Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

Ioan Coman: „Actoria este arta de a intra în rezonanţă cu spectatorul“, interviu de Mirela Sandu

Ioan Coman: „Actoria este arta de a intra în rezonanţă cu spectatorul“, interviu de Mirela Sandu

 

 

Ioan Coman este unul dintre cei mai activi actori ai Teatrului „Toma Caragiu“ din Ploieşti. Joacă mult atât dramă, cât şi comedie. A lucrat cu numeroşi regizori, printre care îi pomeneşte cu drag pe: Alexandru Dabija, Cristi Juncu, Andreea Vulpe, Radu Afrim. Stagiunea aceasta a avut premiera cu spectacolul Furtuna de William Shakespeare, regizat de Cristi Juncu, unde joacă Prospero. Un rol din care a luat, conform spuselor sale, doar partea pe care o putea stăpâni. La o ceaşcă de cappuccino, ne-am amuzat mult vorbind despre teatru, actori şi viaţă în general.

 

Mirela Sandu: Cum s-ar prezenta actorul Ioan Coman unui spectator care nu l-a văzut pe scenă?

Ioan Coman: Sunt destul de discret cu viaţa mea personală şi cred că aşa ar trebui să fie fiecare actor. Sunt personalităţi care nu pot nici să tuşească că se scrie în toată presa, cred că această publicitate le face să fie mai mult vedete mass-media şi mai puţin actori. Cred că spectatorii ar trebui să vină să vadă spectacolele fără să-i influenţeze nimic din afară. Credinţa mea este că teatrul nu a dispărut până acum, în ciuda televiziunii şi a filmului, pentru că implică o relaţie umană directă. Actorii sunt asemenea unor corzi care vibrează şi transmit emoţie, făcându-i pe cei din sală să intre în rezonanţă, să o simtă chiar la nivel epidermic. În asta, cred eu, constă arta actorului de teatru.

M.S.: V-aţi născut lângă Bistriţa...

I.C.: Părinţii mei sunt dintr-un sat săsesc de lângă Bistriţa. Părinţii lor au coborât de pe munte, de undeva de pe lângă Someşul Rece şi Someşul Cald, ca să-l colonizeze, după ce acesta fusese părăsit de saşi în perioada interbelică. Este un spaţiu de care am încercat să fug, să mă desprind, şi la care acum, la patruzeci de ani, mă întorc.

M.S.: Cred că sunt locuri frumoase. Vă este dor de acolo?

I.C.: Nu mă ataşez de loc, ci de oamenii de acolo. Mulţi dintre cei care trăiau, iubeau şi îşi făceau griji, în satul în care am copilărit, nu mai sunt. Când am fost ultima dată acolo, aproape că nu l-am mai recunoscut, drumul a fost asfaltat şi s-a înălţat cu aproape o jumătate de metru, mi s-a părut că satul se scufundă încet, încet în pământ. Mi-e dor de oamenii simpli, nealteraţi de consumism şi tranziţie, de cei care sunt vii şi tineri în amintirile mele.

M.S.: Sunt lucruri din copilărie la care vă gândiţi?

I.C.: Când vreau să mă refugiez, mă întorc în anii copilăriei. Mi-l amintesc pe bunicul care stătea cu urechea la radio şi trăgea de o gută potenţiometrul ca să prindă Europa Liberă, dar se auzeau mai mult arabii. De bunica care dădea de mâncare la găini spunând Tatăl Nostru. Mergeam la strâns de fân şi ne ascundeam sub nuci de căldură şi sub căpiţe de ploaie. Tata era un navetist convins şi ura munca la ţară, iar bunicul era un ţăran care îşi iubea caii şi ura Colectiva în care nu s-a înscris niciodată. Într-o vreme când caii erau pe cale de dispariţie din cauza colectivizării bunicul meu avea cinci. Toată vara mi-o petreceam împreună cu el şi cu animalele lui dragi pe dealuri, la fân. Mă întorc mereu cu gândul la anii aceia când, rezemat în furcă, mă uitam la avioane şi mă întrebam dacă voi ajunge vreodată să zbor.

