Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

Ionel Mihăilescu: „Publicului te adresezi, pentru el zâmbeşti“, interviu de Mirela Sandu

Ionel Mihăilescu: „Publicului te adresezi, pentru el zâmbeşti“, interviu de Mirela Sandu

 

Ionel Mihăilescu este unul dintre actorii care nu pot trece neobservaţi pe scenă. A pornit dinspre expresie către cuvânt. Deşi marea sa iubire a fost pantomima, pe care a învăţato dintrun fragment văzut la televizor, a ajuns să iubească cu aceeaşi patimă şi actoria. A avut şansa unui profesor extraordinar, Octavian Cotescu, căruia îi poartă un imens respect. După terminarea facultăţii, a jucat la Sfântu Gheorghe, iar din anul 1990 este actor la Teatrul Odeon. A lucrat cu regizori ca: Alexandru Tocilescu, Vlad Mugur, Alexander Hausvater, Alexandru Dabija, Dragoş Galgoţiu, Yuriy Kordonskiy şi alţii. Face meseria de actor din vocaţie şi încearcă în permanenţă să se menţină în formă atât fizic cât şi spiritual.

 

Mirela Sandu: Să începem cu începutul... să vorbim despre copilăria dumneavoastră...

Ionel Mihăilescu: Am crescut într‑o casă la curte şi amintirea pregnantă este că rămâneam pe o stradă cu foarte mulţi tei. Primăvara era o explozie de parfum. Mama pleca la serviciu şi eu rămâneam afară, puţin înfrigurat, aşteptând să se încălzească atmosfera. După ce soarele mă încălzea, îmi căutam un partener de joacă. Din nefericire, aveam foarte puţini copii de vârsta mea. Altfel, eram fascinat de o grămadă de lucruri. Nu aveam jucăriile care există azi. Uneori mama mă lua cu ea la serviciu şi mă lăsa în atelierul de tâmplărie. Acolo lucra nenea Dragoş, tâmplar de profesie, care mă îndrăgea foarte tare şi eu de asemenea. El îmi confecţiona suliţe, săbii. Ceva fantastic pentru mine. În altă perioadă, îl pândeam pe vecinul nostru, nenea Mircea, care era orb. Eram foarte contrariat că, ascuns după un copac, primeam mereu aceeaşi replică: „Bună ziua, Ionele“. Nu pricepeam cum ştia mereu că sunt acolo. După aceea, a apărut un frate în familie şi eu, deşi eram foarte mic, mi‑am luat sarcina unei bone.

Atmosfera străzii pline de tei, iarna atârnaţi cu săniile în spatele unui escavator cu lamă, imaginea unui Obor plin de mici ateliere unde puteai să îţi confecţionezi absolut orice, reprezentau pentru mine un univers absolut halucinant. Zona Pantelimonului, foarte aproape de strada pe care mi‑am petrecut o parte din copilărie, era invadată de calfe. Era un univers fantastic, cu o anume sonoritate, nu existau încă blocurile stupide care au rămas până în ziua de azi. Copilăria este aşa cum este, uneori poate fi mult mai uşoară datorită acestei potenţări imaginative, acestei putinţe de a face din nimic ceva măre?. Mă jucam cu săbiile, cu suliţele, o mai luam pe coajă pentru că spărgeam cu suliţa o fereastră de la beci, toate aceste lucruri se compuneau într‑o poveste nemaipomenită. La un moment dat, fiind foarte mic, cineva mi‑a spus că pe strada vecină există o doamnă care are un avion de jucărie care te poate purta cu el. A urmat o perioadă de mari încercări şi de mari tristeţi pentru că mă duceam în fiecare zi în faţa aceleiaşi vile, acoperită toată de viţă de vie sălbatică şi stăteam acolo ore în şir dar nu apărea nimeni. În timpul acesta îmi confecţionam tot felul de poveşti, îmi imaginam cum o să apară cineva într‑un final şi o să mă vadă acolo. Acea persoană va şti ce aştept şi îmi va da acel avion sau măcar mă va purta în zbor cu el. Apoi totul s‑a destrămat şi am fost amarnic de supărat o lungă perioadă că nu am zburat cu avionul de jucărie. Bucuria celor doi cireşi care se aflau în curtea în care locuiam: unul dădea foarte devreme în fruct, iar celălalt avea cireşe pietroase care se coceau mai târziu. După aceea, alternanţa destul de chinuitoare între şcoală şi spaţiul de joacă. Este o luptă teribilă, din câte îmi amintesc. Îmi scăpa gândul în clasă, îmi amintesc că eram la o oră şi mă gândeam că n‑am mai fost la nenea Dragoş şi nu mai am suliţă.

