole, Wielopole nu mai puteam vorbi. Nu ne puteam imagina că se poate face teatru şi aşa. De când a apărut internetul găseşti de toate, orice spectacol. Dar în continuare tinerii nu ştiu cum să caute şi ce să caute. În niciun caz nu poţi să înlocuieşti foaia din carte cu ecranul computerului.

R.C.: Mă bucur că spui asta. Multă lume e convinsă că va dispărea cartea. De fapt şi despre teatru s-a spus mereu acelaşi lucru.

I.C.: Se tot spune asta de două mii de ani. Şi n-a plecat nicăieri. Dimpotrivă. Eu am simţit o revitalizare şi la noi în teatru. Sunt aici din 2004. Au fost momente cu săli pline, altele cu săli goale. Dar de vreo trei ani, sălile sunt pline şi lumea vine la teatru. Să nu mai găseşti bilete la un spectacol, e o bucurie. Cu toate că, nu cred, că putem să egalăm teatrul românesc din anii ’70. R.C.: Trebuie să aveţi momentul vostru, unul deosebit. Poţi să-mi spui, dacă tot ai vorbit de săli pline, care e relaţia ta cu publicul, cu excepţia acelui moment din „Cântăreaţa cheală“, când ai nevoie de o fantă liberă direct spre sală? Cum îl simţi? Sau nu-l simţi decât în final, la aplauze?

I.C.: Nu. Îl simt tot timpul. Şi cred că e bine să-l simt tot timpul. Nu cred în momentele în care uiţi complet de tine şi trăieşti pe scenă în lumea ta şi la final te trezeşti, când se aprind luminile şi vezi publicul. Nu. Trebuie să existe acel al treilea ochi. Trebuie să ştii tot timpul ce faci. De asta mi-e greu să vorbesc de Gurevici, fiindcă acolo se întâmplau nişte momente de magie pentru mine, în care nu mai conta absolut nimic. Nu mai exista absolut nimic. Sau în anumite momente în spectacolele lui Andrei Şerban. Acelea sunt momente magice, care sunt numai ale mele. Şi rămân ale mele. Dar să revin. De-a lungul anilor, am simţit o ură teribilă faţă de spectator. Mai ales la Regele Lear.

R.C.: Ai jucat unul dintre cele mai frumoase roluri din dramaturgia universală.

I.C.: Ţineam aşa de mult la rol şi la personajul Edgar! Era un moment în care eram singur pe scenă şi trebuia să mă întâlnesc cu Gloucester, tatăl meu. Aveam patru replici. Ţin minte că la o reprezentaţie am auzit foşnet în sală, lumea agitată şi uşi trântite. Am vrut să opresc spectacolul. De multe ori am acest impuls. Gălăgia îmi distrage atenţia şi mă deranjează. Îmi vine să opresc spectacolul şi să plec acasă.

R.C.: Te opreşti, se lasă un moment de tăcere şi apoi reiei de unde te-ai oprit.

I.C.: Cam aşa am făcut atunci la Lear. M-a luat valul de revoltă, m-am oprit, am aşteptat să se liniştească sala şi am continuat. În timp, am învăţat ce şi cum să fac, ca să le captez atenţia şi să nu se mai mişte nimeni. În relaţia mea cu publicul sunt două lucruri care îmi plac: îmi place când sala râde în hohote şi când tace. O tăcere pe care poţi să o atingi. Să o iei cu tine şi să o modelezi cum vrei tu.

R.C.: Sau acele spectacole care se termină şi publicul este atât de impresionat încât nu poate să aplaude?

I.C.: Slavă Domnului că există astfel de momente. De vreo câţiva ani, simt că încep să am un public al meu.

R.C.: Al tău, al vostru.

I.C.: Şi al echipei tinere, dar şi al meu, care vine să mă vadă.

R.C.: Este cea mai mare răsplată pentru un actor.

I.C.: Pe unii îi cunosc. Alţii vorbesc cu mine, dar cei mai mulţi dintre ei nu au chip, nu-i identifici. Poate că e mai bine aşa. Dar simţi că sunt acolo. Îmi place publicul clujean.

R.C.: Deci nu-l consideri un public rece.

I.C.: Nu. Am jucat în mai multe teatre din ţară. Mi se pare că aici e unul dintre cele mai bune publicuri. La Bucureşti e un public dur. Dacă ai gafat te taxează, dar dacă eşti bun, te recompensează pe măsură. Sunt foarte direcţi. Aş vrea ca publicul să fie mereu sincer.

