Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

Enikö Gyorgyjakab: „Am grijă de energie, s-o ţin cumva în mine“, interviu de Mirela Sandu

Enikö Gyorgyjakab: „Am grijă de energie, s-o ţin cumva în mine“, interviu de Mirela Sandu

Mirela Sandu: Care ar fi lucrurile pe care cineva ar trebui să le ştie despre tine, ca profesionistă şi ca om?

Enikő Györgyjakab: Probabil că aş minţi dacă aş spune prea multe lucruri. Cred că nu mă cunosc atât de bine. Orice aş zice, ar fi superficial. Sunt o actriţă deschisă la întâlnirea cu un regizor, cu un spectacol sau cu colegii. Însă, de multe ori, îmi dau seama de limitele mele şi în permanenţă încerc să le forţez. Actriţa nu este diferită de ceea ce sunt eu ca om. Mă consider o persoană drăguţă, optimistă, plină de forţă. Însă, în fiecare zi mă lupt cu mine însămi, pentru a-mi găsi liniştea. Încerc să fiu eu, şi să nu fac neapărat pe placul celor din jur. De curând, am realizat că, în foarte multe situaţii, mă port de parcă cineva ar vrea să-mi facă rău. Sunt multe momente în viaţă în care trebuie să te aperi, şi e greu să îţi dai seama când nu este nevoie să o faci.

M.S.: De unde crezi că îţi vine nevoia de a face teatru?

E.G.: Nu ştiu când s-a declanşat… Mama îmi spune că la trei ani vroiam să mă fac actriţă. În liceu, în permanenţă aveam nevoie de ceva prin care să mă pot exprima. Apoi am ajuns la teatru. Aici ai nenumărate posibilităţi de a spune ce simţi, ce gândeşti, cine eşti. Câteodată, simt că am pierdut acea esenţă de la începuturi, mai ales când actorul din mine vrea să fie bun, când pierd dorinţa de cunoaştere a lumii şi a mea.

M.S.: Cum faci să-ţi împrospătezi această dorinţă?

E.G.: Am avut o perioadă când îmi tot întrebam prietenii cum să îmi găsesc calea. O prietenă bună mi-a zis că trebuie să stai în linişte, să asculţi vocea din interior. După o săptămână am uitat sfatul şi am reintrat în stresul de zi cu zi. M-am pierdut. Acum, am revenit la acest mod de a mă asculta. Asta îmi dă energie.

M.S.: De unde îţi vine plăcerea de a te mişca? Ce înseamnă pentru tine dansul?

E.G.: E un alt mod de a mă exprima. Nu sunt prietenă cu cuvintele. Uneori mă simt de parcă ar trebui să îmblânzesc un animal sălbatic. Mi-e greu să vorbesc cu oamenii; de multe ori mă simt stânjenită. Parcă corpul meu e mai legat de lume, mult mai mult decât cuvintele mele. La un moment dat am avut probleme cu corzile vocale. Acest lucru ar putea fi tradus ca semn al unei crize de comunicare. Spre deosebire de cuvinte, cu corpul şi faţa nu pot să mint.

M.S.: Ce înseamnă pentru tine acasă?

E.G.: M-am născut la Târgu Secuiesc, dar părinţii mei locuiau în Băile Şugaş. Când aveam patru ani ne-am mutat la Sfântu Gheorghe. Apoi, eu am venit la Universitate, la Cluj. Acum simt că aici este acasă pentru mine. În urmă cu trei ani nu aş fi putut să spun asta. Sigur că nu poţi trăda casa părintească... Încă de la început am ştiut că nu vreau să mă reîntorc pentru totdeauna să fac teatru la Sfântu Gheorghe. Cred că nu e bine să stai mult timp într-un oraş mic, pentru că te închizi, te limitezi. Sigur că depinde puţin şi de vârstă. Acum aş şti cum să nu mă închid într-un oraş mic: aş găsi multe posibilităţi de a veni în contact cu lumea.

M.S.: Care este povestea angajării tale la Teatrul Maghiar de Stat Cluj?

E.G.: E foarte simplu. Toţi din generaţia mea eram îngroziţi că nu vom găsi un loc de muncă. Câţiva dintre noi ne-am decis să facem o companie de teatru, sub îndrumarea lui Peter Uray. Când deja pusesem totul la cale, m-a sunat Salat Lehel, să merg la Gábor Tompa, care mi-a oferit un contract. Când am ieşit din biroul lui, am început să plâng. Mă dedicasem total planului iniţial şi acum primeam o ofertă de vis. A fost pentru mine o foarte mare luptă. După aceea, am lucrat cu Studio M, dar am avut remuşcări foarte mari că am renunţat la ei pentru Teatrul Maghiar. Cu cât a trecut timpul şi m-am maturizat, am înţeles că era doar o decizie grea din viaţa mea, şi că nu fac un bine nimănui dacă sufăr pentru că a trebuit să fac o alegere.

M.S.: Care sunt oamenii care te-au marcat, în viaţa profesională?