M.S: Întâlnirea cu teatrul când sa produs şi cum?

I.M.: La noi în casă se muncea din greu şi nu exista cultura mersului la teatru. Am fost la teatrul de păpuşi, ca orice copil. Primul spectacol de care îmi amintesc este D’ale carnavalului de I.L. Caragiale cu Marin Moraru, la Teatrul „Bulandra”, sala Izvor. Nu mai ştiu cum am ajuns acolo. În orice caz, dorinţa mea de a face teatru nu s‑a tras de acolo. Am pornit de la expresie. La un moment dat, am văzut la televizor un foarte scurt fragment de pantomimă şi mi‑a plăcut. După aceea, mi‑am văzut mai departe de plimbările mele cu bicicleta, de şcoală şi de preocupările de atunci. Într‑o zi, m‑am trezit pur şi simplu în picioare făcând un exerciţiu de pantomimă. Era ca o chemare foarte puternică. Aşa m‑am îndreptat, după aceea, spre Şcoala Populară. Acolo am început să spun şi texte, erau clase de actorie conduse de Aelenei Traian. Am continuat să îmi fac şi numerele de pantomimă. După aceea am avut şi primul elev la pantomimă, pe Dan Puric.

M.S: Şi dumneavoastră de unde aţi învăţat?

I.M.: Eu de la mine, adică din acel moment când am văzut secvenţa la televizor s‑a deşteptat ceva în mine. Am plecat de la identitatea de mim către teatru, către actorie. Încet, încet, în acea clasă am ajuns să îndrăgesc foarte tare cuvântul, poezia, povestirile.

M.S: Cum se face că nu aţi mers mai mult spre pantomimă?

I.M.: N‑am mers mai mult spre pantomimă pentru că m‑am îndreptat spre cuvânt şi odată cu intrarea în Institut m‑am îndrăgostit fantastic de tare de actorie. Am avut un profesor remarcabil, domnul Octavian Cotescu. Am fost, din nefericire, ultima promoţie pe care a avut‑o. Era mai mult decât firesc să mă îndrept spre teatru. Oricum puteam să le fac pe amândouă.

M.S.: Ce avea special profesorul Octavian Cotescu?

I.M.: A fost o perioadă absolut magică. Pe vremea aceea erau doar şapte locuri, iar lupta pentru a intra în facultate era foarte grea, chiar crudă. După ce am intrat, au urmat nişte ani în care am lucrat câte douăsprezece ore pe zi pentru pregătirea noastră pe meserie, pe actorie. Este extraordinar să ai în faţa ta un mare artist pe care îl vezi desăvârşit şi genial pe scenă, pe care îl admiri în filme. Un artist complet şi un pedagog exemplar. Domnul Cotescu era o persoană de o generozitate absolută. Din câte ştiu, clădirea unde funcţionează astăzi UNATC‑ul a fost obţinută de dânsul. L‑a costat foarte mult. Îmi amintesc cum de abia înfiinţatul seral avea probleme şi veneau controale să îi verifice pe cei care învăţau seara. Erau obligaţi să aibă serviciu. Domnul Cotescu îi dădea afară pe cei veniţi în control şi îşi apăra studenţii. Această dimensiune pedagogică nu am mai întâlnit‑o. Această acurateţe, puterea de a te introduce în contextul unei scene, în dinamica ei oferindu‑ţi ritmurile. Era pur şi simplu fascinant, explica cu mâinile şi tu înţelegeai cuvântul.

