Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

Helmut STÜRMER: "Mă interesează, în primul rând, psihologia spaţiului", interviu realizat de Oltiţa Cîntec

Cele mai recente apariţii scenografice ale lui Helmut Stürmer au fost la Opera din Köln – unde, în primăvară, a pus în scenă, cu cine altul decât Silviu Purcărete, Love and Other Demons, inspirată de romanul Despre dragoste şi alţi demoni al lui Gabriel García Marquez – şi la Teatrul Naţional Timişoara, unde, în vară, în tandem cu Alexandru Dabija a realizat spectacolul În vizită de Ronald Schimmelpfennig.

Oltiţa Cîntec: Domnule Helmut Stürmer, colaborarea cu Alexandru Dabija e un debut. În România sunteţi cunoscut mai ales pentru colaborările cu Vlad Mugur şi Silviu Purcărete. Cum a apărut proiectul?

Helmut Stürmer: Cu Sandu Dabija sunt prieten si doream amândoi să lucrăm. El e cu totul alt gen de regizor decât Vlad Mugur sau Silviu Purcărete. Cea mai deosebită calitate a lui e răbdarea cu care lucrează cu actorii, hazul şi inteligenţa cu care îi aduce pe interpreţi, uneori de la o stare mijlocie, joasă, la performanţe care depăşesc orice previziuni, contrazicând tot ce se ştia că poate actorul acela, tot ce se aşteptau ceilalţi de la el. Asta a fost, de altfel, şi una dintre calităţile lui Vlad Mugur, Dabija asemănându- se aici mai mult cu el decât cu Silviu Purcărete. Mă interesa demult să lucrez cu Dabija, eu fiind deschis spre toate generaţiile, spre toate genurile, şi realmente mă bucur de această experienţă profesională. Am lucrat bine împreună.

O.C.: Cum s-a implicat scenografia în „rezolvarea“ textului lui Schimmelpfennig – şi vă întreb pentru că piesa e destul de dificilă, are multe planuri, se dezvăluie treptat?

H.S.: În vizită e un text extrem de greu, ferecat în anumite locuri. Pentru un text ca acesta, înţelegerea lui de către trupă trebuie câştigată în timp, în cursul repetiţiilor, iar Dabija a lucrat enorm cu interpreţii, pentru că dificultatea nu ţine de valoarea trupei, ci de complexitatea problematicii piesei. E un text la al cărui miez, substanţă, ajungi foarte greu. Nu e o dramaturgie de tip clasic, e mai degrabă un amalgam de secvenţe realiste, e ca un film cvasirealist, montat într-un ritm neobişnuit. Sunt scene de flashback, care s-ar putea petrece la fel de bine şi în trecut, unele nici nu ai certitudinea că sunt reale, iar toate detaliile şi nuanţele acestea, care reprezintă sensul piesei, nu sunt uşor de descoperit şi mai ales de redat. Schimmelpfennig se află între Ibsen şi Kafka, o zonă care pentru publicul român nu e foarte obişnuită. La piesa asta nu vii aşteptând să ţi se spună ceva despre viaţă, să te distrezi. Ca spectator, trebuie să fii foarte activ, receptarea să fie una implicată, pentru a răzbate până la sensurile profunde. În vizită e o piesă puternică, pentru că te face să-ţi descoperi rărunchii.

O.C.: Privind în urmă la montările realizate, aş zice că modelarea spaţiului e conceptul care vă defineşte abordările scenografice.

H.S.: Eu sunt un cameleon, nu am un stil pe care să îl recunoşti de la distanţă, pentru că eu caut să fac nu decoruri frumoase, ci decoruri folositoare spectacolului. De aceea, mă interesează, în primul rând, psihologia spaţiului. Fiecare spaţiu are un suflet al lui. Una este când spui „a fi sau a nu fi“ într-o groapă de gunoi şi alta este să o spui într-un salon! Pentru mine, asta e menirea scenografiei: ori să fie un contrapunct, să „contrazică“ textul, ca să provoci o altă interpretare, o altă înţelegere a textului ori, cum e, în cazul acesta, să sprijine textul foarte mult. Aici decorul e o casă imensă, locuită de o familie, dar de fapt părăsită. Personajele sunt greu de descoperit, abia la un moment dat îţi dai seama ce biografie au, ce îi leagă, ce îi desparte pe toţi cei de-acolo. Exact aşa am încercat să amenajez şi spaţiul, să îl descifrez abia de la a doua vedere. Nu e un spaţiu pe care îl înţelegi din prima, care îţi rezolvă lucruri. Acesta e felul meu de a lucra în teatru şi operă. Eu sunt mai degrabă inventator de spaţii. Ilustrator, în niciun caz. Mă deranjează tare decorurile de vitrină, cele frumoase evident, la care exclami „vai, ce decor frumos“, pentru că nu frumuseţea decorului e importantă.

O.C.: Dramaturgia lui e importantă, sprijinirea textului şi a viziunii regizorale.