M.S.: Cum a venit dragostea de teatru. Iniţial aţi făcut altă facultate...

I.C.: Am crescut într-o zonă în care nu exista teatru, la Bistriţa puteam să văd doar filme. Primele clase le-am făcut la sat, unde eram puţini în clasă. Aveam note bune şi la matematică şi la română. Când am trecut în clasa a şaptea, părinţii mei au fost sfătuiţi să mă mute la oraş. De atunci am început să nu mă mai simt nicăieri acasă. La teatru m-a atras emoţia de dincolo de spectacol, faptul că făceam parte din public, iar pe scenă era un om adevărat care putea să uite textul, să facă infarct, să se împiedice. Mă gândeam că în orice moment actorul din faţa mea ar putea să iasă din personaj şi să mă întrebe ceva pe mine, cel din sală. Mi se părea seducător faptul că între mine şi actor era o convenţie mai mult decât fragilă, dată de rigorile reprezentaţiei şi din care puteam, din cauza unui accident, evada în orice clipă. Asta îmi dădea o emoţie suplimentară, dincolo de ce se întâmpla efectiv pe scenă.

M.S.: Acum vă mai gândiţi la asta?

I.C.: Mă înspăimântă lucrurile acestea. În ceea ce mă priveşte este un paradox. Dacă trebuie să spun ceva pe scenă, eu ca persoană, sunt îngrozit. Nu îmi găsesc cuvintele. În orice personaj pot să improvizez la nesfârşit şi să ajung acolo unde trebuie, dar când apar eu, tot tracul din lume mă invadează. Prima mea amintire legată de public este de pe vremea când eram mic şi m-a luat o mătuşă să îmi facă fotografii în oraş. M-a dus într-o cameră, fotograful m-a aşezat între doi câini imenşi de pluş care se uitau cu limba scoasă la mine, mi-a băgat o lumină orbitoare în ochi şi îmi tot spunea, din întuneric, cum să stau şi cum să zâmbesc. Am început să plâng şi nu am mai făcut fotografia. Cred că această întâmplare mă urmăreşte din subconştient de câte ori apar în public, atunci când stau în lumină şi nu îmi văd auditoriul.

M.S.: Când aţi început să jucaţi teatru?

I.C.: În liceu am intrat într-o trupă foarte bună de amatori cu care am mers la festivaluri, la Cântarea României. Primul rol pe care l-am interpretat a fost în Visul unei nopţi de vară de William Shakespeare, jucam Oberon şi Tezeu. Îmi pot aminti piesa de la cap la coadă, pentru că eram cu toţii prezenţi la repetiţii, ne făceam împreună costumele, decorurile şi tot ceea ce ţinea de spectacol. După terminarea liceului, am vrut să dau la teatru, dar cum nu era facultate în Cluj, am renunţat. Am dat la Facultatea de Electronică. Eram în anul al II-lea când s-a înfiinţat Facultatea de Teatru, în anul următor m-am înscris. Din nevoia de a termina lucrurile, am mers la cursuri în paralel, deşi ştiam că nu voi face decât o singură profesie.

M.S.: Ce profesori aţi avut?

I.C.: Am avut-o pe Melania Ursu, o actriţă de şcoală stanislavskiană care m-a învăţat un lucru pe care, cred eu, ar trebui să îl înveţe toţi actorii. În primii doi ani, am făcut numai psihologia crizei, toate personajele pe care le lucram se aflau în situaţii-limită. Ne spunea că aşa se relevă personalitatea şi caracterul personajelor. Eram şapte studenţi în clasă. Facultatea era la început, iar profesorii nu duseseră încă până la sfârşit o generaţie şi aveau cu toţii dorinţa de a munci, de a experimenta şi de a învăţa. Făceam actorie de dimineaţa până seara, căutam, ne certam, ne împăcam. A fost o perioadă frumoasă. Funcţionam în cadrul Facultăţii de Filologie, iar examenele se ţineau într-o sală mare care se umplea cu toate fetele din facultate. Aşa m-am şi însurat.