Erau multe pasaje când nu vorbea, ci pur şi simplu dirija. Era de o blândeţe extraordinară şi de o duritate teribilă. Ceva spus cu voce normală te băga sub pământ. Era ceva înfiorător. Anul doi a fost îngrozitor pentru noi. Am fost devastat atunci când ne‑a chemat să îşi ia la revedere. Toată clasa a fost chemată la Rectorat şi domnul Cotescu şi‑a exprimat părerea de rău că nu mai are timp să ne înveţe, pe lângă cele deja dobândite, şi lucruri de tehnică actoricească. Totul a fost spus cu o asemenea blândeţe, cu o asemenea bunătate încât acea stare nu o voi uita niciodată. Din păcate, în vara aceea s‑a prăpădit. Datorez enorm acestei mari personalităţi: Octavian Cotescu. Mă îndrăgise foarte tare, poate şi pentru că eram mai special. La un moment dat, i‑a spus lui Ion Cojar: „Dragă, să ştii că am luat pe unu’ la mine la clasă, ceva de groază. Este aşa, un fel de Puiu Călinescu…“ şi râdea.

Ne‑am îndrăgit enorm de tare. Înainte de a se face distribuţia pentru filmul Moromeţii l‑a chemat la clasă pe Stere Gulea ca să vadă un actor, pe mine. Repetam în acea perioadă Angelo din Măsură pentru măsură de William Shakespeare. După repetiţie, am fost chemat la Buftea unde am dat proba pe textul lui Marin Preda. Aşa am ajuns să joc în Moromeţii. A fost o şansă extraordinară. 

M.S.: Cine mai era la clasa domnului Octavian Cotescu?

I.M.: Oana Ştefănescu, doamna mea, Teodora Mareş, Claudiu Stănescu, Lucian Nuţă, Florin Chiriac, Mariana Baboi. Dintre aceştia doar patru mai profesăm: eu, Oana Ştefănescu, Teodora Mareş şi Claudiu Stănescu. Orice mi s‑a întâmplat după, în viaţa mea profesională, legătura strânsă cu Octavian Cotescu nu a dispărut niciodată. Spun asta în numele spiritualităţii lui şi a ceea ce am reuşit să învăţăm de la el. În anul doi, înainte de acea întâlnire, meşterul Cotescu stătea în clasă cu două sau chiar trei mese pline cu medicamente şi repeta cu noi actele cele mai importante din Platonov de A.P. Cehov. Înainte de a pleca ne‑a lăsat şi un extraordinar spectacol cu care ne‑am dat examenul de final la Studioul Casandra.

Acolo mi s‑a întâmplat un lucru remarcabil; după un spectacol, a rămas în sală un domn în vârstă care plângând a spus: „plâng pentru că s‑a născut un al doilea Birlic“. Era Constantin Noica. Un compliment absolut fabulos.

M.S.: Cum a fost perioada de după terminarea facultăţii?

I.M.: A urmat stagiul cu demenţa caracteristică. Într‑o sală, undeva închişi la Conservator, stăteam cu doamna Ileana Berlogea şi dintr‑un difuzor se auzea: „Aveţi Galaţiul! Ce alegeţi?“ Ceva absolut înspăimântător. Apoi a urmat clasa noastră, când am fost strigat, doamna Berlogea îmi tot zicea să nu spun nimic pentru că ne vor închide. „Aveţi Sfântu Gheorghe. Ce alegeţi?“ Acest formalism era, chipurile, un act democratic. Aveai o opţiune care nu exista. Şi aşa, prin cabinetul doi, Elena Ceauşescu, am înfiinţat Secţia română de la Sfântu Gheorghe. Au urmat trei ani absolut minunaţi, ani în care stăteam până la două‑trei dimineaţa cu Oana Ştefănescu, Teodora Mareş şi Florin Chiriac să ne gândim cum să ne facem rolurile.