E.G.: Au fost mai mulţi. La Universitate, Salat Lehel, care mi-a fost profesor. De curând, mi-am dat seama cât de mult m-a marcat întâlnirea cu el. Atunci eram revoltaţi de foarte multe lucruri, pe care nu le înţelegeam. El ne-a învăţat să fim deschişi şi să lăsăm ca energiile să se manifeste. La douăzeci de ani, să înţelegi lucrurile acestea, fără să ţi se dea indicaţii scenice, era greu. La treizeci şi unu de ani, consider că e foarte important ca energiile să nu fie blocate. Mă bucur că am avut parte de acest maestru. Este un om foarte bun, un suflet sănătos. Apoi, m-a marcat întâlnirea cu Peter Uray; de la el am învăţat totul despre mişcare. Apoi, ne schimbă toate întâlnirile, fiecare în felul ei. O revelaţie a fost Mihai Măniuţiu, la Cântarea Cântărilor. A urmat Andrei Şerban, cu Unchiul Vania de Cehov… Şi lista ar putea continua. Fiecare nou spectacol m-a format şi mă formează.

M.S.: Cum lucrezi la un rol şi cum îţi construieşti personajul?

E.G.: Dacă regizorul cere ceva ce eu nu ştiu, încercăm să găsim o cale de comunicare. Chiar dacă el se exprimă ciudat, îmi concentrez întreaga atenţie, pentru a putea lucra împreună. Întotdeauna încerc să-mi menţin curiozitatea, atât faţă de regizor cât şi faţă de partenerul de scenă. Îmi este greu atunci când apare în mine instinctul de autoapărare, atunci când îşi face loc „nu ştiu sau nu vreau“. Aşa nu se poate lucra cu mine. Atunci respir şi încerc să mă liniştesc.

M.S.: Cum te pregăteşti pentru un spectacol?

E.G.: Dacă am spectacol, e o zi mai specială. De exemplu, dorm bine. Nu-mi permit luxul de a nu dormi noaptea de dinaintea unui spectacol, pentru că oboseala e un mare inamic pe scenă. Încerc să nu-mi risipesc energia, să nu intru în bârfe. Mai bine îmi caut un loc retras. Am grijă de energie, s-o ţin cumva în mine.

M.S.: După spectacol, cum te relaxezi?

E.G.: Am mai zis, într-un interviu, că îmi este greu după spectacol, pentru că nu reuşesc să ies din rol. Am avut o întâlnire frumoasă la Wroclaw, cu Rena Mirecka, o fostă actriţă a lui Grotowski, care m-a învăţat un exerciţiu de meditaţie. Durează trei minute, e foarte simplu şi pare că îmi rezolvă problema ieşirii din spectacol şi din personaj. Nu ieşeam, în sensul că după o dramă eram tristă, sufletul meu era încordat, îmi pierdeam felul de a fi în lume. Acum, am învăţat cum pot să mă eliberez şi să mă reîntorc la viaţa mea proprie.

M.S.: Ai participat la multe workshop-uri. Cât de important este să fii conectată la ce e nou în teatru?

E.G.: Foarte important. Înveţi lucruri noi, concrete: exerciţii, mişcări. Aceste momente te fac să îţi pui întrebarea: cine eşti, unde eşti? La Wroclaw, această întrebare era foarte evidentă. Înainte de a merge la acest workshop, mă consideram deschisă, energică, iar acolo mi-am dat seama că întotdeauna mă apăr. A fost o mare lecţie pentru mine. Workshop-urile mă pun în permanenţă în situaţii noi, de autocunoaştere; acolo pot să fiu aşa cum sunt: nu trebuie să produc ceva şi nu sunt în competiţie. Când trebuie să realizezi un rol, totul e mai calculat: lucrezi tehnic.

M.S.: Anul acesta ai luat primul tău Premiu UNITER, pentru rolul Thea Elvsted din spectacolul Hedda Gabler de Henrik Ibsen, în regia lui Andrei Şerban. Ce a însemnat pentru tine acest premiu?

E.G.: A însemnat foarte mult. M-a liniştit. Am lucrat mulţi ani, foarte cinstit – consider eu –, m-am dăruit fiecărui spectacol, îmi place să creez. A fost ca un buchet de flori de la cel mai bun prieten.

M.S.: Eşti de nouă ani la Teatrul Maghiar de Stat. Cum vezi parcursul tău de până acum?

E.G.: Teatrul acesta a fost o şcoală pentru mine. Când m-am angajat, aveam ceva ce Gábor a considerat că ar putea fi un material bun. Am fost devotată spectacolelor, m-am implicat sută la sută. Am început cu un rol mic, dar apoi am evoluat. Posibilităţile erau în mine; m-au format rolurile. Şi, dacă nu făceam tot ceea ce am făcut, cu siguranţă că aş fi fost un alt om şi un alt actor – de mai proastă calitate, aş zice. Îmi aduc aminte că la Richard III de William Shakespeare tremuram când spuneam monologul lui Lady Anne, dar mă bucur că am avut curajul de a escalada acest munte.