H.S.: Dacă priveşti un decor fără să ştii despre ce e vorba şi îl priveşti înainte de spectacol, apoi îl mai priveşti o dată după spectacol, trebuie să ţi se pară altul, să-l pricepi altfel. Asta e convingerea mea! Şi la Dabija am avut libertatea să inventăm un spaţiu care, fiind modular, am pornit cu ideea unui decor foarte simplu. După ce am citit piesa, mi-am dat seama că nu acesta e drumul şi că spectacolul are nevoie de un sprijin spaţial mai puternic. Atunci am făcut un amestec, un truc estetic, pentru a sugera cele 15 camere – am folosit oglinzi care reflectă dosul faţadei unui coridor, dând senzaţia că totul e mai mare decât în realitate. E un decor hiperrealist, ca în cinematografie.

O.C.: Lucraţi de multe ori în echipe rodate, sudate prin colaborări îndelungi, de pildă în echipa lui Purcărete, cu Lia Manţoc şi Vasile Şirli. Cât de importantă e echipa?

H.S.: Un scenograf nu poate exista fără regizor, asta e soarta lui. Dacă faci un decor frumos, care nu ajută spectacolul, degeaba l-ai făcut. E o meserie care depinde foarte mult de echipa de lucru. De aceea am avut întotdeauna noroc să lucrez pe perioade mai îndelungate, de 2-3 ani, poate mai mult cu aceiaşi regizori cu care m-am înţeles foarte bine. În lunga perioadă din Germania şi chiar şi acum, am colaborat şi cu alţi regizori, dar numai din când în când. Majoritatea producţiilor sunt făcute de oameni cu care sunt obişnuit să lucrez. Regizorul e acela care alege scenograful, iar ei doi fac concepţia spectacolului, nimeni nu ştie cât l-au gândit, ce ingrediente au pus în ciorbă.

O.C.: Important e rezultatul. E misterioasă această faţă nevăzută a muncii pentru un nou spectacol, toate căutările, frământările care se finalizează prin scenografie. Silviu Purcărete cum lucrează?

H.S.: Nu e nicio regulă. Noi doi am lucrat aşa de mult împreună, încât am ajuns să avem şi o cheie comună. Asta mi s-a întâmplat şi cu Mugur. Când citim textul, ştim fiecare ce gândeşte celălalt, cum îl vede. Ajungi la o gândire comună, uneori vedem lucrurile invers sau măcar altfel, dar te cauţi şi te lupţi, eu îi ştiu foarte bine imagistica şi el o ştie pe a mea. Din combinaţia asta ies lucrurile reuşite. Uneori e mai greu să găsesc spaţiul optim şi fac trei, patru variante de machetă, uneori iese în 10 minute, alteori abia după câteva săptămâni. Nu există o reţetă.

O.C.: Aţi avut vreun spectacol cu un travaliu mai chinuitor, plin de frământări, îndelungat?

H.S.: Nu e un chin, e un proces de creaţie mai lung. Cred că la Faust am căutat cel mai mult cu Silviu. Aici ne-am învârtit în jurul mai multor variante de spaţiu.

O.C.: Ce alte variante aţi imaginat, în afara celor văzute în spectacol?

H.S.: În principiu a fost acest spaţiu mare, hala industrială, dar ne-am tot gândit cum să îl folosim, ce posibilităţi de spargere are spaţiul, asta a fost întrebarea cea mai mare. Ce facem, avem două lumi complet diferite, una cvasirealistă, alta Noaptea Walpurgiei. Până la urmă a ieşit soluţia de spargere a spaţiului, de mobilitate a decorurilor şi de trecere a spectatorilor prin decor. Celelalte variante erau asemănătoare, dar cu alte soluţii spaţiale. Am făcut tot felul de desene, machete... În scenografie, distanţa dintre succes şi eşec este foarte mică. Fiecare proiect, decor constituie o provocare. În arta scenografică niciodată nu ajungi să ştii totul, ai mereu câte ceva nou de învăţat, o iei mereu de la zero. Sigur că acumulezi un bagaj de experienţă, dar acesta nu-ţi rezolvă creativitatea în niciun caz, în cea mai fericită situaţie, poate să te apere de eventualele pericole. Eu, ceea ce ştiu sigur, după ani de activitate, e ceea ce nu funcţionează, ce nu merge. Dar sunt încă în căutarea a ceea ce funcţionează în teatru, în scenografie.

O.C.: Numele v-a apărut mai ales alături de acela al unor regizori consacraţi, cu blazoane artistice. Nu v-a tentat şi colaborarea cu un director de scenă mai tânăr?

H.S.: Sunt foarte deschis, nu am prejudecăţi legate de vârstă. De la tineri înveţi adesea foarte multe din felul lor de a aborda viaţa.

O.C.: Dacă o instituţie are avea ideea de a vă invita şi de a vă cere să propuneţi un proiect la care visaţi, care ar fi acela?

H.S.: Mi-ar plăcea să fac odată Castelul lui Kafka şi un spectacol de operă inspirat din Urmuz. Dar asta ar trebui să fie o comandă fermă din partea unui teatru, deoarece o operă, indiferent dacă e mică ori mare, trebuie să fie comanda fermă a unei instituţii, a unui sponsor, pentru că e o operaţiune complicată, de durată.