În spectacolul de debut am fost cu toţii în distribuţie. Niciodată nu am să uit acest angajament atât de firesc şi de asumare. Ştiam că s‑a terminat cu Casandra, viaţa pe o scenă pe care nu ştii să o îmblânzeşti poate fi foarte grea. Au fost trei ani minunaţi în care am muncit enorm, am jucat şi am făcut foarte multe turnee pe fondul acela nenorocit al lipsei mâncării. La un moment dat, nu ne mai dădeau decât acele două sute de grame de salam pe lună, un cârnăcior şi trei ouă. Noi lucram mult şi nu aveam timp să gătim. Începeau cartofii să încolţească. Aveam energia caracteristică vârstei, dar trebuia să ne alimentăm cu ceva după tot ce investisem la repetiţii. O dată, m‑am dus cu Oana la magazinul de unde ne luam raţia şi am zis: „Aveţi un cârnat acolo, mi‑l daţi?“ Doamna de acolo ne‑a întrebat dacă avem cartela şi dacă ne‑am luat raţia. Am răspuns: „Da, mi‑am luat‑o şi mi‑e foame!“. M‑am enervat extrem de tare şi am spus nişte vorbe care le‑au speriat pe toate vânzătoarele şi a rămas magazinul gol. Cam asta era atmosfera. Era vremea când la restaurant, în loc de friptură, se mânca parizer prăjit. La capătul celălalt, cel cu adevărat valoros, s‑au aflat nişte premiere foarte bune. Publicul de etnie maghiară ne‑a susţinut în toată această perioadă, i‑am avut tot timpul alături, ca prieteni, şi pe colegii noştri şi personalul de acolo. Noi eram nişte oameni foarte deschişi, lucram foarte mult şi asta le‑a creat o imagine bună despre noi. Publicul cu acele aplauze extraordinare, bătăi din mâini şi din picioare de, la finalul spectacolului, de ne furnica peste tot de emoţie…

M.S.: O vreme aţi fost şi profesor...

I.M.: Am fost profesor la Bucureşti, la UNATC, apoi în altă perioadă la Cluj, după aceea am fost invitat la Craiova, apoi la Hyperion. Partea cu profesoratul a fost un capitol foarte important pentru mine. Iubesc foarte tare copiii, îmi place foarte mult să îi învăţ. M‑am ocupat de actorie doar la Hyperion, în rest cursurile mele au fost de pantomimă. Am mai făcut mişcarea la spectacolul Hamlet de William Shakespeare, regia Alexandru Tocilescu, scena teatru în teatru, la Saragosa – 66 de zile, regia Alexandru Dabija, Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi, regia Tudor Mărăscu, la Omor în catedrală de T.S. Elliot, regia Mihai Măniuţiu. Au mai fost şi altele pe care nu mi le amintesc acum.

M.S.: În toată această perioadă, ce regizori au însemnat mult pentru împlinirea dumneavoastră profesională?