M.S.: Ce înseamnă pentru dumneavoastră să fiţi actor?

I.C.: În fizică sunt două teorii care se bat cap în cap: cea a relativităţii, care explică universul macrocosmic şi mecanica cuantică pentru descrierea lumii subatomice. Una susţine că putem anticipa, cealaltă că putem doar presupune lucruri. Fizicienii caută o teorie unificatoare şi unii sunt de părere că au găsit-o şi că aceasta ar fi teoria stringurilor, care susţine că tot ce există în universul nostru material este format din mici corzi, care vibrează la anumite rezonanţe şi generează materie şi energie. Cred că acelaşi lucru se întâmplă şi cu actorul, la un alt nivel, actorul este un string care generează emoţie. Pe parcursul a două ore face ca oameni care nu s-au văzut niciodată să fie uniţi de aceleaşi emoţii. Emoţia creează sentimentul, sentimentul – atitudinea, din atitudine se nasc situaţiile şi relaţiile între personaje, mai ai nevoie de caractere şi acţiuni. Eu cred că despre asta este vorba în teatru. Actoria este, în primul rând, arta de a genera emoţia şi de a intra în rezonanţă cu spectatorul.

M.S.: Este vorba numai de rezonanţa actor–spectator? Dar relaţia cu regizorul, cu colegii?

I.C.: Pe regizor şi colegi te poţi baza în repetiţii, dar, cred eu, în timpul spectacolului, actorul este singur. Pe scenă este alături de colegi, dar marele pariu este între el (personajul)–sine (actorul)–spectator. Este singurătatea alergătorului de cursă lungă. Actorul este cel care face întotdeauna lucruri împotriva firii. În timp ce toţi ceilalţi se protejează şi nu vor să se dezbrace, el luptă cu sine şi o face. Cu cât se deschide mai tare şi îşi arată slăbiciunea, cu atât este mai bun. Nu poate juca ceva ce nu este în el. De aceea este şi egoist uneori.

M.S.: Şi ce se întâmplă dacă nu rezonează cu personajul respectiv? Dacă nu este în el...

I.C.: Atunci este greşeala regizorului că l-a distribuit. Este necesar ca acesta să ştie să schimbe actorul ori să ducă personajul spre ceva ce el are. Talentul se vede atunci când surprinzi regizorul şi audienţa, când găseşti expresia paradoxală a lucrului, adică ai o reacţie neobişnuită la o situaţie dată. Prin logică nu cred că poţi ajunge la o asemenea soluţie.

M.S.: Vă consideraţi un actor talentat? Am citit câteva cronici în care se spunea că aţi găsit soluţii surprinzătoare.

I.C.: V-au trimis numai cronicile bune. Sunt un om care caută. Singurele premii pe care le-am luat au fost de poezie. Nu am o certificare a talentului, dar cred că el există. Altfel nu aş mai zăbovi în meseria aceasta. Îmi place să fac multe lucruri: în timpul facultăţii am scris poezie şi profesorii îmi spuneau că am talent, scriu scenarii, unul dintre ele a fost preluat de Media Pro. În urmă cu zece ani, i l-am citit şi lui Nae Caranfil şi el mă numea „Almodovar al sitcomului“. Pe atunci aveam multe speranţe...

M.S.: Sunteţi de zece ani la Teatrul „Toma Caragiu“ din Ploieşti...

I.C.: Debutul meu la Ploieşti a fost în Leonce şi Lena de Georg Büchner, regizat de Andreea Vulpe şi Cristi Juncu. A fost singurul spectacol pe care l-au lucrat împreună. De când sunt aici, am făcut în fiecare an două-trei spectacole şi am avut multe roluri importante. Aşa am învăţat meserie. Interpretarea personajelor principale ţine de o anumită tehnică, diferită de cea a rolurilor secundare. De fiecare dată am căutat să găsesc ceva nou în fiecare scenă, care să fie congruent cu tot ce s-a întâmplat, să fiu atent la întreg. Probabil că dacă aş fi fost în alt teatru nu aş fi jucat atât de mult. Totul ţine de şansă şi de cea mai mică întâmplare. Am lucrat cu mulţi regizori, dar întâlnirile care au contat cu adevărat au fost puţine. Cei care

