Revistă de cultură teatrală
editată de Fundația Culturală "Camil Petrescu"

A apărut numărul 4-5-6 (aprilie-mai-iunie) al revistei „Teatrul azi”!

348 de pagini care vă vor stârni și în vacanță apetitul pentru teatru, în așteptarea marilor evenimente ale stagiunii 2015-2016. Numărul poate fi comandat on-line sau poate fi cumpărat de la sediul UNITER și de la Teatrul „Bulandra”.

mai multe detalii

Arhiva Teatrul azi

Emil Hossu: „Actorul trebuie să fie cel mai infidel amant“, interviu de Marinela Ţepuş

Emil Hossu: „Actorul trebuie să fie cel mai infidel amant“, interviu de Marinela Ţepuş

 Pentru Emil Hossu – Milu, cel iubit de noi toţi – timpul a stat de mult în loc. La 70 de ani poate interpreta orice rol. Şi chiar aşa se şi întâmplă. Poate fi prieten cu toată lumea. Şi chiar aşa şi este. Face haz de faptul că a interpretat zeci de ingineri „pozitivi“, în film şi la televiziune, dar rămâne recunoscător acestor personaje pentru că, în felul acesta, s‑a făcut cunoscut şi simpatizat. În timp, a demonstrat că poate juca şi cu totul altfel de roluri. Recunoaşte faptul că profesia de actor depinde foarte mult de şansă, şi că el a avut parte de un destin fericit. Este, poate, motivul pentru care încearcă să descopere şi să îndrume tinere talente.

 

Marinela Ţepuş: Întrun răstimp de peste 40 de ani de carieră ai făcut şi film, şi teatru. Când teai simţit mai împlinit?

Emil Hossu: N‑aş putea spune... Odată ajuns în Teatrul „Nottara“, nu l‑am mai părăsit. Însă în toţi aceşti ani am avut şansa să joc şi în filme, şi la televiziune, şi la radio. Nu m‑am simţit niciodată frustrat.

M.Ţ.: În ce an ai venit la „Nottara“?

E.H.: În 1966, la un an după ce am terminat facultatea. În stagiunea 1966‑1967, în toamnă, am avut premiera cu Petru Rareş. Dar abia în 1968 m‑am angajat cu acte în regulă la „Nottara“, pentru că doi ani fusesem silit să stau la Teatrul Giuleşti. Luasem un concurs acolo şi aşa era regula. Nu ne puteam muta cu serviciul după bunul plac. Dar era bine aşa, pentru că aveam un salariu de la Giuleşti şi un salariu şi ceva de la „Nottara“. Primul meu partener de scenă a fost George Constantin. Asta m‑a copleşit. Să vii în Bucureşti, să îţi deschidă braţele nişte oameni pe care nu i‑ai cunoscut înainte, să lucrezi alături de George Constantin, cu care am devenit foarte bun prieten... Era extraordinar. De altfel, ţin minte că am făcut împreună şi un turneu cu trenul. A durat vreo lună şi ceva şi am „locuit“ amândoi în aceeaşi cuşetă. Stăteam la „circular“ de câte ori intra el în scenă. Mă emoţiona fiecare moment în care juca. Eram foarte bun prieten şi cu Ştefan Iordache, de altfel, eram şi vecini. Aşa a fost „Nottara“‑ul tinereţii mele. Am fost întrebat, uneori: „Dar n‑ai vrut să mai schimbi locul?“. „Nu, pentru că, făcând televiziune şi radio, eram partener cu toţi marii actori ai timpului.

M.Ţ.: Cum teai împăcat cu sutele de ingineri (întotdeauna eroi pozitivi) pe care iai jucat la televiziune şi în filme?

E.H.: Am încercat să pun carne pe fiecare personaj. Se pare că eram foarte potrivit pentru personajele pozitive. Uneori devenea frustrant, dar m‑am descurcat. Până la urmă, şi acestor „ingineri“ datorez eu simpatia cu care mă întâmpină publicul. Şi, în definitiv, mi‑am „luat revanşa“ în teatru şi la radio.... A însemnat mult pentru mine faptul că am putut face atâta teatru radiofonic. Pentru că din al II‑lea an de facultate m‑au chemat să înregistrez un rol principal în Podul. Regizor era marele Mihai Zirra. La Radio am avut marea bucurie să fiu partener cu Ciubotăraşu, cu Fory Etterle şi Irina Răchiţeanu...