I.M.: Foarte aproape de sensibilitatea mea şi spre dezvoltarea mea profesională a fost Alexander Hausvater, cu … au pus cătuşe florilor… de Fernando Arrabal. Un spectacol controversat. Eu cred că a împins teatrul românesc mai departe. Am fost la vremea aceea foarte acuzaţi, dar toate treceau pe lângă urechile noastre. Nouă ne era foarte bine. Fascinanta lui putere de muncă, energia pe care o insuflă, justeţea în toate gensturile, chiar şi în nuditate. Eu nu am mai jucat şi nu cred că o să mai joc teatrul cruzimii – Artaud, dar mă pot mândri că am traversat această experienţă care pe plan politic şi social a însemnat foarte mult. Am mai făcut tot cu Alexander Hausvater, peste mulţi ani, un spectacol pe care l‑am îndrăgit foarte tare, Machiavelli, la Teatrul „Ariel“ din Râmnicu Vâlcea. Din păcate, nu a avut decât şase reprezentaţii. Este de o cruzime fără de margini să iubeşti atât de tare un personaj şi să îl joci atât de puţin. Am străbătut, tot aşa, o zonă pe care nu ştiu dacă voi mai avea prilejul să o parcurg.

M.S.: Şi alţi regizori?

I.M.: Cu Alexandru Dabija, de pildă, nu am lucrat atât de mult cât mi‑aş fi dorit. Cred că între noi există o afinitate artistică, o comunicare foarte bună pe care nu cred că am mai avut‑o cu altcineva. Este un lucru care mă bucură. Vom vedea mai departe cum şi când ni se vor mai întâlni drumurile. Chiar mi‑aş dori să facem ceva complex, dar nu în sensul de greu, contorsionat. Mi‑aş dori, spre exemplu, un Shakespeare…

O altă întâlnire regizorală importantă a fost cu Vlad Mugur, căruia îi datorez venirea mea în Teatrul Odeon. Ne‑am întâlnit pe un teritoriu de expresie corporală, în Mincinosul de Carlo Goldoni, unde am fost Pulcinella. Apoi, într‑o zonă cu o poetică specială, a fost întâlnirea cu Dragoş Galgoţiu. Am lucrat cu el câteva spectacole. Lucrul cu Dragoş necesită abilitate şi calităţi actoriceşti speciale. Doar aşa astfel poţi întruchipa viziunea lui estetică. Yuriy Kordonskiy îmi este foarte drag. În lucrul cu el am descoperit filosofia tăcerii, taina micilor acţiuni care pot fi construite în scenă, legătura dintre personaje, comunicarea şi lipsa comunicării dintre ele. În timpul lucrului cu Yura, de foarte multe ori, am avut revelaţia timpului scenic, al dilatării, comprimării şi chiar al opririi lui. Yura a adus cu el un univers extraordinar pe care ni l‑a împărtăşit şi în care ne‑a ajutat să intrăm. Sunt regizori care scot din tine lucruri neaşteptate, te învaţă lucruri noi şi asta te face să te simţi special. Abia atunci te simţi cu adevărat împlinit. Yura este mereu în inima mea cu sensibilitatea şi cu ştiinţa lui de a face teatru.

M.S.: Sunteţi genul de actor discret, la locul lui. Cum reuşiţi să rămâneţi aşa?

I.M.: Întotdeauna am simţit că lucrul acesta trebuie să se întâmple. Aici, la teatru, este o poveste, iar afară sunt eu. Cu decenţă şi simplitate. Facem suficient pe scenă. Sunt fericit că am lucrat cu regizori mari, de talie, cu artişti adevăraţi care au un cuvânt de spus în teatru şi asta îmi ajunge.

M.S.: Au fost lucruri cu care va fost greu să luptaţi?

I.M.: Inamicul cel mai de seamă pe care nu am reuşit să‑l dovedesc este timpul. Am trăit deseori sentimentul că sunt pregătit pentru roluri importante, dar nu a urmat nimic. După Au pus cătuşe florilor nevoia mea a fost de a continua, de a nu pierde acea stare creativă. Au urmat câteva luni goale. Sigur că după aceea m‑am întâlnit cu un alt text important în teatru. Aveam o dorinţă nemaipomenit de arzătoare de a fi pe scenă, în mijlocul evenimentelor. Meseria noastră este una colectivă, complicată şi s‑ar putea, câteodată, să nu fii pe aceeaşi lungime de undă cu cei din jur.