m-au marcat şi cu care am simţit că am o legătură specială au fost: Alexandru Dabija, cu care am colaborat foarte bine, şi Cristi Juncu care îmi este prieten şi coleg. Cu Cristi am o relaţie specială, vorbim despre foarte multe lucruri, lui nu-i place ce scriu eu şi nici mie ce scrie el, uneori ne şi certăm. Foarte bine am lucrat şi cu Vlad Massaci, cu Andreea Vulpe şi Radu Afrim. Cred că oamenii care văd lumea la fel ajung la o comunicare dincolo de cuvinte. Alexandru Dabija are ştiinţa de a-ţi preda mecanica inefabilului. Teatrul este o artă şamanică. Sunt câţiva regizori şi actori care încearcă să descopere un limbaj dincolo de cel articulat, logic şi abstractizat. Cred că omul ancestral, după ce a omorât primul animal, s-a întors în peşteră şi, necunoscând vorbirea, a transmis doar emoţia pe care a simţit-o în acele momente. Revelaţia aceasta am avut-o la o repetiţie în care Sandu Dabija încerca să mă facă să joc bănuiala care se strecura în mine pe nesimţite. Mi-a explicat mecanic cum se face lucrul acesta. Indicaţia lui a fost să mă uit la partener şi mâna să îmi meargă împotriva vorbei şi fiecare să aibă un ritm diferit. Aşa s-a născut un moment magic de teatru. Sunt lucruri inefabile care se întâmplă aici şi acum, pe care le poţi interpreta, dar nu şi povesti.

M.S.: Cum lucraţi cu Cristi Juncu?

I.C.: Cristi Juncu este un bursuc care vine şi spune ce vrea să facă, dar nu ştie întotdeauna exact cum. Are intuiţii, ştie să aştepte şi să caute împreună cu actorii. Eu mă flambez şi devin mai baroc, el taie. Cam aşa se întâmplă. El este apolinicul şi eu dionisiacul. Furtuna de William Shakespeare cred că a vrut să fie un spectacol despre el. Este în aceeaşi situaţie cu Prospero. El a tradus textul şi a luat exact ce l-a interesat: faptul că acest om îşi iubeşte foarte mult fiica şi vrea să o căsătorească. De la acest punct am pornit. Sigur că sunt persoane care spun că nu are dimensiunea filosofică a piesei lui Shakespeare, dar nici nu am urmărit lucrul acesta. În ceea ce îl priveşte pe Prospero, Cristi ne spunea că după ce reuşeşte să îi prindă în cercul lui magic pe toţi cei care i-au făcut rău, trece dincolo de răzbunare. Este cuprins de iubire. Indicaţia pe care mi-a dat-o a fost să fac această trecere spunând totul printre lacrimi. Asta mi-am dorit să exprim prin personajul meu: un Prospero care să vibreze la tot ceea ce este bun, la tot ce se întâmplă în jurul lui. La sărbătoarea pe care o pregăteşte pentru fiica lui şi pentru Ferdinand are un moment, când, brusc îşi aminteşte de Caliban şi îl cuprinde o furie violentă. Abia după zece spectacole am găsit motivaţia, lucrul care îl determină să aibă această schimbare. La una dintre reprezentaţii, mi-am schimbat locul în care mă aşezam pentru a urmări serbarea, m-am aşezat cu spatele la reprezentaţia zânelor şi cu faţa spre copii. Brusc, am avut revelaţia momentului – în momentul său de maximă fericire, deşi trăieşte ce şi-a dorit mai mult, Prospero îşi dă seama că nu poate opri clipa, că totul este zădărnicie, că toată viaţa ne este înconjurată de somnul în care o să ne cufundăm cu toţii. Mânia mea împotriva luiCaliban a venit ca o revoltă împotriva faptului că suntem trecători. Am luat din Prospero doar partea pe care credeam că o pot controla şi am încercat să o fac cât mai bine.

M.S.: La ce să se aştepte spectatorul care vine la spectacol?