M.Ţ.: Câteva dintre marile voci ale teatrului românesc…

E.H.: Cu vocile teatrului, care erau şi marii actori ai ţării. Oameni pe care‑i admiram de copil, însă niciodată nu mi‑aş fi imaginat că o să joc alături de ei.

M.Ţ.: Cum „funcţionau“ pe atunci modelele?

E.H.: Extraordinar de cald. Erau adevăraţi colegi pentru noi. Generaţia lui George Constantin, Amza Pellea sau a lui Ion Besoiu m‑a adoptat ca pe un coleg, ceea ce m‑a impresionat teribil.

M.Ţ.: Mai există azi această comunicare între generaţii?

E.H.: Sper că există şi eu încerc să o practic, pentru că aşa am fost obişnuit.

M.Ţ.: Pentru o vreme, tu şi Catrinel Dumitrescu aţi fost profesori de actorie. Unii dintre cei mai iubiţi şi iubitori profesori. O parte dintre „puii“ voştri joacă, acum, la „Nottara“.

E.H.: E o mare realizare şi o mare mândrie. Da, dar ne‑au devenit colegi acei copii care meritau să devină actori ai Teatrului „Nottara“... În care noi am crezut. Din fericire, ei au confirmat încrederea noastră. De asta spun că, uitându‑mă în urmă, e mai mult senin, decât nor. Totuşi, am mai întâmpinat şi obstacole. Nici nu se putea altfel...

M.Ţ.: Unde? În teatru?

E.H.: În teatru mai mult. Pentru că, până te obişnuieşti cu rolul, cu partenerii de scenă şi ajungi la starea de graţie, îţi trebuie ceva timp. Zicea marele actor Bălţăţeanu: „Nu poţi să fii un actor, decât după ce strici vreo 30 de roluri“. Să le strici nu înseamnă să le faci praf.

M.Ţ.: Care sunt sau au fost partenerii preferaţi, aici, la „Nottara“?

E.H.: George Constantin a fost un partener extraordinar. Apoi Horaţiu Mălăele, deşi era mai mic decât mine. De la el am învăţat foarte mult. În definitiv, este o profesie bazată pe un dialog continuu. Nu cred că poţi afirma, vreodată, că stăpâneşti ceva total în spaţiul teatral. Ce era valabil în ’65‑’66, nu mai este valabil în 2011.

M.Ţ.: Pentru un actor, trupul este propriul instrument. Şi trebuie să şil păstreze ca atare....

E.H.: Trupul şi... cred eu, şi capul... Spunea Camil Petrescu: „Un actor talentat ar fi acela care poate să joace orice fel de rol, chiar şi rolul unui om deştept“. Pentru că, aşa cum spunea şi Octavian Cotescu, profesorul meu şi al lui Catrinel, „teatrul este foarte mult gând“. Trebuie să naşti şi să gândeşti tu ceea ce urmează să interpretezi.

M.Ţ: Altceva voiam să te întreb. Cum ai tu grijă de acest „instrument de lucru“. Eşti unul dintre actorii care arată la fel de bine la 30 sau 40 de ani, dar şi la 50 sau 60 de ani. Iar acum, la 70 de ani, nimeni nar crede că ai această vârstă. 

E.H.: Am să te dezamăgesc: nu am făcut eforturi deosebite pentru asta. Nu aş putea spune că m‑am menajat şi că am ocolit „viciile“ şi tentaţiile, mai ales în perioada de tinereţe. Cel mult, pot să recunosc faptul că, în liceu, practicam nataţia şi canotajul, nu de performanţă, ci pentru plăcerea mea. În rest, cred că şi Dumnezeu m‑a ţinut aşa.

M.Ţ.: Sau poate faptul că ai fost tot timpul...

E.H.: În activitate! Da, am lucrat tot timpul. Am refuzat nişte propuneri de film după ’90, pentru că mi se părea că nu sunt destul de liniştit. Fără linişte interioară nu poţi face nimic memorabil. În schimb, am avut şansa să lucrez în teatru şi, în ultima vreme, am colaborat cu nişte artişti de foarte bună calitate. Şi asta mă ţine în formă.