R.C.: Nu-ţi plac aplauzele de complezenţă.

I.C.: Nu, pentru că vin dintr-un fel de hipnoză colectivă. Nu ne mai minţiţi. Mai ales că şi noi ştim când a fost o seară nereuşită. Şi totuşi, e un public bun. Un public pe care-l simt cum se transformă. Cum creşte.

R.C.: Aş vrea să te întreb dacă ai jucat în film?

I.C.: Da. Am avut câteva colaborări. Nu multe. Una în studenţie, în anul II. Era un serial pentru TV. Tineri cu probleme. Făcut de o echipă de tineri, foarte interesantă. Regiza Alexandra Gulea, fiica lui Stere Gulea. Prin ea l-am cunoscut şi pe Stere Gulea, care a regizat unul dintre cele şase episoade. Băiatul scenografului Helmut Stürmer era la imagine, producător era fiul lui Liviu Ciulei. Doar pentru asta a fost unic. Eram tineri, eram mici, eram în anul II. Erau studenţi, majoritatea de la Iaşi. Eram singurul de aici. Şi a fost o nouă întâlnire cu Victor Rebengiuc. El a tot apărut în cariera mea.

R.C.: Este o zână bună pentru tine. A fost întotdeauna generos cu tinerii actori.

I.C.: Când am vrut odată să-i mulţumesc… Primisem un telefon, de la nimeni altul decât de la regizorul Lucian Pintilie. Mi-a cerut, să-i trimit nişte fotografii pentru casa lui de filme. L-am întrebat cum a ajuns la mine? Mi-a spus: „V-a recomandat domnul Victor Rebengiuc“. Am încercat să-i mulţumesc domnului Rebengiuc la un spectacol. M-a repezit. Nu i-am înţeles atunci reacţia. Ulterior am înţeles că generozitatea nu se discută în astfel de termeni. Urmarea: am fost din nou sunat de la Bucureşti şi mi s-a spus că nu au putut să mă distribuie în acel film, dar că voi rămâne în baza personală de date a domnului Pintilie pentru următorul proiect. A doua colaborare importantă în film s-a întâmplat după vreo şapte, opt ani, prin 2010, Portretul luptătorului la tinereţe. Apoi, colaborez constant în filme de scurt-metraj ale Secţiei media, de la facultatea din Cluj. Le consider ca pe nişte exerciţii. Neavând o specializare în actoria de film, cred că e important pentru un actor de teatru să ştie cum să joace în film.

R.C.: Alte pasiuni în afară de teatru şi cinema?

I.C.: Lectura, filmele, muzica. Acum,mă preocupă o anumită zonă socială, defavorizată.

R.C.: Să mergi în alte zone?

I.C.: Da. Să merg în alte zone şi să fac nişte lucruri care să-i ajute pe oameni. Depun eforturi în această direcţie. Mi-am descoperit şi pasiunea de a coordona anumite acţiuni, grupuri, să unesc oamenii.

R.C.: Eşti un lider?

I.C.: Nu vreau să sune prea pompos. Nu vreau să pară că la treizeci de ani le ştiu pe toate: teatru şi film şi şcoală şi lider... Am observat că pot să-i influenţez pe cei din jur, să creez legături între oameni. Am încercat să fac anumite proiecte în diverse spaţii. Am vrut şi, în continuare, vreau să ies din teatru. Să-mi fac meseria şi în alte locuri, pentru alte categorii de oameni. Am făcut un proiect, Urletul pe un poem de Allen Ginsberg, la baia turcească în Iaşi. Un poem american interzis. Acolo am adunat în jurul meu un tip care făcea muzica live, doi actori, doi regizori. Mă aşteptam la o sută de spectatori, au venit o sută optzeci. L-am repetat la Cluj, la cafeneaua „Insomnia“. Într-o vară, influenţat de atelierele lui Andrei Şerban, mi-am spus că vreau să fac şi eu un atelier. Şi l-am făcut la mine la ţară.

R.C.: La tine, la ţară, unde ?

I.C.: Lângă Târgu Frumos. Lângă Iaşi. La casa bunicilor. Am strâns vreo cincisprezece oameni: actori, regizori, operatori de imagine, coregrafi. Am stat acolo zece zile şi am făcut un atelier care se numea Beneficii şi riscuri în reţele virtuale de socializare. Tocmai apăruse facebook-ul şi era foarte în vogă. Am făcut de toate. De la scris scenarii de teatru sau de film, la foto, spoturi, scenete, performance-uri live, în timp real. Am dus aparatura acolo, lângă căpiţa de fân. Am improvizat o scenă, un ecran. În ultima seară am făcut o prezentare şi am chemat oamenii din sat.