I.C.: La emoţie. Ne-am străduit să scoatem în evidenţă latura emoţională. Nu ne-am axat pe lucruri filosofice, nu am făcut un spectacol de imagine. Furtuna regizată de Cristi Juncu vorbeşte despre relaţiile umane bazate pe dragoste. Bănuiesc că acesta a fost şi gândul lui Shakespeare. Pe măsură ce îmbătrânim, ne întoarcem cu toţii spre lucrul care ţine lumea aceasta laolaltă.

M.S.: Aveţi un fiu...

I.C.: Stau mult timp cu fiul meu. Mă uit la el şi mă văd pe mine. Are şapte ani şi sunt îngrijorat că nu reuşesc să îi fiu tată, ci doar un fel de frate mai mare. Îmi este foarte drag şi trăiesc alături de el fiecare moment din viaţa lui, învăţ poeziile alături de el şi tremur să nu uite vreun cuvânt. Câteodată, mă surprind în timp ce citesc ceva gândindu-mă cum o să-i explic toate lucrurile acelea când se va face mare şi va putea să înţeleagă. Eu nu am avut şansa aceasta. Uneori îl invidiez că are aşa părinţi. Mă gândesc cum o să-i vorbesc despre numerele negative, cum o să-i explic lumea. Deocamdată la teatru vine destul de puţin, pentru că este prea mic. Abia acum începe să facă diferenţa dintre desene animate şi film.

M.S.: Credeţi că este un dezavantaj faptul că nu jucaţi în Bucureşti?

I.C.: Faptul că nu sunt în Bucureşti poate fi o problemă de vanitate, capitala îţi oferă vizibilitate. Ca împlinire din punct de vedere al meseriei sau al lucrurilor pe care le fac, nu cred că sunt mulţi actori din Bucureşti care pot spune că au jucat la fel de mult. Dezavantajul este că, fiind un oraş mai mic, publicul se epuizează foarte repede, în douăzeci-treizeci de spectacole. Când am venit la Teatrul „Toma Caragiu“, m-am gândit că este aproape de capitală. Mi-ar plăcea să joc în Bucureşti, dar să interpretez roluri care să mă intereseze, nu doar să fiu acolo. Depinde ce îşi doreşte fiecare. Capitala poate oferi notorietate şi vizibilitate. În ultimii ani, Teatrul „Toma Caragiu“ s-a impus ca trupă, aşa se vorbeşte despre el. Este o modalitate de a nu jigni individualităţile bucureştene. Nu mă deranjează acest lucru. Mă doare doar când trebuie să casăm un spectacol. Cu Trei surori de A.P. Cehov am fost în Coreea şi, după trei ani, ne-au invitat la un festival din Japonia. A fost destul de greu să reluăm spectacolul după ce nu îl mai jucasem de foarte mult timp. Acum, după cinci ani de la premieră, spectacolul mi se pare chiar mai bun decât atunci. Aceasta este dovada că ar fi putut fi jucat încă, avea energie internă. Însă, din păcate, în Ploieşti nu mai erau spectatori.

M.S.: Ce faceţi când nu repetaţi nimic?

I.C.: Am o personalitate obsesivă. Se spune că unul dintre stră-străbunicii mei şi-a pierdut într-o noapte toată averea la cărţi. Era un fel de primar, birău cum se spunea atunci. Apoi s-a întors acasă şi s-a spânzurat. Copiii lui au intrat slugi la oamenii din sat. Mi-e frică să mă apuc de un lucru pentru că, chiar şi atunci când mă apuc de un joc pe calculator, nu mă las până nu îl termin. Încerc să îmi canalizez energia spre lucruri bune. La douăzeci de ani am vrut să învăţ istoria artei şi mi-am umplut pereţii de tabele cu curente şi pictori. Nu am un criteriu după care să fac aceste lucruri. Dar când mă pasionează ceva, nu mă pot stăpâni şi vreau să duc totul până la capăt. Uneori mi se întâmplă să mă plictisesc şi să las totul

baltă. Acum mă preocupă istoria universului. Este un mod de a-mi ţine creierul treaz. Sunt un sedentar. Acest lucru mi se trage şi de la faptul că tot timpul am trăit în viitor, mi-am proiectat existenţa într-un ipotetic mai încolo.