M.Ţ.: A fost vreo vârstă la care teai simţit frustrat că nu ai jucat un anume rol?

E.H.: M‑am educat în aşa fel încât să nu‑mi doresc un rol anume. Am mai spus asta într‑un interviu, şi repet pentru că mi se pare că am spus‑o bine: actorul trebuie să fie cel mai infidel amant. În sensul că îţi iubeşti rolul pe care îl primeşti, apoi îl trădezi pentru a te îndrăgosti de alt rol, la fel sau chiar mai mult. Nu îl trădezi definitiv, el îţi rămâne ascuns în suflet. Este misterul pe care ţi‑l oferă permanent profesia de actor. Mi s‑a oferit să joc Romeo când eram în primul an de facultate. E un rol de tânăr, dar şi o piatră de încercare pentru orice actor. Nu cred că l‑am făcut cum trebuia. E foarte greu să joci Shakespeare la început de carieră, dar sunt în stare să recunosc asta acum. Atunci m‑am bucurat că am fost distribuit.

M.Ţ.: Ai o parteneră de viaţă, actriţă, la rândul ei cu o carieră solidă. Jucaţi şi

împreună, şi separat. Este vorba de Catrinel Dumitrescu.

E.H.: Ne‑am întâlnit când fiecare avea deja un nume în teatru. Nu ca Stan şi Bran... De asta am refuzat, după Doi pe o bancă, să mai jucăm împreună o perioadă. Să nu zică lumea: „Dom’le, ăştia numai aşa se fac remarcaţi!“ Acum am revenit, jucând în Omul hazardului. E alt gen de text, e alt gen de spectacol, ne simţim bine împreună pe scenă.

M.Ţ.: Există un spectacol sau un film pe care ţil aminteşti cu mare plăcere, care să te fi marcat pentru totdeauna?.

E.H.: Am jucat, la televiziune, în Ciuta, un spectacol regizat de Geo Saizescu. Eram partener direct cu Mariana Mihuţ, dar mai erau distribuiţi şi Ştefan Mihăilescu-Brăila, Fory Etterle, Ninetta Gusti.

M.Ţ.: Câţi ani aveai?

E.H. (mucalit): Nici atunci nu‑mi arătam vârsta!

M.Ţ.: Niciodată nai arătat vârsta din buletin!

E.H.: Da, însă poate deveni şi un complex. Glumesc. Este un avantaj, fireşte. De pildă, jucăm, eu şi Catrinel, de 15 ani în Doi pe o bancă. Nu de mult, ne‑a revăzut Tudor Mărăscu, regizorul spectacolului, şi mi‑a spus: „Ştii ce mă surprinde, Milu? Nu ţi‑ai schimbat costumul, şi au trecut cincisprezece ani...“ E o performanţă, nu‑i aşa?

M.Ţ.: Până la urmă, profesia de actor depinde foarte mult şi de şansă.

E.H.: Şansa este decisivă în profesia noastră. Să te vadă cineva când eşti tânăr, să faci parte dintr‑o trupă în care să te simţi relaxat, să ţi se ofere, la început de drum, un rol în care să poţi arăta primele calităţi, înainte de a avea o tehnică actoricească, să poţi să fii remarcat de regizori... Şansa este să primeşti rolul potrivit la timpul potrivit. De asta vorbeam de Ciuta, care a însemnat un mare succes de public.

M.Ţ.: Trebuie să existe un secret al tinereţii tale? Cumva faptul că te „hrăneşti“ cu tinereţea colegilor tăi?

E.H.: Nu ştiu. Problema asta cu tinereţea nu mă frământă prea mult. Aşa mi se spune: „Milu, nu îţi arăţi vârsta!“. E adevărat. Nu arăţi, dar, uneori, o simţi. Pe unde am lucrat, chiar şi la filmări, am avut grijă să construiesc o atmosferă plăcută, fără încrâncenare... Am încercat mereu să fiu prietenos cu partenerii de toate vârstele, dar mă simt extraordinar de bine în prezenţa tinerilor mei colegi.

 

A consemnat Marinela Ţepuş

 

noiembrie 2011