M.S.: Ce îţi aminteşti despre regizorii cu care ai lucrat? Cu ce lucruri ai rămas de la fiecare dintre ei?

E.G.: Sunt mulţi. Nu ştiu. Cu Andrei Şerban n-a fost uşor: el a fost cel mai crud şi mai dur cu mine. M-a umilit, dar mi-a fost de folos pentru ceea ce eram atunci. M-a forţat să mă autodepăşesc. Dacă nu m-ar fi îndrumat el, nu ar fi ieşit un lucru la fel de bun. Îi sunt foarte recunoscătoare lui Andrei că a depus acest efort, că m-a împins. La Hedda Gabler a fost deja ceva diferit, datorită experienţei de la Unchiul Vania. Acolo l-am urmat ca o oarbă. Zsolt Bogdán are o vorbă: „Să îţi pui o fâşie pe ochi şi să mergi ca un orb.“ Am îndeplinit tot ceea ce a zis regizorul, fără să întreb de ce. Ne-a impus un ritm care nu ne-a dat timp să ne gândim la alte lucruri. Înainte de premieră, eram disperată că nu funcţiona nimic. Viaţa nu vroia să intre în ceea ce făceam; dar după aceea totul s-a însufleţit.

Cu Gábor Tompa am lucrat la Leonce şi Lena de Georg Bűchner, Richard III de William Shakespeare, Vinerea lungă de András Visky şi altele. El este foarte diferit. Nu pot să formulez cum se lucrează cu Gábor. La Trei surori de Cehov, stăteam şi aşteptam să-mi dea instrucţiuni, iar el spunea poveşti, dar poveşti din care puteai să-ţi dai seama cam în ce zonă trebuie să te duci. Atunci am realizat cum trebuie să depistezi esenţa din poveştile lui Gábor… El este câteodată cinic, iar mie mi-e greu să lucrez cu oameni cinici. A trebuit să învăţ să nu iau personal aceste replici şi să aud numai ceea ce pot folosi.

M.S.: Care sunt lucrurile importante pentru tine, la oameni?

E.G.: Să fie cinstiţi. Mi-e greu cu oamenii care joacă teatru încontinuu. Pot să simţi dacă o discuţie e onestă sau nu. Dacă îmi dau seama că este ceva ieşit din context, mi-e foarte greu. Sunt sensibilă la energia celuilalt. Dacă simt o încordare, dacă percep că se ascunde sub o mască, îmi ia mult timp să mă liniştesc, să îmi revin. Îmi plac oamenii cu sufletul mare, generoşi, nu cârcotaşii sau cei care judecă.

M.S.: Care sunt lucrurile care îţi dau energie?

E.G.: Când sunt bine cu mine, îmi dă energie tot. Dacă mă plimb şi văd cum curge râul, parcă mă alină. Când sunt încordată, nimic nu e bine. Dacă îmi dau seama cum pot să ies din această stare, sunt salvată pentru ziua aceea. Mişcarea e foarte importantă pentru mine. Dacă mă mişc, atunci se eliberează totul şi mă simt proaspătă. Să ţin legătura cu prietenii şi familia, să dau şi să primesc de la ei – iată alte lucruri care îmi insuflă energie.

M.S.: Ai şi proiecte în afara Teatrului Maghiar. Ce te-a determinat să te duci în zona teatrului neconvenţional?

E.G.: Sunt curioasă. Vroiam să încerc să joc în limba română. M-au căutat doi oameni, cu două proiecte diferite, cam în aceeaşi perioadă. Alexandru Gherman mi-a propus să facem Angajare de clovn de Matei Vişiniec şi Răzvan Mureşean vroia să lucreze împreună cu trei actori Demoni de Lars Noren – o formă de teatru de sufragerie. M-au întrebat şi am răspuns pozitiv. Am avut chef şi de altceva, deşi aveam mult de lucru aici, la Teatru. La Demoni am lucrat zece luni, cu pauze, dar cred că ne-a ajutat faptul că nu eram presaţi de o dată exactă. Puteam să experimentăm, fără să ne apese timpul.

M.S.: Cum te vezi peste douăzeci de ani?

E.G.: O să am undeva un loc unde o să mă ocup de teatru, experimentând. Nu ştiu de unde o să primesc banii, dar voi fi pasionată de teatru, mult mai minuţios. O să am copii pe care îi voi iubi, un soţ minunat, şi cu toţii ne vom iubi.

M.S.: Sună bine. Ce îţi doreşti pentru viitor?

E.G.: Aş dori ca în viitor să am timp pentru o viaţă personală echilibrată şi să am o existenţă profesională în care să fac ceea ce mă interesează. Să am curajul de a-mi pune întrebarea ce mă interesează cu adevărat. Să nu fiu furată de vanitate, de frumuseţea şi de mirajul unui statut.

 

(Transcrierea: Bíró Árpád Levente)