M.S.: Ce vă place şi ce nu la meseria dumneavoastră?

I.C.: Când încep să repet un rol, fac toate ironiile din lume cu privire la el. Uneori îmi exasperez colegii. Când repetam la Furtuna, după o lună în care nu-l iertasem pe Prospero, Cristi Juncu m-a luat de-o parte şi m-a întrebat dacă o să reuşesc să fac personajul. Este mecanismul meu de a căuta. Încep întâi cu lucrurile rele. Pentru mine, viaţa este o tabără, un dar, un lucru pe care trebuie să îl faci cu plăcere şi să te bucuri că îl ai. Ce poate fi mai frumos într-o tabără decât să fii la grupul de teatru, unde sunt femeile cele mai frumoase, oamenii cei mai talentaţi?

Sunt recunoscător pentru ceea ce am, chiar dacă la un moment dat ajunsesem să adorm între două replici de oboseală. Mă simt bine doar atunci când fac teatru. Nu cred că este nimic pe lumea asta care să îmi placă mai mult. Atunci când se întâmplă ceva neplăcut, mă retrag un pic şi încerc să înţeleg care a fost cauza. Mă străduiesc să le iau drept experienţe, ca făcând parte din viaţă. Singurul lucru definitiv e moartea. Un lucru rău este boala şi faptul că pentru a juca un rol trebuie să se întâmple lucruri dincolo de talent şi dorinţă.

M.S.: Există un rol de care vă simţiţi mai apropiat?

I.C.: Toate rolurile îmi sunt dragi. Există două moduri de a juca: într-un fel interpretezi drama şi în cu totul altul comedia. Drama are mult de-a face cu vibraţia, cu transmiterea emoţiei, iar comedia presupune reguli stricte, este mult mai elaborată. Îmi place să joc şi dramă, dar mă bucur şi de o comedie de bulevard în care pot să improvizez sau să experimentez, să văd cât pot întinde coarda, cât poate publicul să ducă. Cred că fiecare spectacol are viaţa lui, regulile lui interne şi fiecare actor are propriul fel de a-şi construi personajul.

M.S.: Vi s-a întâmplat să lucraţi cu un regizor şi ceea ce vede el să nu coincidă cu ceea ce credeţi dumneavoastră?

I.C.: Mi s-a întâmplat de multe ori. În aceste cazuri discut până unul dintre noi este de acord cu celălalt. Dacă sunt convins că am dreptate şi ţin la lucrul respectiv, mă lupt. A fost un caz când m-am retras din distribuţie. Am avut senzaţia că ne chinuim reciproc. Sunt şi regizori care vor să execut ceva şi nu încearcă să ia din ceea ce sunt eu pentru a face punţi spre personaj. În acele momente mă întreb de ce m-a distribuit dacă mă pune să fac un rol care nu se potriveşte cu datele mele.

M.S.: Repetaţi ceva?

I.C.: Acum nu, dar urmează să vină la Ploieşti Radu Afrim. După aceea, voi lucra cu Andreea Vulpe, care vrea să monteze Othello şi... Cine ştie? Poate îl voi juca pe Iago.

M.S.: În ce fel v-a împlinit meseria dumneavoastră?

I.C.: Mi-a anesteziat fatalismul. M-a făcut să nu îmi dau seama că au trecut zece ani. Nu pot să cred că sunt la vârsta la care am întâlnit actori când am venit în teatru şi mi se păreau bătrâni. Relaţia mea cu teatrul este asemenea unei mari prietenii. Oricât de greu mi-ar fi uneori, reuşesc să trec peste şi să îl iubesc în continuare. În ciuda nereuşitelor sau a neşanselor, fiecare rol nou mă incită şi entuziasmează. Asta este frumuseţea acestei meserii.

 

 

Foto: Cu Ada Simionică, în „And Bjork of Course” (Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești, regia Radu Afrim)