R.C.: Şi care a fost reacţia lor?

I.C.: A fost extraordinar. Pentru că noi dezvoltam temele acolo, pe loc. Lucram în sat. Foloseam decorul natural: grădina, cireada, curtea, uliţa. Şi oamenii au simţit că se întâmplă ceva în sat. A fost foarte frumos. Nu ştiu cât au înţeles ei din ce voiam noi să facem, dar pentru ei conta. Se întâmpla ceva în comunitatea lor.

R.C.: A început noua stagiune. Ce părere ai de faptul, că ai fost distribuit în rolul Rogojin din „Idiotul“ după Dostoievski? Te-ai aşteptat?

I.C.: Mă aşteptam la Mîşkin. Nu m-a surprins foarte tare nici Rogojin. Mie îmi place foarte mult Lebedev, intrigantul.

R.C.: Întotdeauna personajele negative sunt cele mai ofertante. Teluricul Rogojin e o provocare?

I.C.: Sunt cu cartea în geantă. Mi-a scris Anna Stigsgaard, regizoarea spectacolului, şi mi-a trasat cinci teme pentru prima repetiţie. Am avut împreună o perioadă de lucru de vreo zece zile. Mi-a plăcut foarte mult direcţia în care căutam. Ne-a pus la treabă. Aveam la dispoziţie o oră pentru rezolvarea unei scene. Aşa mai lucra Andrei Şerban. Felul în care se montează la noi, într-un fel, e previzibil.

R.C.: Sunt anumite tipare.

I.C.: Se stă puţin la masă, se dau anumite coordonate. Dar a dispărut faza de lucru în care actorul e pus să facă, să caute, să propună. Pentru că actorul, la noi, din păcate, aşteaptă totul de la regizor. Nu, noi, actorii, trebuie să venim cu idei. El trebuie să ştie. Noi nu. E o diferenţă între a fi un executant şi un creator. Îmi place să cred, că meseria pe care o fac, e una de creaţie, nu una de execuţie. E binevenit stilul Annei Stigsgaard, a lui Eli Simon care a montat la noi. E diferit şi creativ. Ţin minte că la workshop-urile cu Radu Penciulescu – pentru că am avut şansa să lucrez sub îndrumarea lui de două ori – o dată la Bucureşti şi o dată la Ipoteşti, ne spunea: „Pe mine, dacă mă închideţi aici, eu stau cu voi şi şase luni pentru două replici. Nu vreau să mai regizez. Ci să caut. Vreau un laborator“. Din păcate, nu ne putem permite lucrul ăsta. Asta a vrut şi Grotowski. Toţi artiştii care au scris istorie au lucrat într-un fel în condiţii de laborator. Şi la Hamlet regizat de Vlad Mugur, din câte ţin eu minte, repetiţiile, căutarea au fost ca într-o zonă protejată, s-au desfăşurat într-un fel de cutie magică, izolată de lumea exterioară. Acum nu-ţi rămâne decât să-ţi creezi propriul laborator. Eu le spun adesea studenţilor să-şi construiască castelul în interior şi nu în afară. Chiar dacă se lucrează repede şi trebuie scoasă premiera, să încerce să-şi păstreze deschise canalele de căutare şi să descopere zilnic ceva nou. Să nu lucreze în gol, pentru că asta nu duce nicăieri.

R.C.: Pentru că aşa îţi pierzi meseria, nu o câştigi. Devine rutină.

I.C.: Vorba cu sertarele nu e degeaba. Apelezi la lucruri rapide şi simple pentru că nu ai timp să cauţi altceva.

R.C.: Ce aştepţi?

I.C.: Aştept o fetiţă.

R.C.: Asta e o glumă?

I.C.: Nu e o glumă. Aştept o fetiţă în septembrie. O va chema Ana.

R.C.: Un moment foarte important în viaţa ta. Să fie cu mult noroc şi bucurie !

I.C.: În rest, aştept ce urmează aici: Idiotul, Îmblânzirea scorpiei, unde o să fiu Petruchio, şi la Timişoara, în octombrie–noiembrie, Adam şi Eva de Liviu Rebreanu în regia lui Alexander Hausvater. Şi munca la catedră cu studenţii.

 

A consemnat Roxana CROITORU

Foto: Justin Surpanelu