În meseria asta trebuie să ai o rezistenţă de rinocer. Depinzi de prea multe lucruri, iar procesul de facere este chiar mai important decât spectacolul în sine. Acolo, trupul şi mintea actorului cunosc cele mai mari transformări. De aceea, unii dintre noi vin la teatru cu două ore înainte de spectacol. Tocmai pentru a ieşi din oraşul ucigaş şi a ne pregăti pentru ceea ce urmează.

M.S.: Şi, după spectacol, cum este întoarcerea la oraşul ucigaş?

I.M.: Este mai puţină aglomeraţie. Uneori, când avem spectacol amândoi, eu şi Oana Ştefănescu, după reprezentaţie ne plimbăm câinele bişon, domnul Puck. Apoi, acasă, ne jucăm cu pisicuţa Sushi şi cu domnul Pacino, un peruş nimfă, care are ochii puţin căzuţi ca Al Pacino.

M.S.: Vorbiţi foarte frumos de doamna dumneavoastră…

I.M.: O iubesc foarte mult. Sunt perpetuu îndrăgostit. Am fost colegi la facultate. Eram cei mai maturi din clasă. De-abia după aceea, când eram în stagiu la Sfântu Gheorge, „ne‑am văzut“. Ne‑au picat ochii adânc unul în sufletul celuilalt. Sentimentele mele pentru ea sunt aceleaşi de atunci. Nu este bucurie mai mare ca atunci când celuilalt i se întâmplă ceva frumos în meserie, când primeşte o partitură bună. Împărţim şi admiraţiile şi exigenţele.

M.S.: Sunt mulţi ani de când faceţi teatru. Care sunt momentele de care vă amintiţi cu plăcere?

I.M.: Prima intrare pe scenă este ceva ce nu poate fi comparat cu nimic altceva. S‑a întâmplat la Teatrul „Bulandra“, la spectacolul Cabala bigoţilor de Mihail Bulgakov, regia de Alexandru Tocilescu, unde făceam figuraţie. Nu ştiu cum m‑am trezit în mijlocul scenei, simţeam că miliarde de ţepi îmi intrau în tot corpul. Deodată am simţit toţi ochii din sală aţintiţi asupra mea.

Cea mai frumoasă experienţă profesională am avut‑o când eram actor la Sfântu Gheorghe. Domnul Constantin Codrescu montase un spectacol colaj Cehov, unde eu spuneam povestirea Efectul dăunător al tutunului. Într‑un spectacol pe care îl jucam în deplasare ne‑am trezit cu sala plină de copii. M‑a apucat o spaimă teribilă şi am zis că nu spun un asemenea text unor copii. Doamna mea, Oana Ştefănescu, a zis: „Băiete, ăsta este examenul tău adevărat şi trebuie să‑l dai. Te duci acolo şi spui ce ai de zis.“ Textul l‑am spus integral, dar am schimbat cheia în care am jucat. La final, eram în genunchi la marginea scenei şi copiii erau toţi în faţa mea stând în picioare. A fost un moment unic. La petrecerea de după premiera cu La ţigănci mi s‑a făcut dor de spectacol şi m‑am dus în sală, la balcon. Pe pereţi erau desenaţi sfinţi şi, fără să fie lumină, acele picturi erau puternic aureolate. L‑am chemat pe Alexander Hausvater şi am stat în întuneric şi le‑am privit.

La Hamletul regizat de Alexandru Tocilescu, la momentul de teatru în teatru, când mi‑am făcut intrarea în spaţiul de joc, era pantomimă, am auzit din public un glas cristalin care a exclamat: „Vai, ce frumos!“. Pe lângă marile articole şi cronicile de teatru, relaţia cu publicul este cea mai importantă. Lui te adresezi şi pentru el zămisleşti o creaţie sau alta. Fac această meserie din vocaţie şi mă bucur când publicul din sală pleacă cu o stare de bine.

 

A consemnat Mirela SANDU